miercuri, 31 iulie 2013

Pentru că țara mea nu se poate sustrage suferinței destinul meu s-a infestat cu salmonela

Dimineaţa se ridică din mine proaspătă, înaltă, la oră fixă. Toate lucrurile stau la coadă să vadă dacă mai au aceleași contururi ca ieri. Cînd razele soarelui ajung la maturitate costat că am altă vîrstă, deşi orizontul aleargă la fel peste dealurile din apropiere. Poate sîngele meu, dornic de aventuri, o fi trecut la ora de iarnă şi m-a îmbătrînit cu o oră sau s-a grăbit planeta să se rotească mai repede că are  întîlnire cu vreun asteroid care îl iubeşte. Mi-am cumpărat destule batiste albe ca să o fac curată în cazul în care îi mai rămîne negreală pe obraz de la întuneric sau apăs pe telecomanda ce mișcă norii pe cer și începe să plouă. De obicei folosesc ploaia în situaţia în care spăl cuvintele să le aşez în poeme pentru că uneori se mai ascunde cîte o femeie între versuri şi vreau să găsească ca totul  curat, nu cum s-a întîmplat în perioada de post cînd erau împrăștiate zeci de înjurături.

Oare cîtă lumină încape în mine? Să fie mai multă, decît în jertfa unui trandafir descuiat  de o mînă de femeie îndrăgostită, de se revarsă dimineaţa din mine peste pămînt, pînă în bucătăria florilor ce produc imense cantităţi de culori? Ierburile mă primesc sfioase, totuşi dimineaţa are același miros ca visele mele, copacii se grăbesc să tragă cu sevă un milimetru pe circumferinţa cercului din interiorul lor, cerc pe care îl vor termina cînd toamna îşi va fixa şantierul și în grădina mea. Ştiam că dimineţile au multe  izvoare, unul începea chiar de sub poza de pe cartea mea de identitate. Cînd se trezesc din somn oamenii, care pînă atunci cutreierase printre mestecenii albi şi goi, din cauza frigului din ei produc puţină zăpadă cu o luminozitate dumnezeiască ce se transformă în mici afluienţi ai dimineţii.

Nici nu ştiu de ce iubesc aşa de mult dimineţile, poate pentru faptul că lumea devine vizibilă și văd  cum moare încet fără să opună un deget, nici măcar nu se închid într-o cameră și să se încuie cu lacăt.  Însă de fiecare dată dragostea mea  este pe celălalt mal, vitrinele frigorifice în care este păstrată sărăcia pornesc cu un zgomot ce subţiază liniştea pe străzi. Perdelele de la ferestre se trag să se vadă tăcerea de pe rafturi, oamenii trag din ţigări atît de tare că parcă ar vrea să producă o eclipsă, lacrimile fac găuri în asfalt. Bătrînii se duc la teatru doi cîte doi, bănuind că în vreuna din seri se va juca şi tinereţea lor. Îi suspectez că ţin ascunsă lumina morţii în sufletul lor cum ţin în cîte un sertar vechi actele de proprietate ale locului de veci. De la un timp patria secretă numai tristeţe. Guvernul importă de peste hotare spermă capitalistă ca generaţiile viitoare să devină afacerişti de succes. Toate clădirile şi maşinile din instituţiile ţării mele sînd palide din cauza mediocrităţii. Aerului i-au fost majorate accizele ca liniile de comunicare către popor să fie mai valoroase. Aş vrea să îmi iau concediu medical pe o perioadă nedeterminată, oricum moartea trebuie să înceapă cu o boală. La ultimile analize medicale specialişti au costatat că destinul meu s-a  contaminat cu salmonela.

marți, 30 iulie 2013

Forma maximă a libertăţii este atunci cînd femeia varsă o lacrimă pe mîna bărbatului în timp ce se cîntă imnul naţional

I-am promis trupului meu că îl voi duce la femei şi să nu se mai agite atît de mult că iar iscă primăvara în cartierul meu şi mă trezesc cu vreo reclamaţie din partea Administraţiei Domeniului Public. Cum rămîne fără mine, eu ori visez ori îmi recitesc poemele care nu interesează pe nimeni că nu aduc plusvaloare, corpul meu, asemenea unui actor ce ia soarele din parc să-l mănînce la masa de seară cu personajele pe care le joacă, începe să umble după fericire. Cel mai chinuitor lucru de pe pămînt este să simţi că ai corpul plin de dragoste să te tai la un deget şi să nu iasă din tine măcar o picătură. Cred că am cîțiva litrii de sînge în plus,  altfel nu văd cum extremităţile mele pot pipăi atît de bine, mă simt ca şi cînd aş vedea cu degetele. Dacă mă ating pe mine undeva unde îmi este ruşine să mă uit singur mă excit instantaneu. 

