sâmbătă, 31 august 2013

Viața mi se pare o zi de salariu numai că banii nu ajung pentru toți

Uneori mă străduiesc să îmi închipui cum va fi cînd trupul și sufletul meu se vor despărți pentru totdeauna. Dacă ar fi să am aceleaşi dureri cum am avut cînd m-au părăsit femeile sau cum mă las privit de sus de milioane de stele, nu va fi rău. Cînd am trecut de la comunism la capitalism am crezut că voi avea dureri groaznice, că se va reactiva în mine reumatismul pe care îl purtase și bunicul prin toată Europa în bocanci. Credeam că se va schimba gramatica limbii române și înjurăturile vor fi unele filozofice. Mă gîndeam că nu am cum să-mi scot din cap Capitalul lui Marx, decît printr-o operație pe creier la Spitalul Militar Central unde se duc soldații morți în Afaganistan să fie îmbălsămați și să iasă pe poarta spitalului eroi.

Cînd m-am născut nu am simțit mare lucru, am avut o durere de gît ca atunci cînd întorci capul brusc să privești cine rămîne în urma ta. Aveam sentimentul că sînt un oaspete invitat într-o casă necunoscută în care i se oprise toate cuvintele la ușă să nu regrete mai tîrziu dacă ar fi încercat să compună și să spună vreo frază ca pe cîmpul de luptă. Sper ca atunci cînd voi muri și corpul meu va divorța de lumina din mine să nu simt mai mult, decît adeierea pe care o fac filele albumului anilor în timp ce îl răsfoiești, plictisit, nemulțumit. După ce am consumt mai mult oxigen ca un tractor cu șenile, poate din rația altcuiva, nu am fost în stare măcar ca denumirea unei străzi să poarte din întîmplare aceeiași titulatură ca numele meu, chiar dacă pe stradă aceea nu locuiește nici o femeie și se termina în buruieni. Am militat pentru trezirea la viață a multor vulcani, am încercat să împing pustiul din lucruri sub poza mea de pe cartea de identitate, să trimit gerul sărăciei dincolo de orizontul de unde se vede primăvara, dar de fiecare dată am eșuat, de fiecare dată am fost în postura unei insecte vorbitoare care nu-și găsește loc în insectar.

Dureri repartizate unui om, asemenea unor motoare depășite tehnologic care nu funcționează cu benzină sau păsări călătoare, ci cu victoriile rataților  sînt puse în mișcare numai pe timpul vieții. Nimeni nu s-a îngrijit pînă acum să descopere o mașină de uscat lacrimi, sau un aparat de oprit plînsul. De ce aș mai visa dacă în viața asta visele sînt considerate niște musculițe de oțet, iar pe lumea cealaltă ori nu sînt la modă ori produc vărsat de vînt. Oamenii visează de mii de ani de pomană, Dumnezeu nu a văzut nimic, nu a auzit nimic pentru că el nu vrea să vorbească cu oamenii este ocupat să ne planifice răbdarea. Pot să vă spun că pe mine mă tratează ca și cînd nu exist, ca și cînd aș avea platfus și nu pot merge pe drumul ce duce către fericire. Viața mi se pare ca o zi de salariu, numai că țara în care trăiesc mai are bani în  buget doar pentru înmormîntări. Cînd trupul va reîncepe să se tutuiască cu pămîntul și sufletul cu stelele voi păstra ca pe un secret de stat că îmi va fi dor de pulpele  fierbinți ale femeilor acolo în  cartierele de eternitate ale stelelor.

vineri, 30 august 2013

Alocația pentru copiii din România este mai mică, decît tariful unei prostituate pe unitatea de măsură

Îmbrățișările uneori nu sînt la fel de durabile și profunde ca lumina care se degajă în atmosferă cînd ea îmi strînge între genunchi mîna pînă începe să mă doară. Este aceeași fel de durere ca și durerea plăcută de a exista. Vreau să vă spun că mi-am dus vîrfurile degetelor  la oftalmolog de zeci de ori numai să reușesc și eu să văd ce lucruri extraordinare se găsesc sub o fustă, de se înghesuie bărbații lumii să exploreze aceste tăceri  sau pur și simplu să le viziteze. E posibil să fie vreo intrare secretă spre paradis sau spre vreun zăcămînt de fericire.

Cînd am încercat eu prima oară să ridic o fustă, nu vă exagerez cu nimic, care nu era mai mare ca un steag de țară căreia i-a fost luată o provincie și a fost nevoită să își micșoreze și dimensiunile simbolului național, mi s-a părut că este mai grea ca masa la care joc eu cărți. Cel care cîștigă primește un răsărit de soare în plus. Nu sînt mai inteligent ca un halterofil însă să știți că am învățat foarte repede să ridic rochii, jupe, capoturi. Într-o jumătate de an făceam parte din lotul olimpic la haltere. După ce devenisem un sportiv recunoscut la analiza medicală pe care o făceam  în fiecare anotimp să constate dacă s-a mai demolat vreun perete de speranță din mine, mi-a ieșit că am prea multă adrenalina în sînge și riscam din cauza energiei degajate să atrag kilometrii de nori și să produc inundații.

Aveam un fel bizar de a face dragoste. În afara faptului că folosesc și cuvinte, exclamații, interjecții pe care urmează să le bag în componența versurilor cînd îi descriu trupul, fiecărei mișcări pe care o folosesc în folosul simțurilor ei și pe care mai întîi o exersez îndelung îi dau un nume. Nu pot ca gesturi atît de importante pentru viața mea să rămînă anonime. Cînd se așează cu spatele spre mine ca să îi număr alunițele de pe spate acestă propoziție geometrică din Kama Sutra am numit-o poziția ”prim-ministru” pentru că numai sefii guvernelor au obiceiul să stea cu spatele la popor sau cînd își dă jos și ultimul accesoriu, întîrziind îndelung cu mîina în aer, mișcarea aceasta aproape filozofică am numit-o ”Sabin Bălașa” pentru că ea goală pare un personaj feminin evadat din tablourile lui.

E la modă să faci dragoste în timp ce ploaia a făcut mai întîi un popas la guvern, cerînd o subveție pentru ca picăturile ei să nu mai poată fi comparată cu lacrimile oamenilor. Foarte mulți contemporanii fac dragoste contra bolilor care au tendința de a cuceri veacul, dar și contra uitării. Lumea vorbește despre mine în fel și chip pentru propunerea făcută, ca orele de iubire să fie plătite de către regimurile ce se rotesc la putere. Dacă poezia este asemeni unei fete frumoase ce stă ascunsă să nu vadă cineva fumînd de necajită că nu o bagă nimeni în seamă, dacă patriotismul a ajuns un termen de scuză, aud foarte des spunîndu-se că au furat ca să-și arate patriotismul, este normal ca timpul alocat de noi pentru dragoste să fie plătit poate în acest fel statul va conștientiza că oamenii și copii acestei țări au valoare. Alocația pentru copii plătită este numai contravaloarea actului sexual și este mai mică decît tariful unei prostituate.

joi, 29 august 2013

Dacă pe unde umblu eu sînt mii de piramide de prostie, pustiuri nelimitate de incultură, milioane de sclavi sub acoperire vreau să am în fruntea ţării un faraon

Sînt profesoare care țin în erecţie clase întregi de adolescenți, apoi se duc acasă și spală vasele de la bucătărie, calcă rufe. Lasă în urma lor  răniţi, dezolaţi, învinşi pe timp de pace fără să le pese. Acesta este şi motivul pentru care învăţămîntul românesc şi-a scos de cîţiva ani de la guvern decizia de demolare. Această indiferenţă pentru sperma tineretului român eu nu am mai văzut, decît la popoarele primitive. Tineri ţării sînt trataţi de politicieni ca nişte bucăţi de carne proaspătă cu studii  care îţi spun: întoarce-te cu spatele că mă masturbez cît timp măcelarul îşi fumează ţigara. Ştiu că noi sîntem formaţi mai mult din ceaţă, întîmplări primăvăratice şi fantezii, dar acest lucru nu mă împiedică să rostesc că atunci cînd trupul este în flăcări este bine să-i punem o compresă cu apă rece pe epiderma care îl ţine prizonier.

Sînt eleve care ţin în erecţie  zeci  de profesori, ore în şir, apoi se duc acasă dau drumul la muzică şi se tăvălesc în visele lor, dar nu le interesează, ca de altfel pe nimeni în această ţară, că de ciudă unii dintre ei vor lua prînzul pe o bancă din parc, că unii dintre ei vor sărbători cu şampanie şi alune trecerea la andropauză, şi de aici înainte se vor ocupa numai să cureţe  aleile cimiterelor. Comenteză cu cîte o colega la telefon că cel mai bine a făcut dragoste în timpul orei de matematică de la care a chiulit. Nici nu a mai întocmit un proces verbal de iubire că dacă va rămîne însărcinată copilul trebuie să semene cu profesorul  de la a cărei oră a absentat. S-au lăsat priviţi de un grup de soldaţi ce păzeau patria din aer din nişte baloane, de doi pensionari de la etajul superior însă le facea mare  plăcere pentru că de cînd am intrat în Uniunea Europeană nu mai refuză dragostea în trei.. Simţurile  lor devenite agresive şi din cauza temperaturilor ridicate fac zgomot specific iubirii de parcă ar primi vreo diplomă de merit. Se comportă cu bietul cearşaf ca şi cînd tot ce aveau în inimă a fost transplantat în creier.

Alerg printre cei vii pe străzile oraşelor şi îmi aranjajez, părul, gulerul cămaşii pentru a fi pregătit în orice moment să fiu fericit. Viaţa a devenit imposibilă pe Aleea Teleajănului numărul doi unde locuiesc. Elicopterele ne survolează tristeţile de două ori pe zi, poliţiştii îşi aruncă legitimaţiile de servici şi cărţile de identitate, spunînd că au fost îmbrăcaţi cu forţa în aceste costume în momentul cînd ziarişti străini au venit să facă reportaje despre cum sînt păzite bunurile orînduirii capitaliste. Tot poporul se află într-o erecţie pelungită, am avut o miss ca şefă a deputaţilor, avem o miss la ministerul transporturilor, avem o miss candidat la funcţia de preşedinte al ţării. Eu pînă acum mă duceam la curve peste hotare, acolo partidele de dreapta nu-ţi impun să porţi prezervativ şi nici nu eşti taxat ca la noi cu ora. Pentru cei ca mine, care venim din ţările colonizate, se stinge lumina pe gratis ca să nu se vadă culoarea jartierelor, ne lasă să privim pe degeaba Turnul Eiffel pînă la etajul trei în timp ce se încheia preludiul. Actul sexual în ţările occidentale este unul total democratic.

Cu o asemenea clasă politică, ce ţine în erecţie un popor religios şi ruşinos, mă aştept ca primul înviat pe teritoriul patriei noastre să fie tot unul în erecţie iar măgarii care nu mai vor să pască pe marginea şanţului şi înghit cutii de ginseng şi fac jogging în jurul Palatului Parlamentului să fie castraţi de canibalii care nu au mai avut loc în iad.

miercuri, 28 august 2013

Din gîndurile prietenilor am înființat un muzeu, dar și aici speranța este o pierdere de vreme

Dacă gura mea nu are vreo aventură, încercînd să dizolve sfîrcurile cuiva, atunci fumez. Nici nu pot vorbi de unul singur fără să am un costum de haine cum au politicienii, nu m-ar crede nimeni. Nu m-au crezut nici cînd la începutul anului şcolar le-am spus că eu sînt inventatorul caietului cu file rotunde. Aceste caiete sînt ca nişte feliuţe tăiate direct din trunchiul copacului şi au o serie de avantaje. În josul paginii este trecută ora la care soarele a răsare, ora la care păsările încep să-şi pregătească micul dejun şi dacă pomii au avut vreo tentativă de schimbare de patrie sau au făcut vreo cere de emigrare. Cel mai bine în aceste caiete scrii  întîmplări de primăvară,  nu folosești prea multe creioane colorate dacă vrei să desenezi o grădină stelară și  uneori mai răsare și cîte un trandafir dintre litere.

