luni, 30 septembrie 2013

I-am trecut în fișa postului obligația de a face dragoste cu mine în zilele fără soț ale săptămînii

După ce capitalismul acesta românesc are crampoane ascuțite de curînd a pus bazele unei noi doctrine, economia de piață sexuală. Eu credeam că noua orînduire va accelera viteza de rotație a pămîntului șă trăim și noi mai mulți ani, va impune toamnei reguli științifice ca aceasta să nu mai umble cu buldozerul prin sufletele noastre și să demoleze tot ce găsește în cale. Speram ca noul regim politic să fie instaurat și în cuvinte să nu mai stau să bîjbîi după metafore. Nu mai voiam să merg spre o direcție necunoscută să fiu obligat să fiu neatent la tehnicienii frigului care vor din inima mea să  facă o lampă. Nu mai doream să îmi castrez fanteziile numai pentru a ajunge înalt funcționar public. Mă săturasem pînă în gît să fiu o suferință în așteptare pentru a demonstra că sînt moral.

Pe mine capitalismul m-a prins în Munții Bucegi adunam ciuperci otrăvitoare cu mîna stîngă ca să termin odată cu minciuna și singurătatea, iar mîna dreaptă o țineam între picioarele unei doamne ca să nu devin palid la față din cauza înălțimii. Cămara era plină de sticle goale, umbrele pe care le dezbrăcasem pînă acum erau pușe pe umerași în șifonier, moștenirea mea în unchi și mătuși o țineam între filele Noului Testament ca să îmi dea în continuare lecții de politețe. Eram proprietarul unui popor de insecte în mijlocul căruia trăisem în copilărie și de la care învățasem să visez. Aveam și un început de boală care mă atenționa că nu sînt nemuritor, cîteva hectare de naivitate, sute de dezamăgiri și vreo trei victorii obținute prin abandonuri.

Regretul meu a fost că și iubirea a trecut la capitalism cînd acesta a devenit popular și aerul s-a scumpit, apa nu mai știa, decît să inunde, pîinea, într-o tresărire de orgoliu, cerea modificarea metabolismului și trecerea tuturor organelor interne de la statutul de metabolism ierbivor. Acum este interzis să consideri dragostea un lucru inutil și care nu aduce plusvaloare. O doamnă din tramvaiul 21 căreia  i-am atins din greșeală fesele cu sacoșa mea de proletar, în care car secera și ciocanul, mi-a cerut despăgubiri bustul lui Lenin pe care îl țin în sufragerie. La serviciu o colegă căreia îi trecusem în fișa postului obligația de a face dragoste cu mine în zilele fără soț ale săptămînii m-a acționat în judecată pentru hărțuire, dar și pentru că nu respect contractul de muncă. Cînd i-am spus altei femei că nu are pic de inocență pentru că trăiește în afara trupului, mi s-a apus că sînt plin de defecte că sînt adeptul negațiilor și nici nu pot fi profund pentru că nu am bani. Din cauza acestui capitalism de margine după ce fac dragoste cu o femeie întocmesc un proces verbal de recepție unde specific că trupul ei nu este incomplet și poate produce sentimente în continuare să nu plătesc despăgubiri ulterioare. 

duminică, 29 septembrie 2013

Știind că eternitatea este întreruptă în om am cerut o derogare simțurilor pentru a fi timid

Am încercat să mituiesc aparatul de fotografiat să mă arate mai frumos, măcar pentru poza de pe cartea de identitate. Am meșterit un an de zile la un GPS să îl determin cînd vin de la birt să mă ducă direct la o doamnă, patroană la un restaurant, pe care nu o deranjează mirosul de vin de Valea Călugărească, dar parcă era un făcut întotdeauna mă îndrepta la sediul partidului de guvernămînt. Am ajuns la concluzia comunistă că locuitorii politici de acolo luau decizii numai băuți.

Uneori mi se întîmplă să mă caut pe străzi că nu are cine să-mi aprindă lumina acasă și-mi zic; fă-te că nu mă găsești că nu vreau să fiu consolat de nimeni, fă-te că treci pe lîngă mine și nu mă cunoști că nu o să te salut că a venit toamna și toți avem ochelari fumurii. Nu mă întreba ce caut pe aici, am destule responsabilități. De unde să știu de ce oamenii sînt atăt de palizi dacă nu verific aerul pe fiecare alee, de unde să știu că gesturile lor sînt atît de mediocre dacă nu inspectez toată suprafața singurătății?

Sînt prea timid ca să îmi mai amintesc că am fost de ori la pubertate și am agonist speranțe și pentru secolul următor, sînt prea politicos ca să îndrăznesc să pun mîna mai sus de genunchi unei femei. Este bine și acolo cînd ea stă culcată că am și posibilitatea să vorbesc și la telefon. Pentru că nu am fise niciodată și nici cartele de telefon îmi lipesc urechea de palma ei și am semnal în toată țara. Pot vorbi  cu iarba crescută pe trupul tatălui meu ce îi împarte sufletul în lumină și întuneric. Fără cuvinte este greu să te scuzi să te revolți să distrugi paraziții fixați în destinul oamenilor.

Trebuie să-mi iau lumea încap, deși nu este recomandat pentru coloana mea vertebrală. Am găsit răul omenirii într-o moleculă care ucide ilegitim fericirea și nu am primit nici o recompensă. Am descoperit că  sîntem amețiți din cauza sărăciei că protocolul semnat între admirație și dispreț este parte a resemnării, dar nimeni nu mi-a dat nici un ban. Faptul că ne dorim atît mult să abandonăm echipamentul nostru uman și să ne îmbrăcăm în singurul nostru costum de gală confecționat din țărînă, nu înseamnă că vrem să fim mai curați sau să fim la modă, ci că nu mai putem îndura așteptarea de a ne îmbolnăvi de scepticism.

O să învăț să fiu mai amenințător, o să mă bărbieresc în fiecare dimineață, o să-mi populez visele cu dinozauri, o să sparg cuvintele cu inima și o să le folosesc numai pe cele cu margini tăioase. Pentru că eternitatea este întreruptă în om voi cere o derogare simțurilor mele pentru a-mi permite să fac propagandă regimurilor totalitare. Măcar ei își făcuse un ideal din a ne defăima sentimentele și din răutate erau îngăduitori cu durerile noastre.

sâmbătă, 28 septembrie 2013

Încerc să cad la învoială cu mine atîta timp cît zîmbetele mele mai miros a săpun

Încerc să cad la învoială cu mine. Nu mai vreau mă las despărțit de ploaie, de singurătate sau de modul cum ea să ridică pe vîrfuri să-și pună în șifonier hainele obosite pe care le-a purtat prin oraș. Deși îmi este indiferentă toamna, acum ne-am certat pe motivul  că  am grațiat frunzele și nu mai avem ce să fumăm, iar anul trecut cînd am dus copacii la coafor mi-a reproșat că frizerița nu era înscrisă la partidul care este la putere în cartierul nostru. Este o înghesuială în mine de fantezii și viziuni cînd doamnăele își lasă sutienele pe spătarul scaunului și umbrele pe umerași însă cînd planeta ajunge în dreptul morții mele mă evită toți ca atunci cînd eram elev indisciplinat. Cînd apăram cu pieptul gol obrăznicia întregii clase eram un fel de erou pe coridoarele școlii iar cînd eram pedepsit prezența mea între eroii mileniului trei  era una primejdioasă.

Avem aceeași inimă însă îndoiala ne împarte în două jumătăți egale, sîngele curge frumos și european prin amîndoi numai că emoțiile se exprimă în două limbi diferite. Umblu prin lume bărbierit, cu unghiile tăiate și cu aripile la vedere să nu se creadă că dezavantajez vreo parte din mine cînd încerc să produc vreun eveniment istoric. Cînd i-am confecționat prima fustă Mării Negre să fie și ea în rîndul doamnelor și să nu mai înece bărbați ce adorm pe valuri iar au fost divergențe, o parte din mine îmi spunea să o fi lăsat-o în fundul gol că din mare ne izvorăsc lacrimile pentru că sînt sărate. Cealaltă parte îmi reproșa că și Munții Carpați merită o pereche de pantaloni că alpiniști urcă la înălțime numai prin văi și au produs răni grave între picioarele munților. Cînd a fost vorba să-mi dedic un poem, despre cît am fost de idiot să cred că un ideolog al comunismului știe exact drumul ce merge spre capitalism, ocolind orașele pline de hoți, studiourile cu regizori ce nu știu să pună în scenă, decît scenarii avînd ca personaj central sărăcia subconștientul meu mi-a zis că asta este o meteahnă de care suferă toți politicienii alături de Marx.

Încerc să cad la învoială cu mine și niciodată nu o să mai încerc să dizolv o femeie să văd dacă mai are rămășițe de dragoste în ea. Am luat hotărîrea să mă angajez numai lucrător cu ora ca un muncitor necalificat cînd îi număr ovulele ca să știu exact cîte mai poate face cadou altor bărbați. Nu o să mai fac greșeala ca să mă aplec asupra unei doamne și să aud de sub ea un glas de bărbat zicîndu-mi; ”Dă-te bă din soarele meu!”. Am aflat de curînd că femeia este singura săgeată din lume care vorbește și cînd ți se înfige în inimă nu mori, dar îți ei concediu medical toată viața. Nu o să mai mănînc friptură de urs, momițe de taur și măduvă de coarne de berbec să par un ratat care se tratează și poate o cad de acord cu mine însumi să nu mai import pupături nesupravegheate de negresă. Nu sînt un bun negociator, dar vreau să cad la învoială cu mine pînă mai pot să amîn viața, pînă moartea răstoarnă certitudinile și zîmbetele mele mai miros încă a săpun.

vineri, 27 septembrie 2013

Înjurătura este o prescurtare a revoltei pe care o întrebuințez cînd sănătatea ideilor este în primejdie

În zori cînd m-am trezit m-am pomenit că nu mai sînt politicos. Am devenit antipatic. Ştiam noi înjurături concepute  în grajdurile politice. Cînd m-am uitat în cartea de identitate aveam sub fotografie un bilet unde eram anunțat că am altă vîrstă. Nu am stat pe gînduri prea mult și am contestat toate astea la Curtea de Apel pentru că nu credeam că despre mine este vorba. Nu se schimbase nimic în viața mea. Cu aceiași pași mă retrăgeam din calea fericirii. Îmi păstrasem meniul care nu are nici un efect asupra destinului și ca de atîția ani refuzam să mă îndrăgostesc ca să nu mai pățesc ca acum doi ani cînd femeia care mă cazase între coapsele sale într-o zi venise cu toamna și graţiase toate frunzele.

Cel mai mult mă deranja faptul că pînă ieri aveam o vîrstă și azi de dimineață aveam alta. Nu mă îmbolnăvisem pentru că după cum ştiţi noaptea virușii nu văd. Nu numărasem mai multe asfinţituri decît aveam planificat. Pînă la solstițiu de iarnă mai aveam și nu îmbrăcasem încă nici un costum pe care îl păstrez în dulapul singurătăţii. În această perioadă nu am mai avut parte de prea multe dezamăgiri pentru că guvernul a fost în concendiu și chiar dacă am plîns în cîteva rînduri că nu mai aveam ruj să înveselesc diminiţeţile. Am făcut-o fără lacrimile din rezerva de război a patriei și nu m-a văzut nimeni. Toate argumentele că am aceeași vîrstă erau de partea mea și eram sigur că instanța de judecată îmi va face dreptate. În caz contrar voi pleca în exil. Am mai vrut să plec odată cînd tata mi-a luat primul ghiozdan care se căra  în spate. Am crezut că mă trimite pe alte continente. Pînă mi-a explicat că el nu poate veni zilnic cu mine la școală să îmi care cărțile. Așa că mi-a luat acest rucsac de transportat înteligența.