Este atît de nerăbdător trupul meu să locuiască lîngă o femeie de parcă ar trebui să joace la loto, după ce s-a numit pe el în comisia de omologare a rezultatelor. Corpul meu este începutul unei boli stelare, adoarme prin fel de fel de locuri, mai ales în acelea pregătite să îl piardă, mai ales în zonele preferate şi de apusul de soare  și de asociația umbrelor. De multe ori l-am găsit odihnindu-se într-un templu confecționat din aripile păsărilor, între textele literare abandonate de poeți pe străzile orașelor, atît de numeroase că ziua nu mai poate să crească din cauza lor. L-am găsit dormind în tramvaie la capătul liniei, într-un zîmbet de văduvă suedeză, într-un lan de grîu care nu este domeniu public şi poate oricînd să  fie incendiat de maci. Acum dorește să îl duc la femei, deşi îi spun într-o limbă numai de noi ştiută că ziua ele nu sînt aşa de mătăsoase ca noaptea, îţi ia mult timp să-i ocoleşti fanteziile, respiră mai greu că văzduhul este plin de zbor din cauza păsărilor.

Trupul meu cred că a observat că îmi întineresc mîinile cînd le ţin între sînii ei, că îmbrăţişările mele au liniştea ţărilor membre NATO şi seamănă curcubeelor ce au de recuperat noutăţile apărute în suflet. Dacă îi trec degetele prin păr să văd ce îi mai fac visele, pentru că trebuie programate din timp şi ţinute departe de învăţăturile erotice, o fac să mă conving încă odată că nu este alergică la surîsuri. Ştiu că are o trusă de unghii şi o să-i mai tai din entuziasmul de a dormi cu fruntea pe patul puştii. I-am promis trupului meu că după ce trag puţin aspiratorul în suflet să fac puţină curăţenie , după ce fac rost de o macara să ridice mulajele mîngîierilor mincinoase, după ce buldozerele vor intra să demoleze gardurile înalte şi înfricoşătoare ale tristeţii îl voi duce la femei. Azi, fiind ziua de naştere a trupului meu o să îl duc la femei să îl înveţe cum să meargă cu bicicleta prin imperiul de holograme al patului. Vreau ca doamnele să-i arate cum să se comporte, cum să se bronzeze, cum să își modifice mersul pentru a nu se simţi un impostor  cînd îi măsori raza cercului sfîrcurilor cu gura.  Te voi duce la femei să-ţi arate cît de drept trebuie să stai şi de fericit trebuie să fii cînd se cîntă imnul naţional.

luni, 29 iulie 2013

Instrucţiuni de folosire a inimii pe timp de pace scrise într-un dialect al unui trib de sălbatici din Africa pentru a demonstra lumii că m-am globalizat

Eu te primesc în inima mea nesilit de nimeni însă ar fi bine să ştii că  iubesc ca un şef de pluton plătit să instruiască soldaţii patriei să facă dragoste, în pauzele dintre războaiele mondiale. Fără să te superi îţi voi verifica toate detaliile trupului, aşa cum procedez şi cu primăvara cînd vine să instaureze o nouă orînduire de miresme în flori. Aceste deprinderi le am de cînd eram santinelă singurătăţii de la şcoala de fete din oraş. Din cauza unei defecţiuni a  basculantei cu care îmi transport iubirea între două localităţi în inima mea a fost instaurată legea marţială. Intri şi ieşi numai pe bază de parolă, te dezbraci supravegeată de camerele video şi cînd vezi că aerul se clatină şi văzduhul este gata să se prăbuşească cu păsări cu tot, de prea multe gesturi erotice, tragi semnalul de alarmă.