Sînt o formă inedită a inteligenţei umane cînd  fumez. Mi-am făcut un muzeu cu gîndurile prietenilor mei. O dimineaţă petrecută în acest muzeu echivalează cu un drum dus întors pe ruta Bucureşti Londra sau cu o croazieră gratuită în istoria recentă a simţurilor. Cînd am privit mai atent sub o pălărie, unde zburdau niște idei ale unui profesor, am constatat că era un vis al meu, despre cum voiam eu să arate fetele de la buletinele de ştiri şi să anunţe poporul numai cu acele informaţii care îi fac fericiţi, cum ar fi: să aruncăm la gunoi toţi pantofi pe care îi ţinem în dulapul sărăciei de zeci de ani şi să ne împletim pantofi din iarbă. M-am supărat și i-am zis sacadat, cam cum te urci pe o scară să ștergi lacrimile unei femei: ”De ce mi-ai luat visul?”

În gîndurile prietenilor mei, aşezate în ordine cronologică pe rafturi, există un un univers mirific. Am o sală destinată gîndurilor prietenelor mele. Sînt jaluzele la ferestre însă am auzit: "Azi nu ajung la întîlnire că mi s-au sfîrşit rezervele de zîmbet şi nu mai am cu ce lumina camera" . Rostea aceste silabe în timp ce un alt bărbat îi căuta secretele din sutien şi îi ungea încheieturile de la mîini şi picioare să devină mai flexibilă. Din cauza atîtor minciuni pica varul de pe pereţi, ţi se micşorau pupilele şi geamurile ferestrelor deveneau coli de indigo.

În gîndurile prietenilor mei puteai vedea poeme care nu erau, decît forme diferite de flăcări împotriva regimurilor, trupuri obosite de atîta răbdare, bancuri cu coordonatele terestre al bunăstării, contribuţii la istoria ratării, idei despre eternitatea nepotismului. Luvru nu este nimic pe lîngă muzeul meu. Aici, vezi cum tinereţea ca un inel de lumină de pe deget se subțiază cu fiecare moarte înregistrată la administrația domeniului public. Aici este la modă să ai sponsori bogați cum ar fi bufonul capitalismului ce umblă pe străzile orașului. În acest muzeu speranța este o pierdere de vreme.

marți, 27 august 2013

Reconstituirea unei nopți de dragoste reușite poate dura toată viața

Refuz să mă mut dintre genunchii ei într-un poem. Poezia nu mai are nici un viitor în această țară, poate fi totuși folosită ca un loc retras de unde să răsară soarele sau o colină populată cu îngeri unde poţi rămîne fără prieteni. Ştiţi cine m-a împins pe mine în braţele ei, burniţa. Era o vreme aşa de neprielnică pe strada mea şi în ţara, încît nu ai fi ieşit afară dintr-o propoziţie, dar dintr-un asemenea haos imperfect. Spun imperfect pentru că săruturile ei nu puteau împărţi timpul chiar în două părți egale în funcție de modul cum își sprijinea capul de lumină. Era foarte puţin aer de respirat în jurul ei pentru că se hrănea cu trandafiri.  Ştiam că valoarea aerului creşte vertiginos, ca la bursă, numai pentru cei care fac dragoste însă eu nu mai aveam rezerve nici să suflu o păpădie dinspre primăvara spre toamnă.

Proveneam dintr-o familie care restecta egoismul vecinilor. Forma de puritate sufletească era vizibilă pentru că nu făceam parte din nici o religie, ne plăteam taxele la zi şi nu mă putea obliga nimeni să mă mut din inima ei. Funcţionarii de la primărie care ţineau neapărat să plec mi-au spus cum cromozomii mei au suferit mutaţii pentru că am învăţat limba franceză şi rusă. Făcusem acest lucru din dorința de a înțelege orice gest al ei. Spuneau că metabolismul meu s-a schimbat esenţial pentru că am pierdut prea mult timp, căutînd să găsesc o legătură între harta cu aluniţe de pe spatele ei şi harta stelară a boltei cereşti. Aici era un pic de adevăr, nu îmi mai încălzeam cuvintele cu lemne cum făcusem pînă acum şi cu agentul termic ce se degaja în camera unde striveam lumina între corpurile noastre.

Mi-au promis că dacă renunţ la ea vor trage douăzecişicinci de salve de tun, un obuz pentru ficare an al ei, nu vor ucide nici o pasăre cîntătoare şi nu va mai avea nimeni voie în oraş să scrie versuri incitante pe pereţi veceurilor publice. Va da comandă de un nou tip de telefon mobil cu care se poate numai înjura, se va demola fabrica de rujuri de la marginea localităţii şi se va construi alta cu mai mulţi angajaţi pentru producerea de salivă artificială. Nu ştiu de ce voiau ei să mă despartă de această femeie pentru că de cînd era la putere actualul regim politic doamnele erau libere să se plimbe printre portretele bărbaţilor din cartier. Idealurile noastre fusese mototolite ca  niște ziare cu poze deocheate şi  aruncate pe miriştile ce urmează ca cineva cu mîinile infirme să le dea foc.

Cred că după atîţia ani cei de la starea civilă nu m-au mai recunoscut. Am îmbătrînit și acest fenomen se accelerează din cauza sărăciei și a faptului că pămăntul mă strigă folosind porecla mea din copilărie. Am îmbătrînit, încercînd să găsesc un partid care să se îngrijească și de fericirea oamenilor.Probabil vreo iscoadă de la Comitetul drepturilor omului  m-a pîrît  că sînt prea pisălog cu trupul ei. Nu voi pleca nicăieri, m-am obișnuit să mă odihnesc la umbra sînilor ei. Dacă va fi nevoie voi da concurs să rămîn între coapsele sale.

luni, 26 august 2013

Din cauza bioxidului de carbon în exces zbor foarte aproape de pămînt și totul se vede foarte clar

Domnul  de pe celălalt trotuar nu este un tip pătruns de noua democraţie. A mers la redacţia  României libere şi a plătit un anunţ din care reieşea că el nu mai poate suporta atîta fericire şi  se va  sinucide și cine dorește să filmeze moartea unui om care şi-a petrecut viaţa într-o bucurie perpetuă, la studiat pe Marx, a avut mereu geamantanul pregătit pentru a merge în paradis, va trebui să plătească 100 de euro minutul. Scopul anunțului era unul financiar și nu unul statistic. Banii colectați vor fi donați poliției rutiere ca să pună semne de circulație pe drumurile comunale şi judeţene pentru că lipsa acestora a dus la moartea a  mii de orătănii. Acesta era motivul principal al scăderii producției de fulgi.

La ultimul scrutin electoral am furat un vot să îl pun semn de carte. Voiam să termin odată pentru totdeauna  să mai folosesc în acest scop etichetele de la şosete sau  de la chiloții. Vă spun un secret, dacă era etichetă de la chiloţi de femeie unde erau trecute instrucțiunile de folosire, dimensiunile rotunjimilor, dacă pot fi îmbrăcaţi pe caniculă sau nu, dacă îi poate purta pe timpul somnului, nu mai eram atent la firul povestirii şi fără să-mi dau seama treceam pe tărîmul imaginaţiei. Lipsa unui vot reprezenta panică în autorităţi, era ca şi cînd fusul orar s-ar fi învîrtit în sens invers. Procuratura a mobilizat pe stadionul din cartier, dotat că și celelalte din liga suburbiilor fară canalizare, toţi presupuşii hoţi de voturi. Anchetatorii  cercetau dacă nu cumva inculpatul a vrut să folosească votul drept şervețel în croaziera pe care ar fi  urmat să o fac pe Marea Moartă. În cele din urmă am recunoscut că eu sînt autorul şi am  fost condamnat pe melodia populară "Pușca și cureaua lată" să privesc o peliculă cu șefa mea de 1000 de ori. În film șefa mea era criticată de șeful ei că în clipa în care ia băgat limba în gură nu a îndoit-o pînă la unghiul de 35,7 grade cît cer uzanțele internaționale în materie de dragoste.

Cînd se bagă costume ignifugate la magazinul din fața casei mele eu cumpăr cîte 100 de bucăţi odată pentru că sînt confecționate din cartoane reciclabile aduse din Mongolia. Sînt foarte ieftine şi bărbaţii fără neveste se bat pe ele. Nu ştiu de ce cred ei că dacă nu se aprind le vor creşte virilitatea şi imunitatea la singurătate. Mă aprovizionez cu multe costume de haine de acest fel pentru că din  ele încropesc, comisii, jurii, complete de judecată.  Nu ma implic, decît în comisia de la loto unde îl nominalizez pe un unchi de-al meu să aranjeze numerele cîştigătoare. Nu am cîştigat niciodată pentru că nu ştie să amestece bine bilele motiv pentru care a fost sancţionat  în mai multe rînduri punîndu-l să memoreze toate planetele din sistemul nostru solar.

Îmi amintesc ca prin ceaţă cum a început capitalismul la noi. Întîi s-au făcut pomeni pentru morţi, inundaţiile au fost declarate ilegale şi s-au dat o grămadă de legi pentru a-i acoperi pe cei care fură. Mai tîrziu s-au inventat declaraţiile de avere care se completau de două ori pe an şi pentru economie de hîrtie se scriau pe frunze. Primăvara cînd apăreau şi toamna cînd picau erau anotimpurile în care se publicau prin păduri şi parcuri avuţia aleşilor.

Privesc oraşul plin de bioxid de carbon în care nu mai încăpe nici o iluzie. Mi se  pare un bătrîn cu apucături de seducător. Nu îmi vine să cred că eu care m-am împotrivit din răsputeri suferinţelor şi nenorocirilor sub forma comunismului și acum săvîrşesc aceeaşi eroare cînd aplaud suferinţele şi nenorocirile oamenilor sub formă capitalismului.

duminică, 25 august 2013

Partea din mine nedemolată de timp vreau să încheie un armistițiu cu fericirea

Există propoziții, adevăruri, planificări ale dezamăgirilor care nu mă mai privesc pe mine. La ce bun să mă gîndesc ce se va întîmpla peste șapte ani. Este suficient să mă uit pe drumul care merge către cimitir să văd ce înghesuială este. Mai bine aș medita mai mult la cine să mă salveze de umbrele mele care au început să-mi muște trupul și chiar dacă nu am dureri îmi rămîn  semne ca și cînd ai bate cuie în mine sub forma unei cruci.

Am aceeași senzație ca și cînd aș cumpăra unui copil născut fără mîini o trusă de colorat. Am aeeași stare de vinovăție ca și cînd aș ascunde în versurile mele tot poporul să nu știe ce este sărăcia. Nu o să mai îmi cumpăr un costum de haine cu biletele de tren în buzunar pe care să-l îmbrac peste zece ani. Poate atunci vor circula pe ruta aceasta către nord numai diabeticii, bolnavii de inimă și cei ce nu  pot plînge. Nu mai vreau să mai cuget cît nimic este între azi și mîine să nu mă contrazic, cît timp probabil este între mine și o lacrimă nerevendicată de nimeni pe obrazul lumii.

Am trasat deja hotarul sentimentelor mele, m-am retras de pe toate teritoriile unde căutam fericirea, unde îmi era permisă tandrețea și sinceritatea nu era un simbol al depărtării. Speranța fusese de curînd eliberată, orgoliului i se făcuse cîteva operații estetice că era prea urît, iar eu nu mai voiam să caut în alții viitorul. Nu mai voiam să  explorez drumurile pe unde toamna coboară în noi să ne transmită condoleanțe,  puteam foarte ușor să devin un ratat de lux. Nu mai doresc să mă urc în cel mai înalt stejar al țării să încerc să-mi transform brațele în aripi sau să merg neinvitat să salvez prezentul cu inima. Cu atîtea schimbări în zona democrației și a transparenței risc să rămîn fără trup și să nu  mai aibă  cine să mă scuze că sîngele a luat-o razna și s-a decolorat puțin.