În schimb eram mulțumit că mi se îmbogățise vocabularul cu înjurături noi specifice secolului în care am trecut. Pentru mine înjurătura este o formă prescurtată a  revoltei și de cîte ori o întrebuințez  mi se încrețește pielea de cîtă forță are să vicieze aerul. Pentru mine înjurătura este o infrastructură excelentă să pot intra în sediile celor care ne conduc. Devenisem antipatic pentru că încă mai foloseam secera să culeg maci care încercau să cotropească suburbia mea  și ciocanul să bat noile indicatoare de circulație proprii capitalismului, instrumente ce aminteau vechile neliniști materialiste. Ca să scap de asemenea antipatii m-am înscris la un nou partid apărut de cîteva săptămîni care mă convisese prin sigla afișată, o femeie cu chiloții în mînă, simbol al democrației goale. Am ținut post o perioadă de timp să nu intru cu toxine în mine în sala de judecată. După cîteva minute de deliberare Curtea de Apel a anunțat sentința: ”Întrucît vîrsta este o nebunie care suferă pentru greșelile pe care nu le-a comis are voie să intre sub poza de pe cartea de identitate cînd dorește pentru a  nu se încuraja amnezia în rîndul poporului.”

joi, 26 septembrie 2013

Dragostea a intrat în concediul medical cînd a auzit la radio un cor format din politicieni și fotbaliști cîntînd Tatăl Nostru

I se epuizase stocul de dragoste. De cîte ori o vizitam îmi povestea cum mătușile ei au murit pe rînd pentru că fiscul local le luase scaunele în care visau cel mai mine în contul unor datorii pe care le făcuse secolul trecut cînd a trecut în neființă. Nu mai avea chef de nimic, fiecare privire era un incediu nereușit, nu mai avea acel mers senzual care altă dată îmi încurca șireturile de la pantofi, iar buzele ei nu mai simulau acele scurte reflexii despre plăcere. Mi se părea imprudent să mă uit la ea de la spate că nici eu nu mai aveam aceeaşi doză de nerușinare să-i mai susțin fesele cu palmele. Din cauza unor fenomene necunoscute i se lăsase ca două mingi de fotbal desumflate. Prima ipoteză a fost că i se trage de la jocurile olimpice ale feselor la care participase de curînd, iar a doua ipoteză m-a dus cu gîndul la ziarul New York Times unde citisem un comentariu despre faptul că femeile care nu își pun muzică în așternuturi pățesc asemenea accidente.

Dragostea ei își luase concediu medical de aproape o săptămînă.  Din acel moment aerul din jurul ei începuse să îmbătrînească și mi accentuase crizele astm. Eu, dacă nu făceam dragoste conform planificărilor economiei de piață dacă nu mă îmbolnăveam de plămîni  îmi aduceam aminte de profesoara de chimie care ne preda degradarea enzimelor, stînd cu fundul pe catedră și genunchii desfăcuți atît de mult că nu puteai să te mai preocupi de securitatea ta. Împrumutase și defectele  îngerilor din cartier, nu puteai să o contrazici cu nimic că lăsa totul baltă și ducea la calculator să navigheze pe siteurile de socializare.  L-am întrebat și medicul de familie dacă nu ar fi bine să o culc pe un pat de iarbă că ar simți mai bine anotimpurile venind și plecînd, dacă nu ar fi indicat să îi mobilez camera cu privighetori să fie mai puțin bioxid de carbon în cameră sau să încerc o terapie neautorizată și să o violez în lanul de floarea soarelui, poate își revine. Mă simțeam și eu vinovat că nu mai vrea să facă dragoste. Societatea aceasta în care trăim este imprevizibilă, într-o noapte se poate schimba regimul politic și te pomenești că nu mai ai voie să faci dragoste, decît în prezența consiliului local ales prin vot democratic. Consiliul local să zic că îl accept, dar de primar nu vreau să aud pentru că a declarat că dragostea adevărată este în trei unde papilele gustative se dublează iar sfîrcurile femeilor devin la fel de mari precum sînt căpșunile spaniole.

Nu credeam că dragostea poate intra în incapacitate de muncă. Nu îmi închipuiam că iubirea are nevoie instrucțiuni, privind protecția muncii sau de vreun costum special în afară de echipamentul uman standard. Auzisem că unii copii au talent literar că au fost concepuți în clăile cu fîn, alții au ajuns preoți că tații lor în asemenea momente nobile erau nebărbieriți. Pînă la urmă mi-a spus că i s-a diminuat stocul de dragoste cînd a auzit la radio un cor format  din fotbaliști și politicieni cîntînd Tatăl Nostru.

miercuri, 25 septembrie 2013

Uneori telefonul sună cînd limba ei stă nemișcată și poporului îi crește tensiunea din cauza umilinței

Aș fi luat înfățișarea altcuiva, de exemplu, al unui pieton care trece strada numai prin locuri nepermise. Aș împrumuta chipul unui membru al Asociației celor ce visează lent care din cauza plăcerilor amînate pune dinamită tăcerilor dacă aș ști că mi-ar da și trupul lui în care să mor. Aș fi de acord dacă aș fi sigur că părul meu nu s-ar electrizează să îmi perturbe idealurile. Ar trebui să fiu convins că dimineața cînd stau pe margina patului, gîndindu-mă că femeia poate face sex cu orișice parte a trupului, mi-aș păstra  putea de a grația frunzele pentru a muri în libertate.

Îmi doresc de mult să-mi fac un transplant de voce și de obraz, poate în noua mea postură voi putea să ocolesc semafoarele fericirii care stau aprinse numai pe roșu, poate nopțile mele vor fi văruite în alb de niște studente îmbrăcate sumar să nu-și murdărească hainele de mesajele scrise pe pereți. Dacă aș avea altă alură poate aș prefigura mai repede zborul în brațele mele. Nici nu aș mai sta toată ziua cu pumnii strînși de teamă că borfașii sărăciei mă vor aleargă pe străzile orașului, nu aș mai avea nici o spaimă că o simplă eclipsă de bec produsă de o foaie de hîrtie albă ar declanșa legea marțială și contemporanii mei nu ar mai avea voie să citească decît cărți de bucate pentru mărirea nivelului de trai.

Aș dori să-mi modific ordinea gesturilor ca să nu mă mai simt adorat de văzduh, să nu îmi mai bandajez amintirile sau din disperare să alerg mai iute ca trenul plin cu bolnavi de tahicardie. Sînt nerăbdător să aflu cum vor reacționa sînii iubitei mele cînd eu avînd altă înfățișare le voi spune rugăciuni păgîne și le voi măsura suprafața cu gura să văd dacă lumina are loc să doarmă între ei. Cînd voi îmbrăca costumul meu mondial confecționat din zîmbete de tigru, cînd mă voi încălța cu pantofii cu girofar găuriți în talpă ca să să fiu sigur că mă îndrept către inima ei sînt curios cu ce parte a trupului va întîmpina. Am să mă rostogolesc în visele mele să obsev dacă ea recunoște modul meu de lustrui poemele între versurile cărora se ascunde cînd se preface că nu vrea să facă dragoste. O să mă las în voia adierilor din cameră stîrnite de un fluture rătăcit să văd dacă genunchii ei se deschid pentru a mă lăsa să intru știind că acolo nu mai mă observă nimeni. Aș lua înfățișarea altcuiva, dar dacă eu nu mai sînt în cartea de identitate și nu mai am nici același cnp cum mai știu adresa de a mă întoarce în mine? De unde știu eu pe cine să mai admir pentru că este modest și economisește mai multă tandrețe? De unde știu eu dacă îmi modific chipul că mai îmi place să citesc aceleași cărți și nu o să accept ca politicienii să meargă cu șosetele murdare prin inima patriei. Dacă sună telefonul chiar în clipa în care limba ei stă o clipă nemișcată  și poporului îi crește tensiunea din cauza umilinței?

marți, 24 septembrie 2013

Femeile frumoase îmi provoacă secreții masive de vinovăție pentru că nu mă pot familiariza cu trupul lor din mers

De cîte ori văd o femeie frumoasă am secreții masive de vinovăție că nu m-am oferit să o duc eu în brațe pînă unde are nevoie. În cîteva minute în mine se înghesuie fel de fel de modificări, viteza de repetare a dorinței de a iubi se urgentează, corpul își schimbă limbajul vrea comunicare, vrea fraze înlănțuite de alte fraze. Acestea sînt singurele momente cînd îmi doresc să fiu preot și să o invit pe doamna la spovedanie. De-abia acum îmi dau seama de importanța corpului cînd trebuie să te îndrăgostești spontan. Altfel nu ai putea să îi decodifici frecvența de emisie a sfîrcurilor, fără corp nu ai putea să îți dai seama cum de ce ea își amplifică aproape imperceptibil rotunjimea șoldurilor și mersul îi devine senzual.

Pînă acum eu eram contrariat de felul cum mi-a alcătuit Dumnezeu trupul. Nu credeam că este necesar să te duci la școală cu toate organele după tine cînd în sistemul de învățămînt din țara noastră este nevoie numai de cap. În unitățile de educație nu ai nevoie nici de stomac, nici de plămîni că doar nu te duci la școală să mănînci sau să fumezi. Dacă îți place dragostea, iubirea modernă care constă în abundența de orgasme, cînd o pui în practică lasă-ți capul acasă că nu vei rezolva ecuații matematice și ia cu tine  mîngîierile, îmbrățișările și substanțele secrete care ajută carnea să se afîneze. Dragostea este necesară în socetatea capitalistă, mai întîi că a înlocuit cu succes partea morală și apoi pentru că anatomia nu a creat același fel de celule pe toată întinderea corpului oamenesc. Molelculele din care este confecționată epiderma dintre coapsele unei femei nu diferă diferă prea mult de cele din palmă, dar sînt diferite de cele de pe tălpi . Credeam că este mai bine pentru noi dacă eram făcuți din piese distincte pe care le înșurubam în funcție de dorințele noastre. Eu dacă ar fi fost să fie așa aș fi folosit mîinile numai să scot soarele de pe partea nevăzută a lumi, ca un plugar ce se trezește de dimineață și aș fi  depozitat partea misterioasă din el în buzele femeilor, iar partea fierbinte în inima oamenilor.

După cum visez s-ar putea ca dragostea să-mi placă mai mult, decît dacă aș păzi picturile lui Rembrandt contra incendiilor. După cum mi se condensează aerul în alveolele pulmonare, după cum mi se prefigurează aripile pe umeri s-ar putea să îmi placă mai mult iubirea, decît dorința mea de a schimba regimuri politice pînă nimerim unul care să ne ofere o călătorie în cea mai puțin cunoscută filială a fericirii.

Trupurile noastre sînt ultimele frontiere împotriva morții și numai dragostea le poate apăra. Doar cînd iubim credem că nu vom muri niciodată.

luni, 23 septembrie 2013

Meritul meu este că am o teamă permanentă să nu-mi descopere cineva gîndurile ascunse

Cel mai mare merit al meu este că am o teamă permanentă de a nu fi descoperit despre ce gîndesc. Pînă acum nici nu am auzit că ar exista pe teritoriul țării noastre detectivi de gînduri ascunse sau procurori care  ar instrumenta delicte, violuri, produse în vis. Existenta poliției, a procuraturii și a celorlalte instrumente de păstrat puterea nu este un argument că ar exista Dumnezeu pentru a face dreptate. Oricum lumea nu suferă pentru gîndurile mele secrete, ele reprezintă mai de grabă niște substanțe excitante pentru metafore.