Nu-i așa că și voi vreți să petreceți concediul de odihnă pe colinele domoale și parfumate ale unei femei? Vă este și vouă teamă de voi să nu vă citească cineva vîrsta în inimă sau să fie date publicității gîndurile nerostite și pasaje compromițătoare din spovedanii? Aveți rețineri cînd faceți dragoste noaptea să nu rămînă accidental însărcinată și bezna și să plătiți pensie alimentară o veșnicie, cît o să vă petreceți timpul în iad?  Mă întreb iarăși: de ce vreau eu să fiu ce nu am mai fost, de ce risipesc atîtea idealuri, crezînd că voi trăi de-a pururi, de ce uneori am impresia că țărîna mă strigă pe nume? Mă duc să-mi pregătesc o odaie să fac mărturisiri, mă grăbesc să-mi deschid porii poate vreo doamnă e dispusă să se lichefieze în cuvintele mele și să mă inunde. Alerg să-ți golesc geanta și să intru eu în ea să fiu cu tine pretutindeni. Nu vreau să mă gîndesc ce va fi cu mine mîine, poimîine. Partea din mine ce a rămas nedemolată de timp vreau să încheie un armistițiu cu fericirea.

sâmbătă, 24 august 2013

Am trăit de atîtea ori succese neautorizate că am fost nevoit să mă deghizez

Mi-am lăsat mustăță ca să miros mai bine. Am constat că la mine în cartier de la un timp miroase a pustiu, parcă și a lumină fermentată. La colțul străzii, unde este mai puțin CO2 că locuiește prietena mea, se simte miros de femeie goală. Nici nu ne trebuie stele în această suburbie, noi vedem în întuneric cu trandafiri, sînt ca niște lanterne parfumate. Deși, era beznă mustața mi-a crescut gratis, gratis mi-a crescut și pe fotografia de pe cartea de identitate. De atunci  mi s-a îmbunătățit substanțial mirosul. Noaptea simt mai bine viitorul,  la fel cum mi se întîmplă și cu ridurile, pînă acum nu le băgam în seamă că îmi produc dezordine în corp. Îmbătrînesc mai bine noaptea, evadez din epiderma mea mai ușor pe întuneric. Țevile astea de cupru, de un sfert de țol, le folosesc pentru a comunica cuvintele între ele fără  a elimina dificultatea majoră de a spune nu.

Am pălărie neagră, costum ignifugat să nu mă aprind cînd trec pe lîngă nevasta unui ofițer plecat să lupte cu stîncile în Afganistan, pantofi cu două rînduri de tălpi, ultimul fiind tinerețea care se tocește văzînd cu ochii, mustață, exact profilul omului care merge în rai unde sînt mai multe locuri libere decît în altă parte. După prestigiul pe care îl asigur ploilor și atenția pe care o dau suburbiilor inimii, moartea mai are de lucrat în mine, mai trebuie să oprească multe ceasuri. Mi s-a părut curios că și umbra mea și-a lăsat mustață și încerca să zîmbească altor umbre. De cînd am mustață femeile  ce se plimbă printre versurile mele sînt mai seducătoare, cuvintele sînt mai calde și se simt mai protejate, s-ar putea ca și viteza de înaintare a vîntului să fie încetintă.

De știam cîte avantaje îmi oferă mustața o lăsam să crească din copilărie. A fost o vreme în adolescență cînd nu aveam unde să-mi ascund săruturile, naivitățile mele, îmi plăcea să fiu privit cînd eram fericit să nu mă evapor. A fost o vreme cînd visul meu de a purta un costum de haine de înger fără nasturi să par mai inteligent însă nu puteam să cer acest lucru că îmi era rușine de tata și mama. Nu aveam nici un mijloc de a mă deghiza, nu aveam nici măcar cîteva fire de păr deasupra gurii. M-am obișnuit să nu îmi mai acord prea multă atenție. Bănui că dacă aveam mustață de acum cîțiva ani voința mea era alta, era una  mai exotică și puternică.

Mă doare în gît de atîta sărăcie poate și pentru că nu mai am nimic pe lumea aceasta în afară de mine, diminețile nu mai au aceiași limpezime, privighetorilor li s-a micșorat gușile și cară din ce în ce puțin cîntec prin păduri. Fac duș îmbrăcat, mă antrenez să devin campion mondial la haltere ridicînd fuste de femei, speranțele s-au retras la marginea orașului să-și aranjeze ținuta. Mi-am lăsat mustață, seamănă cu a lui Guy de Maupassant, pentru că nu o să mă port drăguț cu chipul toată viața și dacă mă va căuta vreo femeie o să mă recunoască foarte ușor. Vreau să economisesc timpul oamenilor de a-mi ține minte numele.

vineri, 23 august 2013

Eu îmi cronometrez iubirea să văd ce viteză are cînd vine şi ce viteză are cînd mă părăseşte

Dă-ţi ceasul jos de la mînă sau vrei să mă cronometrezi în cît timp identific chipul copiilor mei în tine? Poate că aştepţi să mor şi vrei să vezi cît timp îţi ia ca să mă consolezi? Dacă ar fi să faci ceva deosebit pentru mine acum ar fi momentul potrivit pentru că mi s-au încălzit cuvintele. Văd că vara mai are zece centimetrii şi se duce, păsările se pregătesc să care lacul în zone mai calde, picătură cu picătură, să nu îngheţe. Sau vrei să vezi cît timp îmi ia ca să străbat distanţa dintre tine şi mine sau te interesează să ştii dacă respiraţia ta este măsurabilă cînd o striveşti într-un sărut.

Nu am ceas, dar nici nu vreau să se spună în cartierul meu că nu am salvat lumea de încălzirea globală pentru că îmi măsor timpul pînă îmi găsesc o femeie care să nu intre în panică dacă mă vede că înainte de a-mi da haina jos recit cîteva versuri din Maiakovski şi îmi planific strigătele pentru săptămîna în curs.O dată chiar s-a întîmplat ca ceasul să rezolve o problemă socială. Unui cunoscut i-am spus să ia cartea de anatomie şi privească uterul cam două ore şi un sfert zilnic şi o să constate că nevasta lui va face copii. I-am spus să fie atent că sînt fel de fel de utere şi să nu confunde pe cel de femeie cu cel al singurătăţii, al regretelor sau al sărăciei. Tristeţea naşte în ţara noastră mii de copii. Am avut dreptate. Cît a cîntat  fanfara la o îmormîntare, el era dirijorul, soţia lui care îşi pusese deoparte nişte spermă de la un antrenor de diminuat colesterolul a rămas însărcinată.

Constatînd, cîte forme de  nimic sînt pe lumea aceasta, în toate lucrurile, nu prea am chef să citesc timpul. De cîteva ori cînd am vrut să vedem cîte minute ţine fericirea mea şi de fiecare dată îi sărea o limba, mai ales secundarul. Niciodată nu am ştiut cîte minute am fost fericit pînă acum. La ultima şedinţă de analiză a viitorului ţineam mîna dreaptă între picioarele unei şefei mele şi scriam cu stînga să se vadă că sînt preocupat de soarta universului însă din cauza emoţiilor mi s-a spart geamul de la ceas şi s-a împrăştiat pe jos, făcînd un zgomot asemănător celui pe care îl scoate arma unui braconier de fluturi pe frunze uscate.

Eu cronometrez, ca să am totuşi continuitate în măsura viaţa în centimetrii, în cît timp se goleşte sticla cu vin ca în acest timp să-mi întemeiez o familie, cît ţine revolta unor foi albe de hîrtie simţind că mă pregătesc să descriu trupul unei doamne pe care am cunoscut-o la Vatican în timp ce căuta o parcare liberă pentru nişte îngeri veniţi din România. Mă uit la ceas să măsor cît îi ia unei femei să-şi dea sutienul jos,  la unele durează atît demult că zici că dă jos anvelopele de pe două jante de BMW, cît timp îi ia partidului aflat la putere să transforme o pîine în firimituri la porţile contemporanilor mei din oraş ca apoi să ni le promită în vreme ce se cîntă imnul naţional.

Dă-ţi ceasul jos de la mînă, nu vreau să se spună că sînt atît de ocupat cu moartea că îmi crometrez şi timpul cît fac dragoste. Nu vreau să ştie nimeni ora exactă la care copii mei pornesc spre mine după ce ţi-au vizionat tot trupul, folosind-ţi sîngele ca mijloc de transport divin unde biletele nu se plătesc.


joi, 22 august 2013

O doamnă pe care nu o deranjează haosul din ţară mi-a zis:"Ţie nu îţi este ruşine să fii aşa de politicos?"

Medicul de familie specialist în medicina realităţii mi-a spus că nu are ce să-mi facă. Din cauza emoţiilor mi se dereglase toate axele de rotaţie ale organelor interne. Respiram ca un ins ratat şi era ora nouă dimineaţa, stomacul indica ora două, iar inima bătea de ora zece noaptea. Nici vîntul nu prea mai bătea că nu ştia cînd simţurile mele se aliniază şi arată aceiaşi oră ca să calculeze cînd ajunge la destinaţie. Ţineam post în zilele în care se mînca carne crudă. Bănuiam că sînt un prezumtiv tată însă acest sentiment nu-l mai aveam cînd eram lîngă o femeie ce primea mii de SMS-uri de la ovare, ci cînd treceam prin dreptul unei şcoli. Începuse să-mi fie ruşine de carnea mea care se comporta contradictoriu. Nu mai aveam o strategie de mers, manufactura de fericire dăduse faliment, acuzaţiile pe care le aduceam anotimpurilor erau considerate ode aduse imperfecţiunii ordinii universale.

Epiderma îmi părea un penitenciar pentru vise, iubiri, trecut. Mi se părea că justiţia aceasta a spaţiilor închise este nedreaptă. Pentru că tot ce se afla în interiorul meu fusese condamnat pentru delicte de drept comun şi nu pentru candoare, nu pentru neajunsurile estetice sau pentru comoditatea de a nu-l ţine permanent pe Dumnezeu în suflet. Mă gîndeam să pun la cale o strategie împreună cu cîteva stele cu care cochetez din copilărie şi să evadez din propriul meu trup. Poate în acest fel scap şi de snobismul de a mai scrie versuri, de extravaganţa mea de a mă semna pe frunze primăvara, de demersurile mele elegante de a mă perpetua la nesfîrşit. Pusesem porecle tuturor amintirilor mele ca un cod al unor libertăţi ascuns însă  ceva nu era în regulă cu mîinile mele. Aveau o dorinţă nebună de a naufragia, după ce îmbrăţişa pe cineva nu mai ţinea minte nimic, abandonase toate mulajele a căror dimensiune le luase indiferent că era vorba de sîni sau fese de femeie. Semnase un armistiţiu cu frigul şi devenise pumni.