Spre exemplu, mi-aș dori foarte mult ca cel care mă duce la groapă, cu furgoneta, cu căruța sau cu orice mijloc de transport, aș prefera un car cu boi, dar boii sînt din ce în ce mai greu de găsit în ziua de azi,  să nu știe adresa cimitirului și în cele din urmă să ajung în pămîntul natal să am cu cine vorbi o veșnicie. Dacă aș face greva foamei în fața guvernului, pentru că nu a dat o lege prin care ecuatorul să fie mutat mai aproape de centrul capitaliei ca să putem petrece și noi mai mult timp în pielea goală cum fac alte popoare, credeți că aș fi invitat înăuntru să-mi servească masa de prînz? Nu, toată presa ar scrie că țin cură de slăbire că nu mă mai place portăreasa de la bloc sau vînzătoarea de lingurițe de dulceață.

Imaginația  este o cortină după care se ascund ideile mele. Nu vreau să știe nimeni că uneori la anumite întîlniri, cum ar fi ultima de la casa sindicatelor în care s-a dezbătut mărimea ovulelor din care ies politicienii autohtoni, trimit numai costumul de haine, călcat, parfumat, fără urme de cerneală pe el și eu rămîn acasă să citesc proverbe chinezești, poate aflu secretul celei mai mari virilități din lume pe metru patrat. Nu vreau să afle cineva că trupul meu este slăbit primăvara pentru că fac efortul de a  învăța lumina să sufere în flori și toate femeile să fugă de mine pentru că nu le pot proteja măcar de previziunile rele din horoscop.

Nu vreau să se afle că  mă tratez de depărtare prin terapia aripilor, că nu vreau să fiu văzut făcînd strategii cu mîinile pentru a găsi poziția cea mai eficientă de a-i ridica fusta unei femei cînd costat că este confecționată dintr-un material toxic. Atît mi-ar trebui să se știe cît de mult respect  epiderma femeilor pentru că noaptea nu fac dragoste, decît cu negrese și ziua cu văduve albe. Nu doresc să știe lumea ce gîndesc  despre faptul că femeile își rad părul pubian, despre anunțurile făcute de clasa politică că are promoții pentru tristeți și sărăcie. M-aș rușina rău de tot dacă prietenii mei ar afla că eu desenez lenjerie intimă pentru femei sub forma unor uși și apoi ciocăn să-mi dea drumul în interior sau să mă înțeleg prin semne cu fosta mea profesoară de chimie să-mi facă o analiză a viitorului din spermă.  Ar fi un excedent enorm de monotomie în lume dacă nu am avea și gînduri ascunse. 

duminică, 22 septembrie 2013

În capitalism nu mai este la modă să îmi planific ora la care să fac dragoste și ora la care să mor

Îmi planificam în fiecare săptîmînă cîte ore să fiu fericit, cît timp să stau cu lumina stinsă, nu pot îmbătrîni, decît pe întuneric, cît ore să îmi rezerv pentru a face exerciții cu simțurile ca să mă emoționez mai repede. Nu mai foloseam ca perioadă de previziune cicinalul pentru că era o unitate măsură folosită în vechime, ci ora sau sfertul de oră pentru că  niciodată nu reușeam să pun de acord visurile mele cu realitatea. Niciodată nu puteam ghici cînd vor pleca păsările călătoare și vor lua și melancoliile cu ele, cînd o să am următoarea cădere nervoasă care  mă excită, fiind așezat la masă cu iubitele mele ce m-au părăsit, numai pentru a nu se rida odată cu mine. Nu mai puteam fi spontan cu părțile feminine cu care mă învecinam prin tramvaie, la serviciu, prin parcuri. Așa am început să-mi fur singur primăverile să le depozitez în trandafiri. Ca să rămîn spontan și sincer înstrăinam dimineața în cuvinte și în spațiul aproape mereu diponibil dintre sînii femeilor, făcînd decolteul un spațiu de intimitate socială.

Și atunci mi-am zis, stai domnule, că s-a schimbat orînduirea socială sîntem în capitalism unde planificările se fac numai în camerele erotice. Nu am mai pus pe hîrtie nimic din ce ar urma să mi se întîmple, nici un eveniment național cum ar fi schimbarea cauciucurilor de vară cu cele de iarnă sau trimiterea în Afganistan a unor trupe formate din chelneri pentru că adevărați soldați filmează prin studiouri particulare filme deocheate. Nu mai mi-am cumpărat nici un metru cub de lemne de foc să-mi încălzesc cuvintele cînd o să-și facă apariția frigul, nu am mai prognozat nici cantitatea de salivă necesară pentru anul în curs și nici cîte tone de noroi sînt necesare pentru a îndrepta umerii politicienilor. Dacă pînă acum țara era un paravan după care se fura; trenuri, suflete, zăcăminte, preparatele academice din dovlecei și toate acestea trebuiau planificate pe minute, ore, zile, decenii, în noul regim politic este suverană legea cererii și ofertei. Vrei un costum de haine pentru îmnormăntare, adică cererea, vei primi un costum de haine cu mînecile mai scurte, mic în talie de nu te poți încheia, cam cum stă numele noastre pe noi cînd îmbătrînim sau cum vine prezentul pe corpul patriei ca o husă de Trabant pusă pe un BMW, ceea ce reprezintă oferta. Aceasta este epoca capitalistă, o amanta care își iubește bărbatul la nebunie și face dragoste cu amantul de două ori pe zi.

Acum, nu mai pot să îmi planific nici îmbrățișările, nici săruturile, nici cît timp să-mi petrec în așternuturi ca să o învăț pe ea manualul de mișcări al unui mixer. Cu rochia cărei femei să îți îmbraci versurile să fie elegante cînd toate femeile au între coapse o pereche de mîini bărbătești pipăind aerul încrețit? Cum să știi cîtă iarbă trebuie să răsară sub bolta de viță de vie ca să așezi o femeie cu spatele gol pentru a se simți bine dacă nu planifici din timp cîte fire trebuie să răsară?
Într-un fel capitalismul este și pentru mine bun la ceva, nu o să mai îmi planific ora la care să fac dragoste și ora la care să mor.

sâmbătă, 21 septembrie 2013

O doamnă superbă însărcinată de vreun sfert de oră îmi șoptește îmbujorată că vrea să aibă gemeni

De curînd am cunoscut o doamnă atît de frumoasă că și umbra ei excita bărbații pe lîngă care trecea. Am văzut că se poate trăi și așa, deși parchetul trosnea sub candoarea ei, personajele masculine din tablouri întorceau capul cînd participa la vreun vernisaj, în jurul ei prețul aerului creștea instantaneu. Am auzit multe lucruri despre ea, unii spuneau că în fiecare dimineață îți face transfuzii de sînge de la trandafirii din grădină, că are exact aceleași afecțiuni pe care le primăvara, iar în așternuturi știe să cînte. 

Se zvonea că are și multe curiozități însă și lumea liberă nu duce lipsă de poligoane de ambiguități și de iluzii deteriorate. Avea ferestrele pline cu ghivece cu plante toxice, ale căror semințe fusese folosite în cel de-al doilea război mondial de armata română în speranța că vă reuși să-și otrăvească singurătatea. Lebăda albă care îi învăța visele să fie elegante o spăla de două ori pe zi cu detergent german ca să fie mai strălucitoare. De spălat nu scăpa nici cîinele care îi peria dinții  în fiecare dimineață ca în situația în care mușcă pe cineva să nu transmită vreun microb. Se mai spunea că defectele pe care le avea și le trata cu muzică de jaz, iar pentru a fi epilată întotdeauna a făcut cursuri postuniversitare la Sorbona pentru eradicarea părului de pe picioare. Unii mai comentau că biografia ei ar fi plină de impurități în sensul că acum un an a trecut prin orașul lui Kafka sau că tratatele de istorie pe care le are acasă nu le-a dus niciodată la biserică să le sfințească preotul. Parcă străbătuse kilometrii de lumină de nu avea nici un rid ca și cînd își ținuse ascunse fotografiile din tinerețe. Nu era sinceră, decît cu ea și asta numai cînd ploua sau ajungeau vapoarele în port cu vin pentru guvern să nu mai mintă. Nu citea nici o carte pînă la sfîrșit că era frică de moarte.

Am făcut eforturi mari să o cunosc. L-am corupt pe șeful compartimentului personal cu un bilet de tren pe ruta București-Constanța unde călătorii merg dezbrăcați vara numai să îi treacă în sarcinile ei de serviciu obligația de a face cunoștință cu mine, nu am îndrăznit să îl rog să specifice în contractul ei de muncă obligația de a se îndrăgosti de mine. Însă ea avea rezerve de oxigen din vîrful muntelui pe care le respira cînd era fericită și nu a băgat în seamă noua decizie. Apoi am vrut să mă angajez lucrător cu ziua, acasă la ea să îi fac curat în amintiri și să îi retrag din circulație regretele. I-aș fi dat jos părerile de rău de pe cearșaf, i-aș fi ținut evidența secretelor din sutiene sau i-aș fi uns încheieturile de la picioare și mîini ca să poată lua forma iubirii fără efort. Ar fi avut pe cineva care pe lîngă faptul că făcea aceste munci necalificate știa să scrie și versuri printre care  se mai putea ascunde în joacă.

Mi se întinsese covorul roșu al renunțării și trebuia să pășesc pe el. Mă gîndeam că mi se întîmplă toate astea că de-abia a început mileniul trei și nu m-am spovedit de loc.Mă dusesem în parcul din cartier să-mi notez pagubele pe care le face de fiecare dată toamna și nu plătește nimeni. M-am așezat cu prudență pe o bancă să nu strivesc vreo tăcere cînd o văd pe ea că se apropie de mine încet din cauza greutății parfumului și îmi șoptește la ureche; ”Știi ce, am rămas însărcinată de vreun sfert de  oră și aș dori mult să am gemeni”.

vineri, 20 septembrie 2013

Sînt bine crescut, i-am cedat locul în tramvai unei doamne superbe care mi-a șoptit că este însărcinată de o jumătate de oră

Oamenii din cartierul meu sînt preocupați tot timpul de șmecheria prin care bătrînețea reușește să se strecoare sub poza de pe cartea de identitate. Mulți ne mai avînd bani să își cumpere bijuterii le-au înlocuit cu insecte visătoare și  animale mici ierbivore. Un atelier de croitorie confecționează numai șepci ca lui Gheorghe Ghiorghiu Dej, un altul s-a specializat pe producția de chiloți tip Dominique Strauss-Kahn. Capitalismul instaurat de curînd la noi, lăsînd la o parte că nu știe noua denumire a străzilor ce poartă numele unor metafore, că toată ziua vorbește la telefon cu moartea prezentă 24 de ore la celălalt capăt al firului, au deformat uneltele și sculele democrației de așa manieră că la ultimul protest concetățenii mei au cerut ca jocurile olimpice de vară să aibă loc în pielea goală și să se rîdă în hohote numai în zilele de post.

Cu atîtea inundații în țară, cu atîtea reactualizări ale haosului și atîtea incendii stinse cu transpirația adunată de la politicieni mi-am înregistrat la camera de comerț o agenție de căutat copii. Sînt unicul acționar și singurul angajat pe care îl are firma. În general îmi desfășor activitatea în deplasare. Sînt rare cazurile cînd chem clienții acasă, se întîmplă numai cînd cheltuielile de deplasare în genunchi se epuizează. Obiectul de activitate principal al afacerii mele este să caut copiii femeilor care încă nu au născut. Nu sînt de acord cu Mark Twain care spune că în orișice epocă inteligența este constantă, dar admit ideea că iubirea este aceiași în orice orînduire socială. În ziua de azi lumea nu se mai lasă iubită spunînd-i adevărul. Din cauza tornadelor a sateliților acest concept a devenit desuet și munca mea a devenit dificilă. Este greu să cauți în spațiul inimii o imagine care ulterior ar putea fi un nou născut.

Încep prin a analiza hainele femeii care mi-a dat comandă să-i caut copii rătăciți prin visele ei prin moleculele tinere cu traiectorii erotice. De cele mai multe ori fustele celor care își caută copii nenăscuți se evaporă foarte repede. Nu se pot odihni bine, decît în șifoniere cu haine bărbătești. Apoi trec să radiofotografiez îmbrățișările. Le capsez în ordine cronologică și încep să le răsfoiesc cu mare atenție. Unele sînt atît de fierbinți că trebuie să îmi iau mănuşi să nu mă frig. În ordine trec la zîmbete, săruturi. Referitor la săruturi urmăresc în mod deosebit dacă buzele celor ce participau la eveniment împart exact timpul în două. Ca  să fiu mult mai precis fac reconstituiri și de zeci de ori ca să pot demonstra că jumătățile timpului sînt perfect egale.  Sînt foarte concentrat  cînd ajung în zona coapselor, a șoldurilor și sînilor. Ca să elucidez cîte un caz mai greu unde frumusețea femeii face podeaua să trosnească, uneori încerc să-i dizolv sfîrcurile cu gura în vederea unor analize ulterioare. Am devenit cunoscut în zonă, pot descoperi copiii care au vîrsta de treizeci de minute, chiar și mai puțin sau dacă sînt gemeni. Am dobîndit notorietate pentru că în toate cazurile fac reconstituiri care pot dura cîteva ore. Pot exista emoții foarte profunde fără să avem posibilitatea să ni le închipuim.

joi, 19 septembrie 2013

Nu las niciodată frigiderul pe întuneric că nu mai știe să facă cuburi de gheață

Îmi trebuia ajutor cînd pămîntul de sub banca din parc unde așteptam ca asfințitul să își termine de fumat pipa  m-a stigat pe nume. Nu știam de unde mă cunoaște pentru cu nu scosesem cartea de identitate din buzunar. De cînd cu cardurile false ce îți  fură banii am grijă de tot ce este din plastic și are formă dreptunghiulară. Uite că m-am stabilit într-un oraș unde numele meu este cunoscut ca și cînd această țărînă ar fi din locul unde m-am născut. Bineînțeles că nu a sărit nimeni în ajutorul meu, pentru că în societatea capitalistă trebuie să te aperi singur sau să plătești o firmă de pază. Numai dacă furi, ești braconier sau ai figură de grandoman statul te procedează.

Nici nu știu ce-mi veni să cer ajutorul cuiva pentru că bănuiam că nu se va deranja nimeni. Nu eram la prima erore, mai cerusem ajutorul și cînd toamna îmi invadase arterele și îmi producea ravagii printre sentimente și nu s-a deranjat nimeni să mă salveze. Cînd mi-am lăsat gîndurile acasă să se mai odihnească pentru că non stop își imaginau trupul gol al unei doamne, uitasem să trec strada, dar nimeni  nu a avut curiozitatea să mă recupereze și să-mi arate că nici pe celălalt trotuar iarba nu crește. Cînd m-a părăsit ultima femeie și s-a înnorat în inima mea am invocat cîțiva zei desenați pe pereți pe care nu-i cunoașteam prea bine să înceapă ritualul de abolire al iubirii pentru totdeauna. Nu au mișcat nici un deget. Ca strigătul meu de ajutor să fie pus în practică trebuia neapărat să le aduc vitamine pentru întărirea veșniciei care începuse să se decojească din cauza vopselelor de proastă calitate, dar și pastile de abolire că ei nu au asemnea substanțe în cer.

Nu o să primești ajutor de la nimeni atîta timp cît te declar egalul lui poate și pentru faptul că nu ai avut inteligența să te ajuți pe tine însuți. Ajutoarele sînt mereu aranjate. Cînd vrei să nu mai fii modern și ceri ajutorul cuiva, mai întîi trebuie să fii specialist în indiferență și antipatie. De cîte ori nu am cerut ajutor pentru micșorarea taxelor, de fiecare dată mi s-a răspuns că acest lucru trebuie făcut concomitent cu diminuarea înălțimii picioarelor femeilor. Săptămînal îmi sudez urletele ca cei de la putere să audă cum cer mărirea salariilor. De fiecare dată primesc un comunicat că acest lucru  poate fi aplicat odată cu mărirea numărului de boli din mine. Fără o cantitate imensă de nerușinare și cîteva hectare de nesimțire ajutorul nu vine să îți mobileze destinul.  Ajutorul nu are curaj să se propie de tine, decît dacă te vede că ai o mitralieră în mîini și știi să ucizi în somn cu voturi. Filozofia de bază a democrației este să nu faci publicitate pe gratis. Din cauza aceasta eu nu las niciodată frigiderul pe întuneric că nu mai știe să facă cuburi de gheaţă.

miercuri, 18 septembrie 2013

Sînt un cetățean cumsecade care consumă numai produse care nu dezamăgesc



Pentru cei din cartierul meu sînt un model de cetățean cumsecade, liniștit proprietar al unui loc de veci la marginea de est a cimitirului. Nu mi-am înscris costumul de haine la nici un concurs de mers pe serpetine sau la vreu joc de zaruri. Deși, bocancii mei de proletar sînt diperați că nu știu direcția pe unde vor merge pentru că au talpa foarte groasă și nu nu simt pămîntul după ce le-am legat șireturile le-a trecut fandoseala de a nu mai inainta prin noropi. Îmi încălzesc șosetele cu muzică de Beethoven sau Bach în funcție de fabrica care le-a confecționat și am grijă cînd mă încalț cu ele să nu iau una de o culoare și alta de altă culoare că toată ziua voi merge crăcănat, iar cei care mă îndrăgesc mai puțin, de altfel foarte mulți, vor spune că acest lucru este un semn politic.

Acum cîteva zile era să mă calific în comisia de extragere la loto și să indic eu numerele cîștigătoare și aș fi crescut în ochii concetățenilor mei, măcar două degete, însă un grec m-a reclamat la protecția consumatorului că sînt cetățean de onoare al unui curcubeu și pot face trafic de influiență. Dar, am avut un succes deplin cînd am ajutat soarele să răsară dintre nori cu încălțătorul de pantofi ai unui înger. Ca să nu înșel așteptările publicului nu cumpăr suveniruri decît foarte ieftine, mă urc în turnul Eiffel numai dacă am aripile montate sau am la mine balonul pe care l-am umflat cu aerul din camera unde privighetorile transformă în cîntec poeme din scriitorii care sînt acum la modă. Cînd la noi în țară este decretată ziua fericirii și ferestrele fac febră de bucurie îmi iau cîțiva colaci de salvare din aceia care se folosesc și în univers pentru că de fiecare dată au loc inundații, ne scade imunitatea sau deraiază trenurile din cauza viselor aglomerate prin gări.

Însă eu mi-am cîștigat statutul de simbol al cartierului, de cel mai cumsecade  cetățean, nu numai că nu arunc cu pietre în fîntîna trecutului, că i-am găsit dimineții loc de parcare între versurile mele necitite de nimeni sau că am calificarea necesară să repar morile de vînt, nici pe departe. Notorietatea mea a venit din modul politicos și inedit de a mă purta cu trupul femeilor. În primul rînd cînd fac dragoste, nu mă așez cu toată greutatea peste ea că o sufoc, motiv pentru care port la mine două cricuri de mașină care mă susțin în zona umerilor. Reglajul celor două cricuri îl fac în funcție presiunea atmosferică, de viteza vîntului și de mărimea sînilor. Ca transpirația să îi miroasă a iarbă cu două ore înainte îi dau să bea numai rouă și o pun să desfrunzească un trandafir între pulpe. Și pentru că în țara aceasta nimeni nu mai face nici un efort ori folosesc pastile ori folosesc aparate îi așez fesele pe un mixer industrial care are o mișcare lentă asemănătoare luminii care se rotește într-o fântână. 

Aceasta este gloria ce o trăiesc în orașul meu. Toată lumea mă cunoaște ca un cetățean cumsecade care consumă numai produse care nu mă dezamăgesc.

marți, 17 septembrie 2013

Mă grăbesc să fiu vesel să-mi retrag din circulație regretele să fac dragoste că vine toamna cu obiceiurile ei primitive

Mă grăbesc să nu-mi treacă tinerețea și să nu mai am cu ce să neg eternitatea. Este posibil să îmi pierd și îndemînarea de a îndrepta tulpinille trandafirilor sau de a opri femeile să treacă strada prin locuri periculoase cu privirea. Nu vreau să ajung în situația de a plăti taxele și impozitele de vreo stea din Andromeda și pînă să ajungă banii la destinație să se modifice codul fiscal. Cu cît umblu mai mult prin lume cu atît întorc capul mai puțin în dreapta și în stînga să văd dacă amnezia socială a mai evoluat. Dacă vă mai scriu din cînd în cînd cîte o scrisoare nu o să vă mai povestesc despre relieful și luptele de eliberare de pe alte continente. Am să vă descriu peisaje din sufletul meu pentru că sînt mai interesante, mai realiste și viața mai ușor de transformat în propoziții.

Mă grăbesc să fac dragoste de bună calitate că vine toamna. Acum de cînd facem parte din lagărul capitalist și nu mai avem bacili în țară și anotimpul acesta demolator și-a schimbat obiceiurile. Intră pînă și în dormitoare. Am văzut eu cum s-a înnorat pe cearșaf. Am observat eu, că acoperișurile caselor voiau să plece și ele în țările calde imitînd cocorii, iar ferestrele din cauza presiunii atmosferice aveau insomnii. Viața mea a devenit foarte urgentă. Dimineața are o viteză așa de mare împrospătare că nici nu mai îmi vine să mă încalț cu bocancii mei cetățenești, de proletar să nu  calc din greșeală fericirea. În cele mai multe dintre zile îmi iau pantofii găuriți  confecționați ce știu să meargă prin bioxidul de carbon emis în urma furturilor din orașul meu.

Acum înțeleg de ce tata lua pastile de încetinirea gesturilor, de ce scotea minutarul de la ceas chiar în ziua în care îl cumpăra, de ce micșora cutele valurilor mării cu imaginația. Voia să mai păstreze cele cîteva adieri de tinerețe ce se zvîrcoleau în cuvinte. Avea aceleași dureri ca atunci cînd te pune absent la serviciu sau se stinge vreo stea, dar nu a chemat niciodată ambulanța. Înțeleg de ce era atît de conștiincios să-și aduna umbrele ce se desprindeau din el ca niște file asfixiate de caiet. Le capsa și le aranja într-un dosar ca și cînd ar fi urmat să i-l ceară cineva la intrarea în rai sau în iad. Nu vă gîndiți că dacă am făcut școala profesională de mecanic pentru repararea morilor de vînt mi-am dat doctoratul în ridicarea baricadelor împotriva nimicului. Nu vedeți că și soarele gîfîie cînd ajunge în dreptul meu și că ce am în cap nu mai am si în inimă?  Mi-am cumpărat aparat de aer condiționat să îmi răcorească viitorul. Chiar și partea mea de cer vine cu trenul pînă la gară din cauza acestor tornade politice ce se iscă din senin.