Orele  inimii mele erau bulversate parcă ar fi fost o clepsidră cu nisip impur, nu mai primea nici o doamnă în vizită, iar la protocolul de întîmpinare servea bere trezită  bună numai pentru ce nu ştiu să înjure. Era suficient să văd o statuie ca să mi-o închipui noaptea, umblînd după cineva să-i facă moştenitori> Era de ajuns să văd un roi de albine căutînd o scorbură ca să -mi dau seama că lumea fierbe în mine în acelaşi mod. De aceea nici nu recomand cuiva să se cunoască prea bine, riscă să se trezească printre străini. În oraş e panică şi în cuvinte, amurgurile au început să guste din noi, se studiază durerea în toate şcolile. A fost recunoscută pe plan mondial imunitatea urletelor. Păsările sînt triste şi par de fum, hainele de pe mine au mişcări smasmodice. Afacerile cu morţi au înflorit. Un prieten m-a invitat să văd ceva frumos şi mi-a arătat o crăpătură într-un perete de cărămidă făcut de toamnă. Atunci mi-a venit ideea să iau o moleculă din mine şi să o duc la analize la spitalul judeţean. Vă rog să mergeţi să vi se  recolteze sînge, a spus şefa laboratorului,  probele pe care le-aţi adus sînt luate din trupul ţării.

miercuri, 21 august 2013

Cîteodată cuvintele mele se organizează în tornade, încercînd să ridice gunoaiele dintre oameni pe timpul cît se cîntă imnul naţional

Nu ştiu cui să-i mulţumesc că mă fac vinovat de atîtea delicte. După fiecare hotărîre a tribunalului inimii privind gravitatea faptelor îmi fac o perfuzie cu singurătate, solicitînd ajutorul unui fir de iarbă ascuţit care nu cere şpagă nici pe secetă. Sînt aşa de risipitor cu sentimentele mele pentru că mi-a spus un mecanic de locomotivă că este singurul mod de a întineri. Risipitor sînt şi pentru faptul că am găuri în tălpile pantofilor, numai că astfel reuşesc să simt drumul către stele şi să scriu stihuri în care încap în fiecare vers cîte două femei odată, fără să fie lesbiene. Asta nu înseamnă că organismul meu, mai ales inima şi partea din mine trecută deja în rai sau iad, că ambele sînt la fel, nu are cunoştinţele necesare despre ilegalităţile petrecute în ţara mea. La noi şi fenomenele naturale au devenit ilegitime. Am o listă cu gesturile care pot fi catalogate că purtătoare de vinovăţie şi care este actualizată de cîte ori vine la putere un nou regim politic. Nu înţeleg de ce nu a fost trecută şi îmbătrînirea care este lipsită de orişice politeţe. Am constatat că cel mai repede îmbătrînesc în absenţa luminii, cînd mă bărbieresc, atunci văd toate toxinele nefericirii din obraz şi cînd nu fac dragoste. În lista cu vinovăţii compromiţătoare aprobată nu regăsesc nici  situaţia în care mă urc pe bloc dimineaţa să verific dacă îmi cresc aripi.

Am fost acuzat că îmbrăţişările mele au memorie ce nu poate fi ştearsă cu nici un fel de detergent. Din această cauză ţin minte decenii la rînd forma trupurilor femeilor pe care le-am strîns în braţe. Şi în presa locală s-a comentat  că memorez exact grosimea coapselor, cîţi centimetrii au în talie, uzura feselor, dacă sînii fac umbră pentru a le vinde pe lumea cealaltă caselor de modă. Mi s-a reproşat că am fost văzut în parcul central al oraşului cum încerc să dizolv  cu gura o doamnă foarte frumoasă şi să o car cu ajutorul propoziţiilor acasă. Cu ocazia sărbătoriri zilei balcanice, fără secrete şi fără sutiene,  am fost surprins, în acest sens, existînd probe fotografice de la SRI, luînd măsura sfîrcurilor unei femei cu gura pentru a le compara cu căpşunele din grădina mea. Am fost găsit vinovat şi pentru că aflîndu-mă în zona sînilor cu măsuratul au bănuit că am consumat şi ceva lapte ceea ce era o erezie pentru că ziua aceea era una de post negru. Lista cu vinovăţii era foarte lungă, fiecare paragraf se voia o litotă etică naţională. Nu aveai voie să pui mîna pe fusta unei femei dacă prin aceasta îi scoteai şoldurile în relief şi nu puteai să-ţi faci mutaţie în inima ei sau măcar o viză de flotant pe durata concediului de odihnă. Era interzis să pui steagul naţional ca semn de carte să ai mai mult de două flacoane de salivă la tine sau sa faci constatarea că patriotismul a intrat în putrefacţie. Scuzele săracilor erau purtătoare de frig şi nu erau acceptate de societate, jaluzele nu erau permise decît în casele inundate şi la casele fără porţi. Plutim în derivă, viaţa este ca o bucată de şmirghel. Nu ştiu cui să mulţumesc că mă fac vinovat de atîtea nevinovăţii.

marți, 20 august 2013

Împotriva razelor de lună nu te poţi proteja, decît acoperindu-te cu un trup de femeie gol

După ce m-a părăsit ultima femeie, în procesul verbal de îngrijorări pe care l-am întocmit, la rubrica alte menţiuni, am notat că se desparte de mine pentru că nu am viteza necesară pentru a-i mobiliza simţurile în unitatea de timp calculată de revistele de specialitate. Vreau să vă spun că după ce am trecut la o nouă orînduire socială pe care o numim capitalism şi membrii acesteia au ca activitate de bază furatul, eu întocmesc pentru fiecare sentiment sau acţiune un proces verbal. După ce fac dragoste, indiferent de oră,  întocmesc un proces verbal, cîteodată menţionez şi numărul orgasmelor, dar dacă doamna este din zona politicii sau are funcţii de conducere şi este susţinută de puterea locală, nu mai trec nimic că astea mint uitîndu-se în ochii tăi. Dacă nu au posibilitatea să mintă devin palide, le creşte tensiunea sau le intră fusta între fese. Procese verbale întocmesc şi dacă poza mea din cartea de identitate a început să facă riduri, dacă mă duc la wc, dacă se pregăteşte să plouă şi comercianţii nu au deschis magazinele de umbrele, dacă singurătatea a început să facă copii că a venit un nou partid la putere.

M-a părăsit zîmbind şi asta mi-a mărit pofta de mîncare ceea ce m-a făcut să sper  că metabolismul mi-a revenit la normal, asemeni tuturor contemporanilor din cartierul meu care nu au un loc de muncă. Mi-a părut rău  că nu am oprit o moleculă din ea pentru un studiu amănunţit la savanţii de la morgă pentru că dacă tot plecase o consideram deja moartă. În inima mea  nu prea mai este loc nici pentru mine din cauza înghesuieli femeilor care vin şi pleacă. Era bună şi o analiză erotică a broboanelor de transpiraţie a acestei doamne pentru că nu numai lipsa de viteză a mobilizării simţurilor mi-a reproşat şi multe altele. Era nemulţumită că nu îi dau întîlnire în unităţile militare părăsite din oraşul nostru să simtă mirosul fostei armate române, a foştilor soldaţi care azi stau la cozi comuniste să-şi vizeze carnetele de şomeri. Dacă nu îi ungeam toate încheieturile de la mîini şi picioare spunea că ea nu poate să alerge atît de repede de-a lungul arterelor mele şi să aprindă toate beculeţele din sîngele meu. Foarte mult îmi reproşa că ea neunsă nu se poate încolăci bine pe trupul meu şi atunci abandonează anumite sentimente pe cearşaf. Nu era mulţumită că nu-i păstram sudoarea în flacoane de argint,  că din cauza temperaturii mele ridicate îi pîrlisem puţinul păr după picioare, că nu-i pusesem un cod electronic la sfîrcuri, ştiut numai de mine, că nu fac dintr-un poem al meu o cameră secretă  în care să se mîngîie singură şi să fie visătoare cîteva minute. Cele mai mari reproşuri însă pe care le-am primit din partea ei au fost cele referitoare la gură. Nu ştiam că acum sînt facultăţi care te instruiesc despre modul cum poţi folosi limba şi gura pentru a induce un şir de sincerităţi şi îmi reproşa că nu o invit să-şi aprofundeze cunoştinţele pentru a-şi da doctoratul. Nu mă aşteptam în ruptul capului ca ea care atunci cînd mînca nu se gîndea că va îmbătrîni vreodată să-mi găsească atîtea erori în timp ce mă protejam, acoperindu-mă cu trupul ei gol, împotriva razelor de lună.

luni, 19 august 2013

Am rămas să-i păzesc primăvara din coapse să nu vină vreo adiere să-i spulbere aroma

Am rămas să păzesc primăvara din coapsele ei. Eram într-un stadiu avansat de nelinişte aflasem că singurătatea are uter şi îmi era teamă ca bărbaţii mai melancolici din cartier să nu dea buzna să facă dragoste pentru a avea  urmaşi. Mai aveam cîteva rezerve de inteligenţă, rămase după ce am trecut cu toate bunurile la capitalism, mă gîndeam că voi găsi eu o posibilitate să-i  apăr trupul de praful stelar al verii ce i se aşează pe toate încheieturile, dar şi împotriva utilajelor toamnei care demolează tot în calea lor.

Tocmai mi se dăduse viză pentru paradis. Urma să fac o vizită înainte de a muri. Eram recompensat pentru că descoperisem un aparat care ajuta respiraţia să rămînă în parametrii normali după ce făceai dragoste cîteva ore. I-am refuzat pe îngerii curieri. Erau ca nişte antemergători ai morţii, iar această dovadă de prietenie pe care nu o  găseşti pe nicăieri în lumea de azi mă făcea să devin alergic la surîsurile false. Nu puteam să-i las trupul nesupravegheat după ce lipsesc în atîtea locuri de pe pămînt acum mi se cerea să plec şi de lîngă ea. Chiar dacă sînt al nimănui asta nu înseamnă că sînt needucat sau nepoliticos. Chiar dacă nu-i nimic sigur cu viaţa mea, deşi ca să fiu pe placul lumii mă hrănesc cu trandafiri. Destinul meu a umblat dezbrăcat printre stele şi tuşeşte mai rău ca un bolnav de plămîni, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să mă interesez la ce oră vine ploaia ca să anunţ ierburile patriei să fie pregătite să serbeze curcubeul în sufletul ei.

Cînd se ridica în vîrful picioarelor să tragă perdeaua aveam grijă să nu sune telefonul şi să-i împrăştie parfumul din ea sau să-i ascundă pori cu ţîrîitul lui. Dacă deschidea dulapul să-şi pună la păstrare respiraţia de aseară scoteam repede din bunzunar regulamentul de funcţioare al casei şi ca reprezentant al tuturor dulapurilor dădeam toate umeraşele într-o parte ca aerul folosit de ea pe timpul cît am făcut dragoste să nu stea înghesuit. Pe la prînz cînd soarele se îmbolnăveşte de pojar şi emană mai multă căldură sînt atent să-i dau sutienul jos pentru că se dilată sînii foarte mult şi ea nu mai are înfăţişarea de vînzătoare de transparenţă. Noaptea o dezgolesc să văd dacă nu cumva sînt scurgeri de frumuseţe  pe covor sau dacă vorbeşte în somn despre amintirile sale să spună adevărul nefracturat.  Am grijă ca părul ei să nu se reflecte în oglindă să-i fure strălucirea. Prea multă tandreţe se petrece în afara cuvintelor şi nimeni nu bagă de seamă, prea multă candoare rămîne ne admirată pentru că noi sîntem prea nicăieri. Şi aşa nu am servici, am rămas să păzesc primăvara din coapsele sale ca cineva să nu-i scoată prospeţimea din ţară.

duminică, 18 august 2013

Manual despre cum se sudează în condiții de frică două trupuri care se iubesc

Sînt oameni care își petrec o singură noapte împreună, apoi speră că se vor întîlni de nenumărate ori în viața cealaltă. Ani în șir visează că se vor regăsi într-o lume care va veni și despre care toți vorbesc  cu smerenie care nu va fi nici capitalistă nici socialistă. Trupurile lor se mai întîlnesc din cînd în cînd  în cuvintele pe care atunci nu și le-au spus, în lumina stinsă cu tandrețe să nu rămînă în ea urme compromițătoare. Nu au avut timp să-și facă fotografii și nici nu doreau să rămînă în arestul lor. Voiau să-și exploreze trupurile în detaliu pentru că frumusețea este adîncă și se ascunde cu inteligență. Își șopteau puține silabe să nu le rămînă frica ascunsă printre litere. Și îmbrăţişărilor le ștergea memoria cu un prosop umed să îndepărteze mirosul de oameni care se iubesc pentru că  ar fi putut persista ani de zile.