Mă grăbesc să nu-mi treacă tinerețea, deși genunchii ei stau înaintea timpului ca o pavăză. Mă grăbesc să fac dragoste că vine toamna. Mă îngrijorează faptul că lumina devine amară pe unde calcă ea. Faptul că infinitul nu mai face nici un fel de triaj, acceptă oamenii  vii sau morți, fumători sau nefumători. Sînt totuși înțelegător  m-am lăsat convins de această toamnă și mi-am retras regretele din circulație.

luni, 16 septembrie 2013

SuperBlog 2013 este noua mea locuință unde îmi voi depozita metaforele, începînd cu 1-10-2013



Sînt obișnuit cu numărătoarea inversă, vă pot spune că chiar am foarte multe cronometre acasă, unele atomice altele mecanice. Cu ele măsor viteza cu care femeile mă părăsesc,  cronometrez mai demult iuțeala cu care sufletul meu se desparte de trup, iar acum măsor cu mare atenție timpul pe care îl mai am de lustruit cuvintele pînă începe competiția SuperBlog 2013. Administratorii au fost imparțiali, nu m-au întrebat de ce port girofar la pantofi, de ce am cămașa automată care se deschide cu telecomanda, nici măcar dacă cunosc o parte din dialectele folosite de păsări sau dacă am urcat vreodată primăvară în copaci cu scara. Sînt hotărît să mă înscriu, mai hotărît ca atunci cînd m-am apucat de haltere. Atunci am început antrenamentul ridicînd fustele femeilor, de data asta voi intra în cantonament două săptămîni și voi face ordine în metaforele care mă vor ajuta să cîștig.  Mai am cîștigat o singură dată în viața mea mea la loto. Numerele pe care le-am jucat reprezentau datele din calendar, ale lunii trecute, în care  făcusem dragoste.  Am rămas uluit cînd presa locală a anunțat că județul nostru prin intermediul meu și-a adjudecat marele premiu. Era o sumă imensă cu ajutorul căreia puteam să-i fac vîntului o autostradă suspendată să nu mai am grija lui permanent să îl urc pe acoperișuri să nu îl muște cîinii. Am refuzat premiul cu mare demnitate, poate și puțină solemnitate. În primul rînd nu puteam primi bani nemunciţi că nu eram în nici un grad de rudenie cu politicienii, apoi mai fusesem plătit odată pentru numerele cîștigătoare. Și acum mi se văd urmele lăsate pe trup de îmbrățișările acelei tinere. Dacă ar fi să transform zîmbetele ei în bani ar depăși suma cîștigată la loto. Plus că mi-am făcut concediul de odihnă între pulpele ei pe gratis. Deși, nu s-a sinucis cînd am trecut de la comunism la capitalism o mătușă de-a mea a găsit de cuviință de ciudă că refuz premiul să se arunce după un bloc cu zece etaje sub pretextul că fiind soră cu mama are și ea dreptul la o parte din bani. Voia  cel puțin aceiași sumă pe care ea cheltuise să îmi cumpere eugenia și turtă dulce. Acum pentru că este vorba un fel de întrecere olimpică între inteligențe autohtone am echipamentul necesar să fiu admis în competiție. Va fi o onoare să fiu înfrînt pe stadionul SuperBlog-lui.

Probabil pentru a găsi o justificare toamnelor politicienii au făcut din țară un muzeu de ruine în aer liber

Să grațiem toate frunzele să moară în libertate. Bibliile după care greieri se roagă să nu vină toamna trebuie arse pe rug ca Galileo Galilei. Moartea este peste tot, vă rog să o parfumați să o urmărim după miros.
Eu mi-am luat toamna în serios, spăl caii  pe dinți cu pasta Aquafresh pentru că iarba s-a uscat și nu mai au cu să-i albească. Dintr-o cojă de nucă mi-am făcut o candelă să văd dacă sfîrcurile ei se umflă sau se desumflă din cauza zborurilor frînte. Am schimbat toți parametrii cercului, lugimea cercului, raza ,aria laterală i-am adus la realitate modernă a matematicii, le-am înlocuit cu datele nemăsurate de nimeni ale geamătului.
Apropo de artere le-am pus camere video prin interior să văd de unde are putere sîngele să vadă prin aceste tunele: Eu cînd le traversez nu văd nimic. Mîine pe la prînz vor fi ghilotinați toți trandafirii. Trebuie să mă interesez la cei ce au lista cu cei condamnați să văd la ce număr este trecut guvernul. Am importat toate tipurile de tristeți, muzeele de ceară ale lumii unde te poți documenta despre cum înțeleg oamenii să moară fără nici un fel de revoltă, undeva era sculptată o virgulă de ceară între viață și moarte, dar cel mai bine sărăcia se vede prin aerul din țara noastră.
Tratez toamna cu toată responsabilitatea, am trimis faxuri tuturor orașelor să nu se piardă în ceață cu locuitori cu tot, toate umbrele de pe teritoriul patriei au fost capsate cu un aparat profesional și depozitate în arhive alături de sticlele de vin. Cu sentimentele nu am știut să le spun contemporanilor mei ce să facă pentru că  nici eu care sînt în comisia de extragere a numerelor la loto, nu mi-am imaginat o soluție.
Oricum în inima mea lucrurile sînt alandală, unele femei au plecat cu tot mobilierul, altele au venit că nu au mai găsit locuri libere în adăpostul de noapte din oraș. Dacă vreți să știți mai exact ce dezamăgiri răvășite port în mine, priviți ce este în țară, pentru că situația este similară. Singura nou venită în preajma mea este moartea care mă privește cu coada ochiului și face pe disidenta, fără să țină cont de provenieța noastră genetică, de vechimea numelor noastre. E prietena toamnei, a venit să o ajute să dea jos frunzele din pomi să corecteze erorile pe care noi le facem cînd sîntem prea politicoși cu estetica meditațiilor celor care ne conduc. Acum se prefac că adună suferințele de printre blocuri ca pe niște gunoaie, că îi dau o întrebuințare frigului, punîndu-l să împrăștie tăcerea peste țară.
Îmi este greu să contrazic toamna, dar nici nu îmi doresc să sugereze că sînt un idiot să o las să creadă că patria mea are vreun interes să se lase îngenunchiată de ea și de mafioți. Cred că nici marii maeștrii olandezi  nu și-ar imagina mai bine în picturile lor dezastrul pe care îl fac politicienii acestei țări, probabil pentru a găsi o justificare toamnei.

sâmbătă, 14 septembrie 2013

La noi în țară toate lucrurile se fac în pielea goală să se demonstreze că nimeni nu are nimic de ascuns

Viața a devenit imposibilă în cartierul meu, nimeni nu mai visează, concetățenii mei dimineața în loc să facă sport fac exerciții împotriva depresiilor. Păsările fac reportaje despre starea faunei și florei, a tristeților din pădurile și lacurile din apropiere, deși nu au frecvență de transmisie toamna. Dumnezeu nu vorbește cu nimeni să nu se compromită, arhiva cu amintiri a fost inundată, iar umbrele nu mai au nici un discernămînt nici la sate și nici la orașe, au început să se urască în taină.

O doamnă al cărei soț este plecat să apere țara luptînd în Afaganistan în fiecare zi îi excită poza din cartea de identitate cu degetele. O alta specialistă în cascade preda tinerilor de pe strada pe unde singurătatea se retrăge din oraș lecții despre capacitatea acestora de a deveni gineri. Eu îmi văd de treabă,  încurajez contemporanii să respire  să vadă că sînt un administrator mei bun al aerului, decît guvernul, spăl vasele în șoaptă, beau bere fără alcool ca înjurăturile mele să nu se clatină, iar vîntul l-am băgat în cantonament alături de două brize marine.

Sînt îngrijorat că nu nimeni nu dă cu pietre, deși sărăcia este ruda noastră de gradul unu, nimeni nu iese cu buldozerul pe bulevard să înlăture mormanele de nefericire, nimeni nu vine cu aparatul de sudură în piața publică să sudeze strigătele oamenilor. Am plătit un coșar cu puțină funingine să le igienizeze urechile acestor măgari ce își văd liniștiți de preocuparea de a-și găsi noi iubite lîngă acest munte de durere. Nu au acceptat această curățenie socială sub pretextul că ei nu aud cu urechile, acestea sînt folosite în procesul de apărare strategic, dar mai ales pentru a nu le fi jefuită personalitatea de paparazzi.

Din cauza încălzirii globale declarată de guvern într-un moment de criză politică nu mai pot dormi decît în birt să am cu ce mă răcori, pantofii îi țin în frigider să nu se dilate și să mi se schimbe mersul pentru  că nu vreau să înaintez în viitor ca un proletar de stînga care a furat pînă a devenit capitalist de dreapta. Acum sînt două popoare pe acest teritoriu, unul mai numeros unde totul este pierdut și unul mai mic unde totul este cîștigat inclusiv  mărunțișul care se acordă de loteria greacă. Pe harta existenței, unde moartea se prefigurează prin adăugare o zi, o lună, un an, e război în toată regula între cele două subpopoare, numai că luptele au loc ca în primele jocuri olimpice, în pielea goală. Judecătorii nu pot stabili adevărul, decît în pielea goală, profesoarele predau dezbrăcate, medicii ne operează de scandări fără haine și halate. Să nu credeți că este vreo formă modernă a revoltei sau că nu mai suportă hainele pentru că au intrat și ele în mafie, nu, ci pentru simplu fapt că un om cînd vede un alt om gol, goluț nu-i mai trece prin minte că acesta poate lua șpagă și dezbrăcat. Cînd mănînci nu te gîndești niciodată că într-o zi vei muri.

vineri, 13 septembrie 2013

Uneori îmi las trupul să facă dragoste și eu ies din mine ca dintr-un echipament de protecție să văd dacă a picat guvernul

Hai să îți arăt cum reacționează sîngele meu cînd tu te ridici pe vîrfuri să pui poza cu chipul mării pe șifonier să îi fie frică prafului să se mai aștearnă. Apropie-te să vezi cum emoțiile mele stau înghesuite pe fiecare metru pătrat din cameră, cum gesturile îmi devin palide și nu mai pot comunica, decît cu inima. Vino să îți explic de ce mi se pare mie că ești soră cu primăvară cînd te așezi lascivă pe canapea, de ce  buchetul de flori pe care ți l-am cumpărat de la o țingăncușă gînditoare vrea să se sinucidă pe genunchii tăi. Trupul tău pare un loc tranzit unde lumina este verificată de cîțiva trandafiri pe o parte și de cîteva crizantame pe partea cealaltă. Din cauza ta pe cearșaf are loc un răsărit, iar norul ce rămăsese încurcat în ramurile unui nuc încerca să învețe dialectul frunzelor ca să ne spună că picăturile lui de apă sînt asemeni lacrimilor, nu lasă vînătăi.

Privește, unde calci tu pămîntul are puls, ierburile acceptă să fie detronate de gîndire, adierea ce are culoarea ochilor tăi protejează metaforele de tristeți. În mine se instalează un om cumsecade, dar trăsăturile legate de sensibilitate și dorința mea de a te  explora prin interior, de unde se vede mai bine fericirea,  devin mai urgente ca  înscrierea în colhozul memoriei. Uite, gîndurile tale le țin aici în buzunarul de la cămașă pe care croitoreasa l-a cusut în dreptul inimii. Este frumos cînd mă prefac că îți arăt diverse lucruri din casă ca moleculele tale ce se pregătesc de dragoste să nu mai fie alarmate pentru a putea semna împreună armistițiul de apropiere.  Accept să fiu neatent cu locul de unde îmi cresc aripile, cu mîinile mele care au luat forma șoldurilor tale, că prezentul din pașii tăi nu există, există mii de răspîntii, numai ca cel mai sensibil loc de pe pămînt care nu este protejat, decît de cîteva fire de păr cîrlionțat să se transforme în alviță.

Vreau să-mi trăiesc veșnicia în brațele tale, în trupul tău se moare cel frumos, în ochii tăi mă înec cel mai bine și toate tipurile de respirație nu-și mai fac efectul. Vezi dacă boala asta a mea a început direct de la inimă și nu de la epidermă după care m-am ascuns. Uită-te cu atenție dacă nu am lăsat vreo ușă deschisă în tine că se pot furișa tehnicienii frigului să îți pună dragostea în frigider. Nu-mi fac prea multe griji chiar dacă vijelia întrerupe curentul electric, cît soare este în tine pot lumina tot cartierul, nu mă sperie că nu îmi găsesc întotdeauna loc de parcare lîngă sufletul tău, important este să pot să-mi odihnesc mîinile între coapsele tale. De multe ori îmi las trupul să facă dragoste, iar eu ies din mine ca dintr-un echipament de protecție și prospectez piața de banalități a vieții și să văd dacă a picat guvernul.

joi, 12 septembrie 2013

Mă răzgîndesc așa de repede să terorizez teama din mine că voi îmbătrîni și barierele pe unde trece trenul fericirii nu mai pot fi ridicate

A te răzgîndi face parte din carta drepturilor omului. Voiam să adun într-o corabie cu pînze din chiloți de damă toate curvele politicienilor de la putere și să o scufund în largul mării,  dar m-am răzgîndit și le-am abandonat pe mal să oprească zgomotul apelor cu decolteul lor generos. Vreau să îmi recapăt respectul copacilor și să renunț la cel al oamenilor care schimbă orînduirile sociale ca pe niște batiste murdare. Cînd voi muri, măcar ei mă vor căuta cu rădăcinile să vadă ce mai fac și dacă mai mă preocupă zborul și pe sub pămînt. Nu o să îi mai înjur pe cei ce fură vagoane de marfă, pe cei care fură chiar  calea ferată pentru că mi s-a făcut dor să îmi mai pierd vremea ca altădată pe peronul unei gări, așteptînd o iubită imaginară. Nu este exclus să o fi confundat-o cu moartea pentru că în clipa în care ajungea în dreptul meu pofta de viață îmi scădea vertiginos, mi se desfăcea cuiul de la curea și mi se blocau și limbile ceasului, mi se modifica metabolismul și rezervele de salivă mi se micșorau îngrijorător.

Mi-am cîștigat dreptul de a mă răzgîndi pentru că îmi place foarte mult să stau lîngă femeile care se piaptănă și nu se amestecă în cearta dintre îngeri cînd se pune în dezbatere dilema dacă au sau nu sex. Mi-am cîștigat libertatea de a mă răzgîndi pentru că nu mă uit la telenovele de teamă să nu-mi dea regizorul vreun rol, pentru că nu cred că fericirea este mai mult, decît gestul unui copil ce dă polenul jos dintr-o floare să nu se mai murdărească albinele pe aripi. Acum mă răzgîndesc cînd vreau, dacă nu mai vreau să merg în paradis sărut strungul la care se confecționează mereu cîte o nouă societate asemeni unui proletar ce doarme cu secera și ciocanul sub pernă. Dacă văd că două cărți se iubesc pe raftul bibliotecii mă răzgîndesc și nu le mai recitesc pentru că au strivit între ele așa de tare cuvintele că nu le mai pot folosi să fac reclamă celui care îmi ia locul în mine. Toamna mă răzgîndesc și mai repede trec de la un sfîrc la altul foarte ușor, fără să mai întocmesc vreun proces verbal de transfer al gurii din stînga în dreapta,  cum procedez de altfel și cu doctrinele politice. Cînd îl studiez pe Marx sînt comunist cînd îl studiez pe Adam Smith consider capitalismul ca pe o normalitate, iar circulația mărfurilor singura sursă de plusvaloare.

Dacă cineva mă pune să jur că voi fi blînd cu simțurile unei femei, mai ales dacă plouă, dacă cineva mă roagă să nu mai las vîntul să se urce pe acoperișuri, spunînd că îi este frică să nu îl muște cîinii, dacă cineva îmi spune să nu mai dau voie toamnei să ascundă visele noastre în fruzele care nu pic de minte și se coc odată cu fructele să știți că mă pot răzgîndi foarte repede. La un moment dat pentru că asfințitul mirosea insistent a scrum de țigară, dar nu din cele ce fumez eu i-am interzis să mai treacă pe strada mea. Cîteva zile a sărit gardul și chiar dacă era rănit și sîngera a trecut însă după ce mi-am tăiat unghiile și nu mai avea unde să se ascundă a renunțat. Mă răzgîndesc să nu creadă lumea că sînt un catîr needucat și nepoliticos, altfel nu aș reuși să terorizez dragostea din mine care face loby permanent să-i fac mutație în altă femeie.

miercuri, 11 septembrie 2013

De multe ori fac dragoste îmbrăcat să nu se declare legea marțială pe teritoriul țării și să mă găsească gol și transpirat

Prima mea grijă cînd mă trezesc de dimineață este să citesc cîteva articole din constituție, apoi mă uit pe fereastră să văd dacă s-a schimbat ceva în țara mea față de ce era ieri. Cu regimurile astea politice nu știi niciodată ce se poate întîmpla pentru că ei tratează patria ca pe un autobuz școlar care nu mai funcționează și îl duc la un atelierul de dezmembrări. Nu îi interesează că noi nu ne descurcăm fără țară, este ca și cum te duci la la poliție să îți elibereze cartea de identitate fără trup, numai cu sufletul sau cu tristețile. Ne avînd o  poză funcționarului de ghișeu îi înmînezi o bucată de sticlă murdară de țărînă. Fără patrie, nu avem un răsărit care să ne aparțină, nu știm cum să ieșim dintr-un incendiu. Fără o țară natală, nici nu ai pe cine să mai trădezi și bolile nu se vindecă. Nu-i interesează pe politicieni, s-au ascuns după epiderma lor și au cumpărat trupuri de rezervă de vor trebui vreodată decapitate și liniștiți culeg fructe pe alte meleaguri.

Pînă nu s-a aprobat constituția țării nu mi-am construit casă, deși aveam nevoie nu aveam nici un loc unde să-mi depozitez visele. Făceam baie sub cerul liber și îmi era rușine să mă dezbrac în fața copacilor și a trandafirilor din curte. De cîteva ori am chemat ambulanța sub un pretext sau altul și am făcut baie în ea împreună cu asistenta medicală pentru că nici pe ea nu avea cine să o frece cu buretele pe spate. După  ce a fost aprobată am scris constituția pe chirpicii cu paie și bălegar de cal și am înălțat casa cu au ei. Pe toți pereții casei mele modeste erau înscrise articole și paragrafe cu puterile statului. Eram în deplină siguranță, nu-mi era teamă de hoți, nu eram speriat că-mi vine vreo idee de sinucidere. Rămîneau urme pe covorul de iarbă numai cînd puterea îmi micșora salariu. Singurul lucru deranjant, nu puteam să mă îndrăgostesc în această casă. Mă străduiam din răsputeri aeriseam inima de două ori pe zi cu un aer adus dintr-un poem ce mirosea a femeie goală, peste  cuvinte presăram boia dulce de ardei să devină virile, dar toate femeile mă părăseau precum vapoarele pline cu ovule ce se depărtau de farul de țărm, înghițite de ceață.  Mă simțeau că nu sînt îndrăgostit după nasturii de la vestă care nu se înroșeau și se descheiau foarte greu. De cele mai multe ori în casa mea cu pereți democratici făceam dragoste îmbrăcat șă nu cumva să se declare legea marțială pe teritoriul țării și să mă găsească dezbrăcat.

Și ca în orice poveste în care oamenii mint ce vîrstă au, promit că pot îmbăta cai cu o ramură de vîsc și își beau cafeaua din pantofii cu care vor fi înmormîntați, guvernele au început să vîndă bucăți mari din patria mea. Au înstrăinat lacurile și nu mai aveam  prin ce privi cerul ca să fie întotdeauna albastru, au vîndut toate mixerele de pe aceste meleaguri de la care bărbații își învățau iubitele cum să se miște, au negociat la prețuri de nimic mușchii noștri faciali care ne ajutau să zîmbim. Au amanetat lifturile de la blocuri ca sinucigașii să nu mai facă atît efort să urce pîna ultimul nivel, au dat la fier vechi elicele elicoperelor cu ajutorul cărora zburam pînă în vîrful pomilor pentru a culege fructele din livezi. Cu fiecare zăcămînt, autostradă și cuibare pentru porumbei vîndute, costituția scrisă pe pereții casei mele nu mai avea nici o valoare. Așa am ajuns să arunc  săptămînal la groapa de gunoi  cîte doi trei chirpici unde erau specificate averile țării.  În cîțiva ani  casa mea a ajuns ca un muzeu de ruine.

marți, 10 septembrie 2013

Unui bărbat i s-au astupat porii din cauza nefericirii și am devenit palid pentru că îmi amintea de ce mi se întîmplă și mie

Nu știu de mi-aș schimba numele dacă visurile mele ar deveni realitate sau aș mai fi nevoit să trăiesc atîtea insuccese neautorizate. Mi-am furat singur tinerețea și am înființat mai multe filiale ale iubirii în sufletele femeilor, numai că ereziile simților mele le-au consumat în scurt timp energiile primăvăratice și toate au intrat în insolvență sau faliment. Dragostea este și ea plăcută pînă la un punct și dacă în unele situații îi retragi dreptul de a mai circula prin inima ta asta nu înseamnă că se prăbușește lumea. Zilele multe și pierdute te atenționează că șoaptele tale s-au uzat, zîmbetele tale nu mai încălzesc aerul din cameră și pentru a te vindeca începi o nouă iubire.

Nu știu de mi-aș pune o santinelă să-mi păzească imaginația dacă aș mai avea durerile astea de cap. De fiecare dată trebuie să mă cocoț pe o scară cu din lemn să urc primăvara în vîrful copacilor, pentru că ea nu are niciodată echipament de protecție conform normelor prospețimii și se poate accidenta. Întotdeauna cînd vine se îmbracă în costum de femeie, își umple buzunarele de privighetori și începe să le  traducă cîntecele în toate dialectele pădurii.  Am fost un bun inginer deșurubam iluziile pînă la cel mai mică piesă, iar dacă mă trezeam la ore fixe putem să-mi decupez dintr-o foaie de tablă o umbra și să o culc noaptea în pat lîngă mine. Numai gîndurile proletariatului nu am reușit să le demontez, sărăcia le turnase ideile dintr-un material ce avea moleculele asemănătoare cromozomilor suferinței. Vă spun eu, care trăiesc fericirea la cote maxime dacă am o pîine pe care înainte să o mănînc o modelez în femeie, vă mărturisesc eu care am mîinile pline de răni din cauza tristeților ți singurătății.

Mie din cauza înfrîngerilor mi s-a uscat piele, mi s-au astupat porii și noaptea am fantezii cu Africa unde îmi închipui  că femeile au fesele mari, fierbinți ca niște mesaje primite de la soare, unde te poți ascunde de necunoscutul pădurilor tropicale. Apucături de om falit care nu va avea niciodată ocazia ca idealurile lui să devină oase puternice de legendă, tabieturi de bărbat fără atelier de reparat cuvinte care nu a fost niciodată în Brazilia să adune  bronz de pe trupurile de zeițe ale femeilor de acolo și să-l întind pe spatele poeziei. Viziuni de manager al dragostei prea politicos care consideră că dacă se poartă agresiv cu simțurile unei doamne va fi amendat de fisc.Îi este teamă că în referatul cu stabilirea pagubelor după procesul de sudură al celor două trupuri nu au fost trecute firele de păr arse. Am contactat și o boală necunoscută de la un tip care a fost în Afaganistan, am mărit suprafața țării cu o nouă provincie, cea a urii, unde mă pregătesc să eutanasiez regimurile politice care au primit în dar un aragaz cu multe ochiuri la care ne fierb de zeci de ani. Speranțele mele ți-au cumpărat o motocicletă Harley Davidson și au plecat într-o zonă cu mai mult aer și mă gîndesc că nu ar fi împotriva legii dacă mi-aș lua o poreclă ca măcar la data învieri să fiu primul intervievat.

luni, 9 septembrie 2013

Suma tristeților pe care le mut cu macaraua dintr-un an în altul provoacă aceste toamne imperfecte

Așa cum zeii au nevoie de vitamine din cînd în cînd și eu am nevoie de emoții perfecte, de cîte o ceremonie în care să fiu declarat cetățean de onoare al unei metafore pentru a costata că mai mor cîte puțin, dar cel mai mult timp sînt viu și pot fuma. Ca să vă conving vă spun că anul acesta mi-am petrecut concediul de odihnă între coapsele  unei femei care era puțin speriată de tinerețea ei. Mai temătoare însă era pentru faptul că fiecare îmbrățișare devenea trecut, fiecare zîmbet se transformă într-o filă ce nu mai putea respira în cartea expasionistă a memoriei. Unele gesturi tandre pe care cu greu aș fi fost în stare să mi le permit în lipsa democrației voiam să nu se sfîrșească niciodată. Sistemul meu de a iriga imaginația ca zîmbetele ei să nu devină erori de mitologie erotică s-a dovedit nerealist. Dacă fericirea este considerată o dimensiune a lumii, alături de singurătate și tristețe, aceasta se poate măsura în milimetrii și provoacă neliniști și insomnii incomensurabile.