Nu-i ușor să faci dragoste prima oară dacă nu ai încheieturile unse cu ulei de trandafiri cum scrie cineva în ”Manualul despre cum se sudează două trupuri  îndrăgostite”. Încurci ordinea gesturilor, uiți modalitatea prin care să te infiltrezi prin porii celuilalt. Cînd vrei să folosești și vocea ca mijloc secundar și ajutător al iubirii constați că nu mai este prezentă s-a pierdut ca un ecou. Dacă nu ai o butelie de oxigen ascusă sub perna erotică  respirația se accelerează ca o motocicletă Harley Davidson și riști să fii scos de pe lista de întreținere pentru totdeauna. Dacă în dreptul inimii îți apare o lumină ce seamănă cu far marin înseamnă că șimțurile au declarat legea marțială și au devenit mai agresive ca niște mascați ce își sparg propria casă. Atunci trebuie să te oprești pentru cîteva clipe și să îți notezi acest eveniment în biografia reală care se ia în calcul numai la momentul învieri.

Se întîmplă ca după o singură noapte de dragoste să ți se pară că a fost la fel cum ai compus o unică scrisoare de iubire pe care nu ai expediat-o niciodată. Nici acum nu poți să înțelegi cum ai inventat un nou alfabet, un nou dialect cu multe prescurtări, cu propoziții care aveau drept semne de punctuație săruturi în zeci de forme, pentru o noapte. Pînă atunci, viața lor fusese ca o casă veche al cărei lift se mișca între etaje, cărînd bucăți desprinse din continentul tinereții lor. Nu au avut timp să-și pună că nu mai sînt chibrituri în oraș cu care să mai aprindă vreun nou ideal. Făceau eforturi colosale să își determine simțurile să le spună că aceasta este o realitatea care trebuie trăită. O noapte în doi este o eroare fericită a lumii, îndreptată de iubire.

Am ajuns să-i cunosc pe trecătorii care au descoperit printre miile de nopți  o singură noapte unde dragostea lucrează după un plan cosmic. Nu merg niciodată la policlinica unde sînt așezate la locul lor oasele iubiri după diverse accidente. Au puterea să instaureze cu un zîmbet primăvara pe un pat de iarbă, înseninează cu mîinile văzduhul dintr-o carte nescrisă. În pereții camerei unde dorm păstrează o lumină de proveniență necunoscută, aproape dumnezeiască.

sâmbătă, 17 august 2013

Caut propoziții care pot provoca în contemporanii mei avalanșe

Nu mai vreau să dau bani pe impostură și să îi trec la cheltuieli cu acte de caritate. Mai repede plătesc o primăvara în plus să o așez pe sînii unei femei sau îi dau o sumă de bani unei ghicitoare să-mi citească gîndurile pe care le voi  nega în viitorul apropiat. Nu voi mai consuma nici un leu pe analgezice contra prostiei. Nu voi mai face nici o donație politicienilor să-și caute prin spitalele din occident urmele de inteligență. Trebuie să îmi revin din această oboseală financiară. Mi-am propus să nu mai deslușesc realitatea cu timiditate și bun simț. Sînt prea mulți brokeri ai minciunilor, prea mulți vagabonzi în spălătoriile de imagini. În patria mea confuziile au viziuni, insuficiența este o suburbie dotată cu stație de alimentare cu benzină. Deceniul a început să miroasă ca un homosexual, iar dreptatea a devenit o adunătură de activități derizorii.

Am văzut că unii după ce fură pentru cîteva generații se călugăresc. Denigrează lumina electrică în favoarea lumînărilor. După ce ies din pubela politică își pun picioarele în ghips și investesc în fabrici de salivă. Adevărul devine un anarhist, un obsedat  căria nu îi plac femeile pentru că uterul  nu lucrează în trei schimburi. Nu mai suport aceste umbre toxice adăugate trupurilor noastre. Nu mai accept în capul mesei marțafoi silențioși care transformă bunul simț al poporului într-un oficiu administrativ pentru a ne elibera certificate de anonimi. Nu mai sînt de acord ca aceste inimi nemiloase să ne regleze emoțiile după cum au loc eclipsele în mintea lor. Parcă ni s-au ars siguranțele revoltei ca la tablourile electrice. Lupta de clasă în noi ne-a fost subminată, libertatea din sînge ne-a fost diluată cu amăgiri și nu știm să mai înjurăm. Din cînd în cînd mai trebuie să trecem pe la grajduri să colectăm expresii schimonosite de copitele măgarilor.

Dacă tac noaptea nu înseamnă că nu voi mai ține deschis laboratorul psihanalitic unde analizez densitatea dezamăgirilor. Strămoşii lor, foști hoți de cai și granițe,  azi încearcă să ne fure sufletele. Dar am destule talazuri în mine, celulele îmi sînt aranjate în jurul inimii după un horoscop care înspăimîntă.  Acești braconieri de idealuri au umilit cerul și lumina. Nu ne mai ajunge carnea să ne învelim pentru a nu-i mai vedea cum adîncesc prăpăstiile. Trebuie să fim hotărîți să ne dam jos din acest autobuz kafkian. Vom găsi destulă fiere în cuvinte să putem otrăvi toți mafioții cățărați pe drapelul patriei. Avem un munte de ură în pumni suficient pentru a ascunde tunuri de calibru 155 mm. Este un moment favorabil, judecătorii se arestează între ei, iar propozițiile mele pot provoca în fiecare o imensă avalanșă.

vineri, 16 august 2013

Din fanteziile intime ale unor femei se nasc stele tinere ce ne transformă viețile în iluzii cosmice

M-a invitat pe steaua ei și nu am putut să o refuz, avea niște coapse amețitoare, iar cînd intra în camera mea podeaua trosnea sub greutatea frumuseții ei. Nu cred că aș fi putut găsi vreun argument să refuz să petrec restul zilelor parcurgînd distanța dintre cele două sfărcuri. În cele din urmă, nu-mi strica o excursie pe această planetă, mai fusesem plecat aproape un deceniu pe planeta viselor mele și de acolo nu mă întorsesem nici măcar cu proba că o parte din mine a plecat spre paradis. De atunci, Institutul de cercetarea după amiezelor nici pînă azi nu au stabilit dacă mai trăiesc sau am murit în totalitate.

Era puțin cam palidă și tremura ușor ca un filament de bec cînd un bărbat și o femeie fac noaptea dragoste cu lumina aprinsă. Să o liniștesc i-am făcut o fotografie, am observat că în poză nu mai vibra ca o frunză în vînt. Ea avea aceiaşi stare cum se manifesta de obicei înaintea ploii, a inundațiilor sau cînd îi spuneam eu să se acopere cu niște versuri  să nu mi se mai vadă mîinile febrile, căutînd locul pe unde să îndrum lumina în interior ei. Mai avusesem cu ea o experiență stupefiantă. În primăvara aceasta i-a căzut o picătură de sînge  în țărînă și instantaneu a crescut o tufă de trandafiri roșii. Îmi era teamă că dacă se întîmplă un astfel de incident pe steaua spre care urma să plecăm să nu apară o pădure și să ne rătăcim.

Știam de la un prieten vultur, ieșit la pensie pe caz de boală din cauza procentului prea mare de CO2, că dacă vrei să-ți meargă bine pe altă stea să nu spui că ești poet, acolo toată lumea scrie poeme sau că ești fericit pentru că ei nu știu ce aia suferință. Aveam o teamă ascunsă să nu găsesc și acolo vreo cualiție guvernamentală care să mărească TVA-ul să nu subțieze speranțele pînă vedem prin ele piramidele durerii. Eram îngrijorat  să nu lipsească din nomenclatorul de meserii restauratorii de memorie sau translatorii care să ne traducă limbajul necuvîntătoarelor. Îmi doream din tot sufletul să nu se fi descoperit pe steaua aceasta îndepărtată unde fusesem invitat ierbicidul și să fi distrus iarba pentru că eu nu reușeam niciodată să-i număr alunițele de pe spate, decît punînd deoparte, cum fac și cu umbrele, cîte un fir de iarbă pentru fiecare aluniță luată în evidență.

Pentru că cel mai limpede  gîndesc în pijama, i-am zis; așteaptă,  mă duc să-mi cumpăr cîteva să-mi ajungă pînă împlinesc o sută de ani. Costumat în acest fel mi se părea că sînt și mai inteligent pentru că nu are cine să mă contrazică  sau să-mi pună la îndoială ideile. Nu-i nevoie, îmi răspunde ea, ne vom întoarce în cîteva ore, steaua mea, nedescoperită de nici un astronom, se rotește în dormitorul meu și a luat naștere din dramatismul intim al fanteziilor mele.

joi, 15 august 2013

Granița este o literă imensă scrisă cu inima în interiorul căreia ne-am rezervat spații în care să zîmbim

Eu nu știu să trăiesc fără granițe, ar fi ca și cînd numele meu nu ar avea un trup  care să-i țină scara femeii ce vrea să instaleze primăvara în ramurile copacilor. Nici lacrima nu ar exista fără un ecuator și cîteva meridiane de tristeţe Cuvintele dacă nu ar fi conturate de un sunet albastru, nu ar putea ține în el nici cea mai firavă idee. Fără granițe singurătatea s-ar pune pe plîns că este a nimănui, visele nu ar putea fi ținute grupate ca într-un cerc trasat pe asfalt. Păsările  nu ar fi  niște mesaje mondiale de pace. Nu am ști care este locul nostru natal și libertatea nu ar fi maximă.

Cînd intru într-o femeie am cinci kilometrii la oră și aș putea deraia pe vreo coapsă și să mă accidentez, dar brațele ei sînt pentru mine forme aeriene ale timpului liric în care ia naștere tandrețea. Granițele cerului sînt ochii ei ce nu dau voie întunericului să se maturizeze. Hotarele drumului ce se îndreaptă către stele sînt tălpile tale pe care ai lipit tinerețea și acum este pe cale să se tocească. Limitele zborului îl reprezintă porumbelul acesta alb pe care tu îl speli cu ariel zilnic ca să afli traseul inimii tale. Linia de demarcație a muzicii o reprezintă vioara care vrea să aducă puțină plăcere oamenilor care trăiesc și se duc la serviciu cu moartea în ei ca și cînd ar fi o erore a vieții ce nu mai poate fi corijată niciodată.

Nu pot fi fericit fără granițe, nu pot aprinde țigările cu chibritul că bate vîntul străin, nu pot suda viața tatălui de al copilului. Mă sufoc, aerul dacă nu vede santinele la granițe se divide în hidrogen și oxigen. Nu pot să înot vara într-un pepene. Hormonii mei nu sînt în siguranță la ceremonia simțurilor cînd o răstorn pe frumoasa și trupeșa Ana în razele de lună împrăștiate în pat. Fără granițe pot muri înaintea părinților mei și nu mai are cine să întrețină focul la oala la care preparăm analgezice împotriva sărăciei. Nu pot să-mi potrivesc pasul cu soarele, ceața își face de cap și nu se mai observă prăpăstiile care ajută ca ziua să fie egală cu noaptea. Rămîn foarte multe lucruri nespuse, nu te invidualizezi, ești mereu dator ori cît ai trăi de retras. Fără granițe limbii române îi este frig.

miercuri, 14 august 2013

În capitalism hainele sînt ignifugate și sentimentele nu pot fi transmise prin ele

Sînt total nemulţumit de industria confecţiilor, sentimentele mele nu pot fi transmise prin haine. De fiecare dată trebuie să mă dezbrac pînă la piele să demonstrez că sînt sincer. Acest lucru nu ar fi o problemă, am puţini nasturi şi toţi funcţionează pe bază de telecomandă, numai că eu sînt foarte timid. Din cauza timidităţii excesive am nişte linii în palmă motiv  pentru care le ţin mai mult ascuse în buzunare. Nici nu pot pipăi bine cu mîinile, las urme și nu știu dacă duc spre paradis.


Acum cîteva zile eram în tramvai, luam cîteva mostre de tristeţe de pe această linie să analizez la microscop cauzele apariţiei lor. O doamnă foarte frumoasă era doar la cîţiva centimetrii distanţă de mine și se se uita absentă pe fereastră. Trupul îmi foşnea ca o pădure, aşteptînd ploaia. În mine sîngele zugrăvea ultimul hormon în roşu să fie văzut de toată lumea, inima bătea ca o tastatură dereglată, sufletul îmi fusese jefuit de orişice aşteptare. Numai că doamna care îşi apropiase şoldul şi mai mult de mine nu simţea absolut nimic, deşi un curent electric îmi alerga prin corp mai repede ca  o certitudine. Nu se poate să am în mine mii de vibraţii, inflaţie de vise şi doamna de lîngă mine să nu simtă nimic. Continentul dorinţei se rupea în mine cu un zgomot cam cum se rupe zăpada cînd nu sînt colindători prin apropiere. Mi-am dat seamă că emoţiile mele nu trec spre ea din cauza costumului de pe mine. Îl cumpărasem din obor de nişte ruşi şi probabil era ignifugat  şi nu dădea voie sentimentelor să treacă din mine spre ea.


Acum înţelegeam mai bine de ce oamenii sînt buni şi frumoşi cînd sînt dezbrăcaţi, de ce cînd sîntem goi nu plîngem. Parcă şi picturile cu nuduri îmbătrînesc mai greu, culorile se menţin mai primitoare. Eram hotărît să-mi fac ordine în emoţii să îmi pensionez apucăturile agresive. Nu voi mai  lua temperatura feselor unei femei în starea de repaos, iar cele care au foarte mult văzduh în zîmbet voi ruga păsările să-mi traducă o parte din acest dialect. Dar, mai întîi trebuie să-mi schimb hainele. Trebuie să-mi cumpăr haine prin care dragostea să treacă cu uşurinţă să aibă un soft adecvat de mobilizare a celulelor, să atenţioneze că pe aproape este un lagăr de dorinţe gata să se elibereze.


 După ce că sîngele meu asemeni unui pîrîu nu-şi mai găseşte drumul către inimă, după ce capitalismul românesc îmi lărgeşte rana din suflet cu buldozerul, după ce ies pe stradă în rate să fiu mai discret, acum trebuie să-mi schimb şi garderoba. O voi face să arăt lumii că dragostea este la fel de impunătoare şi solemnă ca o catedrală.

marți, 13 august 2013

Cel mai greu am uitat podeaua care trosnea sub frumuseţea ei

Lucrul cel mai greu de uitat este podeaua care trosnea sub frumusețea ei. Nu vreau să îmi aduc aminte prea des acest lucru pentru că amintirile mă  îngraşă şi îmi fac somnul inutil. Eu am certificat de o pură existenţă şi anii mi i-am pus deoparte, cu inteligenţă, fără să primejduiesc ordinea mondială. Într-un dosar mi-am pus anii înnegurați de foarte multe lacrimi şi care este ilegitim de voluminos, iar în altul  anii  fără lacrimi. Văzînd, că viaţa asta se împuţinează mai repede ca un borcan de dulceaţă lăsat unui copil, am sperat ca viaţa viitoare o să dea semne de natură că va veni, aveam ambinția ca toată arhiva mea de sentimente să fie pusă la punct. Nu voiam să întîmpin aceiași birocrație cu dosarele, cînd voi trece în viaţa cealaltă, cum mi se întîmplă la primărie cînd este vorba de documentația pentru  şomaj. Primarul mă plimbă pe drumuri pînă renunţ  şi nu vreau să trec prin același purgatoriu, altfel voi lua decizia în mod unilateral de nu mai muri niciodată.

Nici nu cunosc pe nimeni care să-mi aranjeze din punct de vedere estetic amintirile sau să le modifice într-un mod seducător. Am auzit de un înger ce are cabinet de cosmetica amintirilor însă este amplasat în mijlocul raiului și dacă nu ai pantofi adecvaţi, nu poţi ajunge acolo. Numai dacă eşti îndrăgostit şi ai cămaşă cu baterii care să deschizi nasturii cu telecomanda poţi intra în operaţie pentru înfrumuseţarea amintirilor. Am probleme, pentru că eu m-am îndrăgostit prima oară de o doamnă mai în vîrstă ca mine cu cîţiva ani. Mi-a luat mîna şi mi-a purtat-o pe coapsa ei pînă unde degetele mele, deși oarbe, au văzut lumină. De atunci,  ruşinat fiind, mi-am ascuns iubirea pe tălpi să nu ştie nimeni că sînt îndrăgostit în taină. Aveam  mersul echilibrat, convingător, chiar şi cînd mă apropiam de viitor ca de o insulă pe care nu se descoperise energia electrică. Cînd am verificat cîţi milimetrii de dragoste mai am pe tălpi am constatat că se tocise în totalitate. Nu simţeam pămîntul din cauza amintirilor rămase în locul iubirii.

Nu ştiu dacă aş mai iubi pe cineva care are prostul obicei să lase în urmă fel de fel de amintiri. Unele dintre femei  consideră amintirile recompense ale trecutului, un fel de şantaj la adresa lacrimilor şi mă determină să fumez și mai mult ca să mă ratez exemplar. ( Amintirea reprezintă fumul de la hîrtia arsă şi noi dorim să îl punem la păstrat în dulapul de pe coridor pe unde trece multă lume, o crăpătură în tencuiala casei pe care  o acoperim cu praful rămas în aer după plecarea anotimpurilor, o rufă  pusă pe sîrmă şi care nu se usucă niciodată.) În amintiri îţi expiră banii pe care îi păstrezi pentru a mai cumpăra cîteva reprize de respiraţie. Ele îţi modifică metabolismul mai mult, decît un solstiţiu sau echinocţiu. Din cauza acelei femei care făcea ca podeaua să trosnească sub frumuseţea ei mi s-au decofeinizat cuvintele, sting ţigările la jumătate pentru a lăsa în urma mea semne vizibile dacă vreodată voi fi obligat să mă întorc din rai.

luni, 12 august 2013

Maşina mea funcţionează cu petale de trandafiri, prinde viteza luminii şi nu transpiră niciodată

Pe sărăcia din țara aceasta mi-am cumpărat o mașină care funcționează cu petale de trandafiri. Ştiţi care e avantajul unui asemenea autoturism, nu opreşte, decît în spații verzi, poiene,  livezi, iar dacă se întîmplă să fie şi fiinţe vii prin apropiere încetineşte viteza numai în dreptul celor care sînt iebivori. Scoate parfum pe ţeava de la eşapament. Cu benzină și solnițele pot merge, dar eu căutam un autovehicul să meargă cu frig să-mi fie folositor și pe lumea cealaltă. Mi s-a răspuns că deocamdată autovehiculele pe bază de cuburi de gheaţă şi zăpadă sînt în faza de testare şi trebuie să mai aştept cîteva anotimpuri dacă îmi doresc un mijloc de transport care funcționează cu frig și cu oglinzi retrovizoare de forma patriei. Unii mi-au oferit un model de mașină să mearge cu vid, i-am refuzat pentru că sînt fiu de proletar și nu pot înţelege egalitatea, fraternitatea şi libertatea, decît în prezenţa oxigenilui. Apoi, în maşinile acestea cu vid am auzit  la un prieten, ai coşmaruri, orgoliul ţi se fleşcăieşte şi dacă ai un accident există riscul ca pe o suprafaţă de două sute de metrii patraţi oamenii care întîmplător sînt pe stradă să aibă numai insuccese.

Automobilul meu este unul de tranziţie, nu are prea multe kilograme şi chiar dacă prinde viteză mare mai ales la vale nu transpiră. Dacă bate briza mării se simte şi în interiorul lui mirosul de alge şi de femei dezbrăcate. Dacă este ceaţă o ocoleşte cu viteză moderată să nu fie lumea ascunsă în ea. Ca să fac cald înăuntru este de ajuns să recit un poem cu voce tare sau să vorbesc la telefon cu vreo tînără. Dacă vreau să măresc temperatura în interior și mai mult citesc din biografia mea pasajul de pe vremea cînd mă ocupam cu standardizarea săruturilor. De combustibil îmi fac rost de primăvara pînă cînd toamna îşi organizează şantierul în grădina mea. Creşterile de preţ sau accize nu îmi afectează călătoriile între filialele iubirii mele ce îşi au sediul în  cartierele oraşului. Maşina mea este astfel construită că o pot conduce cu o singură mînă, de obicei cu stînga pentru că mîna dreaptă o ţin între picioarele femeii care stă în dreapa mea. Dacă nu-mi odihnesc mîna între coapsele ei, nu pot conduce, distanţele  mi se par imposibile. Mi-e teamă să nu  prind viteza luminii să încurc drumurile ți mă trezesc pe cel ce duce către moarte. Este adevărat că maşina mea e cam timidă cînd trece pe lîngă o femeie frumoasă însă acest lucru se datorează faptului că nu am fost cu ea niciodată la psihiatru şi contrar credinței merg cu ea şi în zilele de post. Pot spune neadevăruri cînd sînt sub veioză sau sînt în cortul încropit dintr-un cearșaf, dar în maşina mea ce funcţionează cu petale de  trandafiri, nu vreau să mai tolerez tăcerea umbrelor să se exprime în mine și eu să mă simt ca un proxenet al morţii.

duminică, 11 august 2013

Aș mai prelungi puțin vara ca să mă obișnuiesc cu ideea că viața mea este o suburbie fără canalizare

Aș mai prelungi vara cu cîteva săruturi pe care le-am păstrat între două petale de trandafiri dacă aș ști că viața mea murdărită de atîtea minciuni ar deveni obiect de siguranță națională și ar fi secretizată pentru o lungă perioadă de timp. Ca de obicei femeile preocupate să justifice culoarea rujului pe care îl folosesc  nici nu vor observa lipsa mea. Nu ar simți absența mea nici dacă aș fi plecat peste hotare să cumpăr un vermorel pentru igienizarea textelor în care ele apar ca salvatoare ale candorii. Dacă aș avea un loc rezervat în Arca lui Noe la plecare cred că m-ar atenționa să le aduc oglinzi cu memorii programate sau oglinzi ce modifică imaginile cu telecomanda.

Clasa muncitoare are pojar generalizat și nu mai are voie să intre din trecut în viitor, așa că aș mai prelungi vara aceasta cu focul de la ochiul mare al aragazului pe care îmi prepar înjurăturile. Lumea aceasta circulă așa de repede de parcă ar alerga spre rai. Omenirea aleargă ca o atletă fără echipament pe ea să nu cumva să-și piardă memoria universală și să nu mai știe unde este linia de finiș. Nu o deranjează că nu mai vorbește nimeni de tranziție, pînă de curînd cu asta începea alfabetul politic, că politicienii au băut toată aghiasma ca să fie iertați, că dreptatea este o bucată de sîrmă în mîinile celor care au basculante de bani și pe care strîmbă după cum orizontul intereselor lor o cer. Lumea  aceasta este prinsă într-un cros infernal, nu mai avem timp să facem pariuri nici măcar cu viața, nici să întocmim un proces verbal că renunțăm la idealurile noastre că sîntem de acord să fie arse pe rug. Nu mai avem timp nici să eliberăm privighetorile rămase captive în cîntecul lor.

Aș mai prelungi vara cu neîmplinirile din tinerețea mea, cu vioara lustruită de singurătate a unui greier din grădina mea, deși lumea fuge ca la întrcerile olimpice și o parte dintre noi nu ne mai putem ține după ea. Cei care am pus umbrele în dosare să le studiem mai tîrziu, cei care avem o stare de rău cînd vedem că sărăcia a fost grațiată din toate penitenciarele din țară și vagabondează pe străzile orașelor. Sîntem mulți ce am rămas în urma lumii. Numele noastre sînt obosite, inimile nu mai sînt spontane, sentimentele sînt mai dezordonate ca niște clase de copii.