Dacă cineva din ceruri nu voia să știu ce știri senzaționale ascult eu în sutienul unei femei, m-ar fi făcut un rîu ca să nu mai fiu un punct fix, m-ar fi făcut un fel de aer care puteam să pătrund în interiorul oamenilor să văd de aproape ce mai pun la cale cu viețile noastre. Pentru că nu sînt decît un obstacol de sentimente în fața nimicului trebuie să-mi programez fericirea, să-mi adun umbrele de podea și cu ele să-mi alcătuiesc un trecut de care să nu îmi fie rușine cînd voi călătări părăsit de cuvinte printre aștri. Ceea ce mă surprinde este modul cum argumentează sîngele meu creșterea de prețuri a iubiri, cum mai adaugă un venit asfințitului, punînd timbre fiscale pe frunzele moarte la care toamna renunță ca o firmă de demolat.

Așa cum sfinții au nevoie de pereți pentru a străbate distanțe stelare într-o coregrafie simplă și eu am nevoie să ies din vîrsta mea și din numele meu să intru pe teritoriul afînat al unei femei să-mi stabilesc o tabără unde să-i ademenesc ovulele. Am nevoie de un abdomen fecund de femeie de unde să răsară soarele. Îmi trebuie o mînă fină și educată să-mi treacă prin păr pentru a-mi mai aerisi visele, pentru a-mi mai vindeca din insuccese. Dacă totuși mă voi hotărî să devin un ratat perfect acest lucru vreau să îl fac pe lumea cealaltă unde oamenii nu mai țin prea mult la convențiile sociale. Chiar dacă pe aici se trăiește ca într-o ogradă cu orătănii domestice tot voi săruta urma lăsată de o femeie în lumină cu riscul că este foarte amară. Trebuie să știu cum mă pot salva cînd sînt dezamăgit de mine însumi, că suma tristeților mele dintr-un an de zile are ca rezultat o toamnă. Chiar dacă nu știu care este cea frumoasă perioadă din viața mea, chiar dacă banii ne-au compartimentat efortul cu bucăți mari de orgoliu nu mai vreau să bărbieresc cadavre ca să văd obrazul lumii.

duminică, 8 septembrie 2013

Propunerea mea ca toți locuitorii orașului să facă dragoste în același timp a fost declarată neconstituțională

Ca să par mai inteligent toamna îmi țin limba nemișcată. Ca să par interesat de conflagrațiile mondiale  la masa de prînz scot din ciorbă bucățile de carne de gaină și încerc să o repar dîndu-i să mănînce cîteva boabe de porumb.  În locuri inaccesibile cum ar fi sediul guvernului, lăcaşuri de cult unde oamenii se depersonalizează sau localurile cu  femei dezbrăcate îmi dau șosetele jos ca să am un avantaj făță de cei din jur și să simt pămîntul mai aproape.

Ca să par un gentelman care se ocupă cu gestionarea aplauzelor prin capitala țării umblu împreună cu îngerii cu defecte ereditare, cu debutanții în arta înjurăturilor, cu începători care se dau de ceasul morții să fie politicoși. Trăiesc o eroare cum trăiește și țara. De pomană vreau să par în fel și chip că nu schimbă nimic, timpul tot așa trece ca un tren plin cu bolile noastre, mîinile mele refuză cu încăpățînare să se maturizeze visînd permanent să ridice fuste. Degeaba fericirea își mută sediu din oră în oră de o stradă pe alta și este imposibil de depistat, chiar cu ajutorul satelitului.

Consiliul local are și el apucături ciudate. Toate propunerile mele ca orașul să pară unul european au fost respinse, primarul pe parcursul ședinței, afișînd indeferență savantă. Voiam ca mutatul șifonierelor în caz de inundații sau incendii să se facă în prezența unui medic pentru că statistic vorbind se descoperise în trei din patru cazuri un bărbat ascuns în el. Doream ca fiecare stradă ce iese din oraș să poarte numele unui fragment din cele mai frumoase vise ale locuitorilor încît pașii celor ce merg să întîmpine dimineața cît mai aproape de locul unde răsare soarele să nu se mai audă. Îmi fusese declarate neconstituționale propunerile ca toți concitadinii mei să cîștige la loto prin rotație, toți să facă dragoste în același timp și gravitația să fie dată mai tare ca să fie mult mai apropiați, în cinematografe să se vizioneze filme în costume de baie pentru a putea naviga mai ușor pe ecran. Celelalte o sută de proiecte erau din domeniul patologiei, mitologiei. Nu a fost votat nici proiectul de hotărîre prin care ceream declararea imaginației drept avuție națională. Mă simțeam vinovat că pustiul se mută din loc în loc pe pămînt împreună cu ospiciul cu tot, acum venise rîndul orașului meu.

Toamna singurătatea naște și guvernului îi miroase gura

Muncitorii necalificaţi ai toamnei fac ravagii prin grădini și prin sufletele oamenilor. Eu însumi am văzut cum curgea ceață din gura unui greiere cu vioara stricată. În anumite cartiere din oraș oamenii aveau vînătăi  pe trup din cauza frunzelor ce cădeau cu putere pe umeri. Nu mai ești în siguranță nici sub aripile păsărilor nici în propozițiile sub a cărei piele vrei să te ascunzi.

Prin inima mea văd că umblă o femeie la volanul unui asfințit cam nervos însă în mod sigur s-a  rătăcit din cauza zgomotului de aripi al cocorilor. O înțeleg, nu există decît un sens de mers, dacă încercă să se întoarcă folosind o hartă rutieră unde șoselele sînt trasate cu ruj riscă să intre pe autostrada pe unde circulă morții  care au mașinile reglate la perfecție.

Miroase a nuci și singurătate, dacă vrei să aprinzi o lumînare să lumineze drumul semințelor în țărînă din cauza igrasiei chibriturile nu se mai aprind. Inginerii umbrelor le ajustează de zor arhitectura umbrelor, nu te mai poți lumina nici de la  propria ta voce. Dacă vrei să iubești și la iarnă trebuie să îți cumperi o căruță de lemne să ai cu ce să-ți încălzești cuvintele și părul de pe picioare. Ca să nu se ciobească toate cuvintele din cauza gerului este obligatoriu să bagi un reșou în priză în camera unde ținem cărțile. Cele mai vulnerabile sînt verbele care incită imaginația să facem dragoste.

S-a mai vorbit despre faptul că toamna visurile noastre nu prea mai au combustibil, se deoache foarte ușor și mulți dintre noi devenim laboratoare de distilat tristeți, dar despre faptul că guvernului îi miroase gura văd că nimeni nu spune nimic. Se mișcă greu ca o nouă creație iebivoră, traversînd țara. Promisiunile îngălbenite ne provoacă o revigorare a glandelor salivare.Toamna oamenii puterii ne presară sare pe răni, idealuri și deschid muzee cu speranțele noastre demolate.

vineri, 6 septembrie 2013

De cînd ea face baie la mine în cadă mi-a dispărut bănuiala că inundaţiile vin numai cînd nu este dreptate în ţară


De cîte ori ea făce baie lăsa păr pe marginea căzii. De fiecare dată mă gîndesc că această tradiţie se perpetuiază de două mii de ani cînd cineva a luat albia rîului din deal și a adus-o în casă ca să nu îl plouă cînd se spală şi să nu fie expus unor priviri indecente. Erau fel de fel de fire de păr, crețe și scurte asemănătoare filamentelor de la becuri numai că nu luminau așa intens, dar și lungi și ca nişte sîrme că dacă uneai cu ele cîte două cuvinte de dragoste trecea curentul electric prin ele. Nici nu-mi dădeam seama dacă sînt puține sau multe fire de păr pentru că mirosul de femeie goală era atît de persistent că nu am ştiut niciodată cum aburul mai are simţul orientării să iasă pe gemulețul de la baie.

Mi-a spus că nu îi este frică de gîndurile mele ascunse şi germinative, astfel de gînduri  nu reprezintă, decît un obstacol în calea nimicului. Mai încercase mai demult să rămînă însărcinată în trenul accelerat ce transporta numai bolnavi de tahicardie pe ruta Ploieşti-Bucureşti, suferință cauzată de  iubiri imperfecte însă pentru că nu știa cu ce viteză circulă trenul ca să o treacă în certificatul de naştere a renunțat la această metodă de a comunica cu viitorul. Am mai vrut de cîteva ori să o aduc la mine acasă casă să o rog să facă baie şi să  o pot vădea dezbrăcată, cu mult timp în urmă, dar atunci  nu puteam să fac dragoste, decît cu femeile care adorau tortul și cele ce puteau susține un dialog despre îmbătrînire fără să intre în panică și transmită acest sentiment şi sfîrcurilor.

Eu cînd mint mă dor dinții, naufragiază cîte un portavion în Mediterană, mi se decolorează ochii de zici că sînt născut pe Coasta de Azur şi cu toate astea m-am dus la ea la serviciu, punînd adevărul în pericol cum fac astrologii cu data învierii. I-am spus că aş dori să intru în inima ei şi am nevoie de un paşaport nou. Pentru acest lucru poliția îmi cere să aduc trei martori ca să fie sigură că nu mă duc în Afganistan sau Siria. Minţeam ca toată clasa politică din ţara noastră şi constatasem că le este foarte bine. Minţeam cum făceam şi cu poliţistul de pe autostradă careia îi spuneam de fiecare dată că nu pot conduce maşina  fără să țin mîna dreaptă între coapsele pasagerei de lîngă mine pentru că risc să fac accident.

În acest mod am determinat-o să facă baie numai la mine acasă. În apă toţi sîntem egali ca atunci cînd murim şi sexul nu mai are nici o importanţă la starea civilă. Mi-a dispărut şi bănuiala că inundaţiile vin numai cînd nu este egalitate între membrii unei naţiuni. Am renunţat să mai citesc numai cînd sînt nori pe cer şi plouă ca să dau o notă de fraternitate în rîndul contemporanilor mei din cartier. De cînd ea mă vizita zilnic umplea cada cu apă şi se bălăcea ca o lebădă cu ţîţe existenţa mea avea o justificare. Cîte odată vorbeam cu ea prin apă, cînd aveam amîndoi capul la fund, ca propoziţiile să fie curate şi să nu ne mai mirăm de propriile noastre cuvinte. Nu cred că ar fi rău dacă şi guvernul ar face baie de două ori pe zi într-o cadă mare cît ţara.

joi, 5 septembrie 2013

Cînd mi-am scris biografia am folosit date şi întîmplări din viaţa altora care mi se potriveau şi mie

Pentru că emoţionez cînd pronunţ un număr din opt cifre, număr ce s-ar apropia de angajaţii de la fabrica de salivă şi o perioadă de timp am avut calitatea de şef de schimb la uzina  ambalat pentru fericire am fost desemnat de guvern responsabil cu împachetarea diverselor persoane în funcţiile publice din cartierul meu. O funcţie publică este un organ foarte dureros cam cum este memoria celor sinceri, dar dacă este să facem o comparaţie inteligentă cel mai mult seamănă cu un foetaj care oricît ai fi de educat în arta manierelor gastronomice în clipa în care muşti din ea tot se fărîmiţează, producînd un zgomot similar unui sărut mincinos pe care îl aud şi vecinii de tacîmuri.