Putem deveni alții în orice anotimp, dar parcă vara sînt mai multe iluzii, bărbații își bat mai puțin nevestele, păsările asigură un prestigiu regal văzduhului, chiar dacă trebuie să primească un suflete ce nu mai au calități omenești. Vara ignor doctrinele, moartea devine mai urgentă. Aș vrea să mai prelungesc vara aceasta românească cît să nu mai fiu emoționat cînd îmi reconstitui viața în detaliu pentru a-i putea introduce o rețea de canalizare. 

sâmbătă, 10 august 2013

Sînt un tip necuviincios pentru că am talentul de a nu fi pe plac celor care au făcut avere prin viclenie

Străzile orașului sînt pline cu visuri în ruină, statui ale tristeții, oameni condamnați pe viață să sape morminte singurătății. Nu se mai produc revoluții, ne este rușine să vorbim despre ele ca despre un incest. În anticariate nu mai intru, cum cumpăr o carte instantaneu începe să plouă pentru a avea timp să o citesc, dar dacă este un clasic apar și tunetele și fulgerele. Evit  poșta, scrisorile au devenit ilicite ca și cînd nu ne-ar mai interesa depărtările și stelele nu ne-ar mai fi folositoare. La sigurul cinematograf din cartier nu am mai fost de cînd nu mai stau pe bancheta din spate a mașinii. Nu îmi place să văd filme pentru că trebuie să respir ca actorii de pe ecran și cum fac dragoste permanent la plecare sînt complet transpirat și nu mai am puterea să fluier nici după taxi.

Eram pregătit să fiu deportat în sufletul unei femei, aerul nu se mai scumpinse în ultimul timp pentru că privighetorile îl reciclau cîntînd și după orele de program, era o atmosferă propice pentru a face scenarii de a ajunge în paradis. Numai că nimeni nu mă striga, iar dacă aș fi făcut-o eu îmi era teamă să nu mă întorc înapoi în mine. Nici un partid nu a acordat  importanța cuvenită contemporanilor mei care sînt catalogați de regimul de la putere, lipsiți de obraz, necuviicioși, nepoliticoși. Cum să îți abandonezi durerile prin piețele publice să te lepezi de ele în fața guvernului pentru că sînt nedegradabile. Riști să te amendeaze poliția locală și să îți interzică să faci contestație. Cum să umbli printre proletarii, care din cauza sacoșelor pe care le cară vîrsta li se scurge din corp în mîini, cu hainele în derivă, cu simțurile nefardate, cu uimirea rujată asemeni unei stele de cinema?

De asta bat străzile orașului cu pantofii găuriți să nu mă pierd de locurile natale să îi cunosc mai bine pe oamenii fără obraz, necuviincioși, nepoliticoși care îmi amintesc de mine cel ce săpam șanțuri adînci pentru lacrimi. Ești neobrăzat cînd se consideră că numai lor le este îngăduit ceva și ție nu. Ei au voie să joace iubirea la cărți, să treacă cu fast prin dreptul inimilor femeilor, să tușească după coduri erotice. Dacă noi vorbim ne controlează buzele cu aparate speciale să vadă dacă mințim, ne caută sub unghii să nu cumva să ascundem praf de pușcă. Au votat la partid că un muritor neobrăzat nu trebuie să fie fericit, au timp suficient pe lumea cealaltă. Sînt un neobrăzat că am gînduri extreme, că este dreptul meu de a contrazice și de a nu lăsa lumea să moară  comodă. Sînt nepoliticos că îmi doresc ca fotografia mea să nu stea în același album cu al celor lași, sînt necuviincios cînd spun că libertatea nu este completă pînă nu schimbăm moneda națională și matrița să aibă forma inimii, sînt lipsit de obraz pentru că mi-am revendicat dreptul de a nu sta în genunchi.

vineri, 9 august 2013

La marginea orașului s-a deschis o şcoală de rataţi, iar eu am fost primul şef de promoţie

Cred că numele meu, împreună cu strămoşii din el, va intra în istoria omenirii. Eu sînt cel care am invitat amanta preşedintelui să aştepte într-un colţ mai puțin luminos pînă își sfîrșește el discursul. În întuneric femeile par mult mai frumoase, sînt mai pufoase la pipăit, inocenţei îi descoperi depărtarea. În obscuritate cuvintele intră în panică și delimitează mai inteligent conturul buzelor, trupul i mișcă de așa manieră ca și cînd ar vrea să spună că este pregătit pentru perpetuare.

Mai sînt unii care spun că este ușor pentru un președinte să facă dragoste. Cîrcotașii se înșeală profund. Nu-i așa de ușor să ungă încheieturile amantei cu ulei de trandafiri și să vadă dacă trupul ei este în stare de funcționalitate erotică. Toate astea în văzul poporului. Vreau ca preşedintele să fie mulțumit, îi întocmesc harta rutieră fără semnul inteterzis, harta erotică, îi dau și cheia de la beciul Vaticanului unde sînt întemnițați niște îngeri specialiști în braconajul fluturilor al căror polen măresc virilitatea.

Nu pentru mine îmi doresc ca președintele să fie satisfăcut, ci pentru popor. Vreau să fie un preşedinte care să cunoască riviera românească a fericirii poate invită tot poporul într-o asemenea excursie. Mă şi vedeam prelucrat de un istoric cu un text prescurtat; "Un domn de un cavalerism medieval a condus amanta preşedintelui în întuneric să nu i se mai vadă defectele şi să i se frăgezească carnea pentru bine poporului român. Din acel moment oamenilor li s-au mărit salariile, pensiile şi ajutorul de înmormîntare. Păcat că numele lui a rămas anonim".

Președintele vorbea poporului despre vestă, dar nu ca despre un accesoriu vestimentar și ca despre o Arcă a lui Noe; "Adevarata mea preocupare este să vă cunosc slăbiciunile şi să vă apăr de ele, din acest motiv am venit aici cu plutonul de execuţie. Rog tot poporul să se încheie la vestă. Luați măsuri  să nu mai aibă pe unde pătrunde în sufletele voastre necazurile, zilele rănite de plîns, frigul, singurătatea. Dacă nu aveţi veste, nu staţi descheiaţi la cămăşi pentru că sărăcia unde vede un piept gol acolo se duce. Cei ce au posibilităţi materiale să-şi procure o vestă antiglonţ pentru că de ea nu trece nici prezentul și nici viitorul. Recomand întregului  popor să poarte veste antiglonţ, prin ele nu pătrund nici tristeţile, nici ratările, nici geloziile. Vesta este și a mai fost principalul mijloc de producţie de apărare a poporului."

După ce preşedintele şi-a încheiat discursul şi s-a urcat în elicopter împreună cu doamna puţine cuvinte mai erau de spus. Eu care sufeream de îndoieli, ca de nişte boli profesionale, acum aveam mersul învingătorului. Parcă scăpasem pe cineva de la moarte. Poporul meu condamnat la cădere de secole speram să fie fericit, deşi nu modificasem clima, nu stabilisem nici o revoltă în semințele de grîu, nu modificasem gravitația ca să nu suplimentez efortul de a săruta. Visam că un președinte care are tot ce îi trebuie va face să le trosnească arterele concetățenilor mei de fericire, fară să-și mai cumpere veste antiglonț. Uitasem o clipă că binele unora este justificat prin suferințele celorlalți.


joi, 8 august 2013

Ce poate fi mai imprudent pentru o ţară, decît să-şi elimine cetăţenii de la fericire


La concursul de îndreptat tulpinile trandafirilor am fost descalificat pentru că am o fire prea melancolică şi pot produce dimineţilor somnolenţă. Concursul a început odată cu comecializarea trandafirilor şi intrarea lor în circuitul economiei naţionale şi constă în arta de a potrivi aerul de aşa manieră, încît codiţele să se înalţe drepte. Aceşti trandafiri aşezaţi între picioarele unei femei pot fi deschişi cu telecomanda lent şi parfumat, împingînd în lateral.

Au spus că sînt prea politicos pentru o asemenea competiţie, mă supun prea uşor şoaptelor care mă îndeamnă să mai lungesc puţin vara ca simţurile să se încălzească mai bine. Am fost descalificat şi pentru ediţiile viitoare. Nu prea am noroc de concursuri şi de bani. Cînd consiliul municipal a organizat o competiţie pentru a ghici ziua în care vor avea loc inundaţii în partea de nord a oraşului ca să se poată pregăti bine şi să nu fie luaţi prin surprindere, adică să se aprovizioneze cu bărci, cu corăbii cu o singură pînză care să semene cu steagul uniunii europene am fost declarat incompatibil de către colectivul de jurizare. Pentru că sînt prea trist şi recit poeme cu patos revoluţionar presiunea atmosferică creşte foarte mult şi data apariţiei norilor, gradul de înnegurare al cerului pot fi influienţate de mine. Le-am promis că le cumpăr un barometru care indică presiunea atmosferică şi în torri şi pascali însă consilierii nici nu au vrut să audă. Mi-au spus că presiunea atmosferică modifică şi centrii nervoşi ai sincerităţii. şi pot perturba chiar votul .

Ultima întrecere la care am participat s-a organizat chiar la sediul guvernului, din Piaţa Victoriei, era de nivel naţional cu fanfară, foc de artificii, sărbătoare cu protocol regal. Fusese interzisă secreţia salivei de compatrioţii mei pe o suprafaţă de doi kilometrii patraţi în jurul guvernului, iar literele care se repetau cel mai des în înjurăturile româneşti au fost închise în beciurile din clădirea poliţiei capitalei. Competiţia, după mii de preliminarii naţionale, costa în a face dragoste cu cea mai sexi politiciană din parlament după ce două săptămîni nu ai mîncat nimic. Erau admişi în concurs cei care erau în greva foamei, studenţi şi tineri care îşi modificase metabolismul după o metodă secretă care îţi permitea să bei numai aghiasmă o dată la două trei săptămîni. Se urmărea de către un colectiv de medici şi savanţi dacă poporul român se mai poate reproduce în condiţii de inaniţie generală sau vreun război care la detonarea  bombelor hrana s-ar fi evaporat de pe tot cuprinsul ţării. Pînă la urmă am fost selecţionaţi zece protagonişti însă eu am fost eliminat din startul concursului. S-a motivat că prezervativul meu avea inscripţionat pe o parte sigla parlamentului, iar pe partea cealalta însemnele partidelor de la putere şi că vreau să insinuiez că ei sînt cei ce regulează poporul român. Ulterior am citit în presa centrală că protagoniştii competiţiei nu au avut puterea, decît să o contemple pe doamna, de urgenţă au fost transportaţi la reanimare. În asta constă măreţia mea sînt eliminat de la toate concursurile patriotice pentru că nu ştiu să-mi planific eşecurile.

miercuri, 7 august 2013

La mine în cartier moartea are girofar şi nu o interesează buletinele meteo

Mariajul şi destrămarea lui este noua monedă în capitalism care circulă pe teritoriul patriei. Am cunoscut o doamnă care din trei mariaje acumulase o avere imensă. Îi murise toţi soţii. Se poate trăi şi din moarte, uneori poate mai bine, decît dacă cîştigi la loto. M-am plictisit de inteligenţa mea care mă pune deseori în încurcătură. Apoi, îmi este foarte dificil să parchez maşina  în oraş din cauză ei, nu vrea decît lîngă clasici numai că aici locurile sînt permanent ocupate. Moartea, deşi are propria ei mitologie şi ţine prima pagină a presei de scandal are aceiaşi nepăsare faţă de banul public ca şi faţă de rotaţia pămîntului, asemeni celor de la putere.  Cred că există un contract de asociere între politicieni şi cei de la departamentul de contracte ai morţii, constatînd că şi moartea are girofar la dric, se  spală pe dinţi cu praf de stele, nu o interesează buletinele meteo sau prevederile din horoscop.

Nu ştiam că moartea creeaza plusvaloare, e un fel de activitate lucrativă care te mutilează puţin cîte puţin. Îți redactează ridurile în mod caligrafic ca să poată fi citite şi de cei care nu sînt intelectuali, îţi umple zîmbetul cu un spaţiu contrafăcut, ilegal, provenind din laboratoare subpămîntene. I-am căutat adresa fără nici un succes. Cu toate eforturile recuperatorilor şi a celor de la evidenţa populaţiei nu am găsit locul unde îşi ţine mobila de dormitor. Avea numai locuinţe de probă, stătea o săptămînă, două şi pleca, lăsînd în urmă un certificat medical. Întodeauna moartea începe cu o boală. Un poliţist mai tînăr ne-a dus la o casă imensă la marginea oraşului. Am crezut că este a unui politician însă era al unei ghicitoare care avea radar în priviri. Dacă se uita chiorîş la tine mureai pînă după amiază.