Nu puteam să îmi dezamăgesc contemporanii, voiam să mă comport ca şi cînd ar fi un cartier select, cu canalizare, ideal pentru corectitudine. Am şters cu o bucată de vata medicinală îmbibată în spirt masa unde urma să aibă loc împachetarea în multele funcţii rămase libere o data cu schimbarea regimului politic. Am rugat-o pe tînara bibliotecara care era atît de slabă de ziceai că este un semn de carte să deseneze pe tablă cum decurge îmbarcarea într-o asemenea funcţie de mare responsabilitate. Pe la ora zece a apărut primul braconier de funcţii. De fapt, era o doamnă la vreo douăzecişicinci de ani care după cum se învolbura aerul în jurul ei fusese născută să întreţină flăcările nestinse în sîngele bărbaţilor şi să le adune seminţele cu pulpele. Prezentul din cartierul meu era prea strîmt pentru ea şi îi rămăsese mîinile şi picioarele dezgolite ca şi cînd ar fi îmbrăcat o rochie cu patru numere mai mici. Urma să fie directoare pentru încetinirea timpului din cartier. Nu era o slujbă prea grea dar implica şi ceva riscuri, trebuia să stea mai mult dezbrăcată şi era posibil să se împrietenească cu vreo pneumonie, iar patul în care îşi desfăşura activitatea de atîta emoţie începuse să se transforme în rumeguş. I-am tras funcţia pe trup pentru că rangurile în statul nostru erau croite  asemeni unor huse pentru maşinile scumpe şi am dus-o în biroul ei mobilat adecvat şi cu zece  cearşafuri de schimb.

Eram mîndru de munca mea şi pentru ştiam că mulţi depind de mine devenisem atît de responsabil că îmi sărise limbile de ceas. O altă funcţie de natura deconcentratelor, importantă în descoperirea de noi talente puse în slujba capitalismului de apă dulce de la noi era aceea de Şef departament pentru gestionarea anonimilor ce au porecle. Aici trebuia să ai sonorul întrerupt, să nu fii imprudent cu ovulele pe care le recoltezi pentru a stabili paternitatea. Dacă încerci să dizolvi o femeie cu limba trebuie să o faci transparent şi cel mai important, cînd dezamăgeşti să nu porţi în spate rucsacul cu materiale de igienizare că presa din cartierul meu este foarte virilă şi orgolioasă şi îi cere diploma de la facultate să vadă dacă studiile se potrivesc cu postul. Mi-au trimis un domn care avea la subţioară un cozonac olandez şi după cît era de speriat părea că fusese uitat în şifonier sau rămîsese blocat într-o toaletă de unică folosinţă pe vreo stradă necirculată. M-am grăbit să-l împachetez rapid în noua funcţie de teamă să nu se strice şi gravitaţia din cameră din cauza resturilor din el de tip comunist. Într-o singură zi i-am uns pe toţi pentru că era grabă mare ca noul regim politic să nu se pună pe petreceri şi să uite de ei. Mi-am dezinfectat gîndurile, mîinile, pînă şi copilăria şi am plecat acasă să-mi termin de scris biografia trecînd date şi întîmplări din viaţa altora. Deşi foile albe din faţa mea respirau prietenos nu am reuşit să finalizez istoria trupului meu, întodeauna rămîn lucruri de făcut şi pe lumea cealaltă.

miercuri, 4 septembrie 2013

Voiam să mă fac remarcat pentru a putea propune parlamentului ca prostituatele să iasă mai devreme la pensie cu şase luni

În dulapul în care îmi ţin  aerul pe care îl folosesc numai dacă mă vizitează vreo femeie şi sigurul meu costum de haine am instalat o combină muzicală care cîntă douăzecişipatru de ore non stop. A fost măsura pe care am luat-o după o adîncă chipzuinţă şi meditaţie aproape în toate anotimpurile. Trebuia să întreprind ceva să mă fac remarcat în această societate care nu vede ce este în  țară. Nu vede că fluturii s-au împuţinat la cîmpie, că teatrul acum se joacă numai în politică, că ura nu poate fi dezinfectată, că propoziţiile au devenit atît de neîncăpătoare din cauza vicleniei că orice privighetoare se asfixiază. Mi-am zis; dacă hainele mele vor fi bombardate zi şi noapte de muzică, aceasta vă pătrunde adînc în moleculele pantalonilor şi sacoului şi cînd voi ieşi în oraş voi fi un trup cîntător şi lumea va fi obligată să mă remarce. Repertoriul muzical îl voi schimba în fiecare seară în funcţie de drumurile pe care le voi face a doua zi. Dacă mă duc la cumpărături pun o muzică prudentă, dacă mă duc la un concurs de citit reclame pun o muzică seducătoare, dacă merg la vreo femeie pun o melodie care are puterea de a face valuri.

În acest capitalism timpuriu, unii s-au făcut remarcaţi reînviind virtuţile unui oraş medieval şi au cîştigat alegerile, alţii propovăduiesc şi îi asigură pe contemporanii mei că cei săraci, frustaţi, batjocoriţi, umiliţi de-a lungul timpului vor fi reîncarnaţi, fără să se teamă că la ceremonia de reîncarnare  le va pune toată carnea la loc şi au ajuns primari. La un moment dat, ca să mă fac  remarcat în cartierul meu m-am apucat de scris sonete, deşi ştiam că în aceast stat nimeni nu mai citeşte nimic în afara de Monitorul Oficial de unde speră să afle dacă cumva guvernul nu a dat vreo ordonanţă şi a stabilit data la care  murim fiecare. Am avut un mic succes cînd soţia sigurului patron de pe strada mea a venit la mine aproape goală şi mi-a zis: "Opreşte timpul şi scrie despre mine un poem nemuritor să înnebunească concurenţa de ciudă." Mi-a plăcut, am avut cu ea o discuţie despre îmbătrînire şi dezastrul pe care îl  produce lipsa dragostei în trupul femeii. Mi-am dat seama că în materie de împerechere şi filozofia poziţiilor de făcut dragoste ştie mai multe decît un studiu didactic în materie. Înainte de a-i citi ce i-am scris m-a rugat să îi ung încheieturile ca să se poate mișca mai rapid.

Speram să mă fac cunoscut cu ajutorul muzicii impregnate în costumul de haine. Nu fusesem avertizat pe internet că acest procedeu poate să-mi provoace vreo boală de care numai vîntul mai suferă. Reproducerea muzicii printre oamenii pe lîngă care trec îşi vor aduce aminte de eşecurile din viaţa lor şi ori îşi vor accelera scleroza să nu mai ştie ce-i pe lumea aceasta ori se vor arunca după blocuri să vadă dacă în timp ce plutesc le vor creşte aripi. Ţineam cu toată seriozitatea să mă fac remarcat. Nu reuşisem în literatură. Nu fusesem acceptat nici să le pun clasicilor vin în pahare sau să car tava cu farfurii murdare. Toţi mă vorbeau că m-aş fi ratat din cauză că nu ţin niciodată posturile și nu am citit Noul Testament, alţii spuneau că m-am ratat că visez mai repede ca prietenii mei şi cei de putere. Știam că muzica este agreată  de Dumnezeu și speram să devin un idol de provincie, folosind atomi cîntători preluaţi din instrumentele muzicale. Ca să îmi fac curaj singur şosetele le ţin în pianul de la căminul cultural unde sînt administrator. Cămăşile le am aşezate în cutiile de viori ale unei orchestre de lăutari, pantofii i-am  depozitat în sala unde cînta fanfara spitalului cînd moare cîte un pacient.  De data asta voiam să reuşesc să mă fac remarcat  să pot propune ca prostituatele să iasă cu şase luni mai devreme la pensie, iar la următorul sondaj de opinie să mă clasez pe primul loc la secţiunea " Bărbaţi care adoră exploziile solare în fese."

marți, 3 septembrie 2013

Nu îmi mai suport mîinile pentru că și-au pierdut tandrețea de a face ca simţurile ei să devină agresive

De la un timp nu mai pot să-mi sufăr mîinile, ca să nu mai pun la socoteală că degetele sînt pline de vînătăi de cîte ori mi le-a prins ea între genunchi. După ce îmbrățișez o femeie sîngele ei face popasuri foarte dese, temperatura în loc să-i crească scade rapid pînă devine exactă și fără viziuni de perpetuare. Am costatat că trupul ei nu se mai grăbește să mă primească în interior, iar  sfîrcurile se află în pragul leșinului, nu ca înainte cînd puteam cu ele să cînt la pian sau să pornesc liftul. Braţele mele par ca nişte meridiane care au învăţat să ţină pămîntul îmbrăţişat la Polul Nord. Pînă acum mîinile mele aveau o relaţie de prietenie cu moleculele din care sînt alcătuite îmbrăcăminţile femeilor, se cunoșteau așa de bine că nu se despărțiau niciodată. De la un timp fustele devenise indeferente la palpare, nu mai lăsau să se întrvadă năzdrăvăniile simțurilor, nu mai voiau să fie o introducere în casa amorului.

Pînă în momentul cînd a fost instaurată democraţia la noi şi eu am fost declarat ratat de lux cu două facultăţi şi o apariţie la televiziunea locală nu era  interzisă privirea insistentă a degetelor în zone în care prezenţa celor din jur nu era bine venită. Degetele mele care nici atunci nu vedeau prea bine cînd alunecau fără să vrea între coapsele unei femei sau săreau un şnur strîns cam fix să ajungă la fese au fost operate la Clinica de oftalmologie din Bucureşti pentru ca privirea să le devină mai ageră. Abia după această intervenţie chirurgicală degetele mele vedeau pe sub fuste mai bine ca la lumina zilei. Nu mai era nevoie să apelez la intermediari, cum ar fi mîna ei să mă conducă pînă la hamacul dintre cei doi sîni unde un grup îngeri albi aşezau aerul de aşa manieră ca să-mi dea o stare euforică. Prin părul ei negru  mîinile mele vedeau ca şi cînd ar fi eclipsă de soare. Priveam diminețile din epidermă ei, mulțimea de drumuri pe unde umbrele din ea se retrăgeau în ape.

Eu am o mică chiuvetă din argint  unde îmi învăţ mîinile să se spele în şoaptă poate în acest fel își vor relua vechile energii. Am adus un specialist în apusuri pentru a le preda cursurile unui ritual de comunicare pe întuneric. Le antrenez reflexele de iubire cu o telecomandă asemănătoare celor cu ajutorul cărora declanșăm ateismul  în privighetori. Cred că boala mea este trecătoare de nu mai pot să-mi suport mîinile. Am mai avut această stare de nu mai puteam judeca realitatea cînd mi-am făcut prima transfuzie de sînge de la un trandafir, dar și cînd neavînd de unde să cumpăr arme am făcut din pumnii mei un spaţiu imens de revoltă. Nu mă aşteptam la o asemenea trădare din partea mîinilor mele ca să nu reuşească ele să oprească cît de puţin toamna care se urcă lent pe trupul ei să nu poată şă-i mai alimenteze cu curent electric buzele care altă dată corectau şi erorile promise de lumină. Nu pot înţelege cum braţele mele care prefaţau iubirea cu politeţe, acum să nu mai poată da comenzi nici cel puţin fanteziilor ce aşteaptă ca nişte zăcăminte stelare în trupul ei. Este posibil ca regimul politic care produce  efecte devastatoare  să fi interzis printr-o ordonanţă de urgenţă ca primăvara să înceapă din mîinile mele.