Eu cred că încerc să sustrag pe furiş din sufletul meu, căutînd în afara mea moartea. Numai că ea fuge acum de mine cum fuge proletariatul de muncă. Nu cred că moartea este proiecţia lucrurilor înconjurătoare în trupurile noastre  sau că pedeapsa ei începe cînd îţi bei cafeaua pe măsuţa dintre ireal şi real. Dar dacă moartea este o fată în sandale, cu mersul provocator, cu fustă scurtă, în carnea căreia pulsează primăvara trimisă de stat să vadă cîte din fostele clase sociale au supravieţuit sau să facă un sondaj de opinie şi să constate cîţi din noi nu sînt vizibili pentru cu nu se revoltă? Eu nu sînt în timpul meu liber niciodată  cînd nu am bani însă moartea cu veniturile ei din pomeni ne ţine în concediu o veşnicie pe cheltuiala ei. Mă simt foarte singur cînd aprind aragazul şi după miros îmi dau seama că gazele nu sînt  româneşti. Sînt foarte trist cînd trebuie să-i precizez stomacului de fiecare dată că pîinea este din grîu de import. Noua orînduire instaurată are propia ei filozofie de a muri. Moartea seamănă cu o doamnă care nu este dependentă de cuvinte, ignoră lacrimile şi nu are nevoie de vitamine. M-am hotărît, cum vor înflori salcîmi o să o învăţ cum să-mi umble prin sînge fără să-mi deranjeze idealurile.


marți, 6 august 2013

Am început să pipăi bezna cu mîinile ca nu cumva să fi rămas gravidă cu mine

După ce i-am făcut analize medicale destinului meu şi am contatat că are tahicardie i-am închieiat haina mai bine să nu-i intre fumul de ţigare de la mine în buzunare. Destinul meu este suferind, cînd mă trezesc dimineaţa lîngă o blondă şi mă uit în oglindă constat că ochilor mei li s-au schimbat culoarea, au aceleaşi nuanţe ca a scriitorilor fără succes. Dacă este brunetă, pentru că se întîmplă să îi dau vopseaua jos din păr ca să îi cred gogoşile pe care le spune, sărut locul unde ea a călcat covorul la plecare şi bag de seamă că are gustul atît de  sărat de parcă toată noaptea ar fi lucrat la ocnă.

De cînd inima mea a decretat legea marţială, nici pe mine nu mă mai cred. Cînd mă apropii de coapsele unei femei îmi cer singur parola şi dacă am uitat-o apelez la cea mai bună metodă pe care  o cunosc, îi citesc sonete pînă i se întăresc sfîrcurile. Dintr-un compendiu al istoriei lumii am reţinut că secretele pot fi cărate de pe un meridian pe altul în sutiene fără a fi descoperite de cele mai moderne radare, iar seifurile cu senzori biologici nu pot fi deschise, decît cu sfîrcurile cînd au ajuns de mărimea unei căpşune spaniole. Cîteodată mi se pare că nici eu nu sînt aici, am venit în vizită să văd Palatul Buckingam, pe viitorii locatari şi cînd luna nerujată trece peste biserică mă voi întoarce dincolo de orizont.

Cu destinul bolnav, mîinile mele au deprins capacitatea de a să pipăi bezna. Verific dacă a rămas gravidă cu mine. Caut prin paturi, pe sub perne să văd dacă visele mai sînt acolo. Apusurile  scot tot mai mult fum. Înțeleg mai bine adîncul rîului  pe care îl privesc ca pe o propoziţie ce plimbă lumina din silabă în silabă, lăsînd în mine o morfină ce face ca la recepţionarea sentimentelor moartea să nu doară.. Destinul meu de cînd este suferind nu vrea să facă nici un fel de tratament, deşi bănui că nu ar avea nici un efect pozitiv asupra lui. De atunci nu mai pot conduce maşina cu o singură mînă, adică cu stînga. Eu dacă nu ţin mîna dreaptă între picioarele unei femei şi mîna stîngă pe volan nu am curaj să ies pe drumurile publice. Aşa am luat examenul auto convingîndu-o pe poliţista de lîngă mine să mă lase să mă sprijin de aerul dintre picioarele ei, altfel gropile din carosabil m-ar fi aruncat prin parbriz.

Din cauza destinului meu perturbat am avut perioade şi mai rele. De cîte ori am scris că am găsit pensionari ucişi în apartamentele lor şi după toate calculele balistice s-a constatat că fusese omorîți cu cuponul de pensii  am găsit ferestrele sparte şi firele de praf devastate în interior. De cîte ori scriam un poem prost cineva din apropiații mei îşi rupea un picior. La un moment dat eram o familie de ologi. Cînd am început să-mi joc viitorul la bursă l-am pierdut în cîteva minute. Cînd am vrut să-i pun patriei ochelari subacvatici să vadă chipurile borfaşilor au început lucrările de renovare a fundului mării. Este clar, destinul meu a rămas mic de mine şi nu mă mai încape.

luni, 5 august 2013

Pe întuneric nu comiţi o infidelitate faţă de biserică dacă te transformi într-un diavol al iubirii

Eu în întuneric devin alt om. Nu ştiu ce voi face în infern, am auzit că  acolo nu este prea multă lumină sau mai bine zis este la fel de iluminat ca în rai. În întuneric nu există regulamente de politeţe sau edicte care să spună cînd trebuie să devenim ierbivori sau pînă la ce înălţime scara vanităţii îţi permite să te urci fără să te prăbuşeşti. Digestia îmi devine mai lentă ca şi cînd ar vrea să fie pe placul regimului politic, metabolismul trece la ora de vară, cuvintele se răcesc şi devin neintiligibile.

Cînd pătrund în întuneric par un muncitor necalificat, nu pot extirpa măcar un coşmar, mesajele pe care le dau unor cunoştinţe care vor să revoluţioneze lumea şi să pornească ploaia cu telecomanda, ajung cu mare greutate cel mai devreme dimineaţa cînd ţăranii patriei scot de pe partea cealaltă a pămîntului soarele pe cîmpie. Mi se schimbă vocea, ultima oară cînd am strigat la un monstru dintr-un partid care se apucase să-mi mănînce visele în loc de desert  mi-a răspuns un copac ceea ce înseamnă că noaptea vorbesc limba copacilor şi a florilor.

Întunericul foloseşte o serie de şiretlicuri, inventează trucuri de zburat, trucuri de trăit şi de transparenţă. Mi-am înfiinţat un SRL de tradus din dialectul nopţii în cel al zilei cu sediul într-o şură de fîn. Mi-am instalat un birou, calculator, o măsuţă pe care desenasem un loc geometric unde să depozitez spaimele. Primele traduceri au fost făcute din jocul stelelor şi al al aştrilor însă eternitatea asta a lor tot nu era pe înţelesul contemporanilor mei, ca să nu vă spun că eu mă emoţionam din cauza veşniciei şi transpiram de mi se umezeau şi cuvintele. Apoi am tradus muncile agricole, sistemul de irigaţii al ierburilor cu rouă, paşii demonilor ce cărau iluzii pe aceste meleaguri.

Singura problemă era de natură didactică. Pe întuneric şi cu ochelari şi fără ochelari nu puteam să citesc, decît texte scrise de mine. Am impresia că toată lumea mă ignoră, inclusiv tramvaiele, parcă văd în crenguţele de cireş evoluţia istorică a umbrelor de la apariţia lor pînă în prezent. Mi se pare că lumea este populată numai de mine şi cînd văd că trece pe lîngă mine cîte un chip ce seamănă cu al meu zic; să vezi nenorocire, noaptea toată lumea ia chipul meu. De unde să am milioane de aparate de ras pentru  pentru a bărbieri atîţi obraji? Întunericul mă descompune în elemente primare, simţurile mele devin agresive ca ale unui tigru. Iau  toate formele dispuse de fanteziile doamnei de lîngă mine şi fac eforturi preţioase să-i aduc dragostea din inimă în priviri.

duminică, 4 august 2013

O statuie a fost amendată că a băgat mîna în chiloții unei funcționare angajată la guvern și în semn de protest nu o să-mi mai desecretizez sentimentele

Sentimentele mi le țin în carcase de metal, este o chestiune majoră pentru propria mea istorie. Dacă s-ar afla numele femeii pe care eu îl strig în somn, ar fi ca și cînd aș răni o stea sau i-aș desena trupul pe o coală de hîrtie și i-ar fi frig. Dacă s-ar afla frumusețea ei, cuvintele ar intra în panică, amurgul s-ar retrage în larg, ploaia ar face pe ghidul turistic în deșert. Nu știu cine ar putea  să redea modul cum stîrnește ea primăvară pe unde merge, nu știu cine ar putea descrie freamătul pe care îl face ea, alunecînd în sine ca o apă limpede.

Toată lumea simulează credința. Orașul a început să miroasă a toamnă din cauza atîtor catedrale construite în oraș, dar cum ar fi să destăinui că aici ni se studiază arborele genealogic al celor dragi nouă pentru a se vedea cît de repede pot învăța limbajul pămîntului. În aceste construcții misterioase se găsesc și birouri de informare diplomatică care spun că nu putem fi perfecți, decît în fanteziile noastre. Ar fi o impietate să deconspir că la plecare pe lumea cealaltă  trebuie să avem două chei la noi, una să se potrivească la ușa spre rai și cealaltă să fie rezervă dacă pierdem una în infern.

Nu o să vă divulg de ce mierlele înjură de dimineața pînă seară în preajma celor ce au inima desenată cu ruj în timp ce ei, vorbesc din balcoane și udă florile să ne arate cît sînt de preocupați de scoaterea secetei din țară. Am făcut imprudența o singură dată ca să-i spun unui prieten la ce oră și cu ce mînă se masturbează și de atunci tot îmi denigrează poemele, spunînd că mă ascund între versuri ca să văd unde este depozitată sărăcia în casele oamenilor. Într-o noapte cînd mă întorceam acasă, pe întuneric nu merg cu mașina că nu are senzori pentru fantome și nici imunitate cum au bolizii parlamentarilor, am observat cum mîna unei statui a alunecat ușor în chiloții unei femei rezemată de soclu. De plăcere nu țipa însă la venirea polițistului de cartier și-a schimbat declarația și acesta a trebuit să amendeze statuia pentru tulburarea liniștii publice. Bărbatul din piatră, fără să observe nimeni, i-a dat șpagă omului legii o pepită și dalta uitată a sculptorului și lucrurile s-au armonizat din nou.

Nu știu cînd voi desecretiza sentimentele mele pentru că în acest domeniu este vid legislativ. Patria mea nu vrea să afle numele celor  care au furat. Fericirea oamenilor pentru borfași este numai un spațiu intermediar unde ei stropesc florile cu otravă. Cînd a murit unchiul meu o vecină mi-a zis, avea dantură bună mai putea mînca de azi înainte încă cincizeci de ani, scuipa drept la țintă și fabrica salivă din abundență. Oamenii mor neterminați. Fiecare ar trebui să trăiască pînă își epuizează dragostea, singurătatea, lumina din corp. Cei ce ne controlează durerea ar trebui îndepărtați, ar trebui să facem comerț cu ei ca și cînd ar fi sclavi. Nu voi renunța la obiceiul meu de a ține sentimentele în regim de maximă securitate, nu vreau ca toată lumea să știe cît spațiu îmi dăruiești prin zîmbetul tău, nu vreau să știe nimeni secretele de excursionist pe care le am  explorîndu-ți trupul. Trăiesc într-un vis în care nu pot vorbi. Poate voi face acest lucru cînd confuzia dintre viață ți moarte va fi totală.