Vezi că pe acolo sînt numeroși contemporani de-ai mei răniţi mortal de dorul ţărînii. Sînt foarte mulţi pacienţi cu afecţiuni neuropsihice veniţi la tratament. Mulţi sînt mutilaţi de vremea comunismului, nevinovaţi pe care nu  i-am putut lăsa să citească ziarele vremii sau cerşească pe străzi pentru că și stîlpii de telegraf s-ar fi înnegrit de spaimă. Nu te speria, ştiu şi ei cît de zadarnică este lumea aceasta, cît de nefolositoare le sînt strigătele, cînd nu mai ai voie prin lege să scuipi sîngele este aproape pregătit  să se dezlege de trup. Nu-ţi face griji, printre rafturile de cărți este o iscoadă care minte permanent de parcă ar fi plătit de parlament. Referitor la drepturile femeilor el spune că nu au voie să viseze dacă nu au formele rotunjite și nu trebuie să miroasă a parfum în timp ce fac dragoste în bucătărie. După filozofia  individului doamnele nu își pot  ruja umbrele ca acestea să nu aibă vreun comportament straniu cînd întîlnesc bărbați tunși la zero, nu au voie să transforme idealurile în mijloace de zbor cum ar fi parapantele. Ştii și tu din propria experienţă că dacă femeile nu sînt minţite pe timp noros au palpitaţii, se răzgîndesc, privind orarul de făcut dragoste, cînd deja sînt în jacuzzi să îşi tonifice fesele, nu mai poate bea apă, le creşte tensiunea și nu se mai pot gîndi la Statuia Libertății.

Inima mea ca şi celălalte organe interne şi externe au instrucţiuni de folosire conform constituţiei și drepturilor omului dacă îți faci mutație în mine. Nu ai voie să fii disperată mai mult timp, decît timpul de îndreptare a erorii de a fi săracă, nu poți primi înăuntru oameni în costume afumate că sînt asfinţituri sub acoperire, nu săruţi ca nevasta unui mecanic de locomotivă, aceasta sărută atîtea minute cît stă trenul în gară pentru că altfel mecanicul s-ar sufoca. Inima mea este plină de străduţe înguste nu toate prevăzute cu iluminat public şi de asta îţi spun să fii atentă că te poţi întîlni cu moartea oricînd şi cel mai bine ar fi să nu te ascunzi după gardul confecţionat din tăceri şi să te prefaci că scrii în jurnalul de călătorii sangvine despre ultimul naufragiu. Nimeni nu ştie ce este fericirea şi dacă produce vreun zgomot asemănător aripilor de înger, aşa că nu mai răsfoi anotimpurile să o găseşti, nu mai căuta cu felinarul prin pivniţe sau prin imperiile imaginaţiei pentru că scrie în instrucţiunile de folosire ale inimii că este un produs falimentar.

Dacă vii să locuieşti în mine, nu te îngraşa ca o balenă, nu rîde ca o proastă că mă prefac că nu găsesc intrarea în tine pentru că vreau să-ți ridic temperatura cu cîteva grade. Nu veni deja dezbrăcată cînd mă hotărăsc să aprind în tine o nouă viaţă că ne vede tata ascuns în numele meu pe gaura cheii. Lasă-mă să-ţi arcuiesc eu şoldurile cu mîna, să caut bine pe sub cearşafuri, sub pat să nu mai fie alţii ca mine ce aşteaptă să îţi deşurubeze sfîrcurile ca pe nişte becuri de lanternă. Cu cămaşa de noapte o să acopăr cuvintele să le păstrez calde, iar cu firele astea de păr care nu ştiu cum au crescut aici, fără cîntece de leagăn, o să refac circuitul electric dintre coapse. Însă cea mai mare bucurie mi-ai putea face dacă nu ai ţine cont de instrucţiunile de folosire a inimii şi mi-ai determina simţurile cu trupul să iubească într-o limbă străină. Aș prefera un dialect al unui trib de sălbatici din Africa că să pot spune că m-am globalizat.

duminică, 28 iulie 2013

O să te ung la încheieturi cu ulei de trandafiri ca să te poți mișca pe trupul meu cum îți place

 Dacă va fi nevoie voi face rost de păsări pe cer și lebede pe iazul ce privește stelele în locul meu cînd dorm. Sînt specialist în întîmpinarea femeilor care subtil îndoaie trandafirul spre coapsele lor. Din cîte vise am pot întemeia  rapid o grădină de unde nu pleacă nimeni acasă,   pe ale cărei alei se poate  plimba în liniște, aici nu există asfințituri.  Dacă va fi nevoie o să  semnez  pe sacoul și pantalonii cu care sînt îmbrăcat să aibă și ele un nume, așa se obișnuiește acum ca hainele să aibă CNP și carte de identitate să fie verificate de poliție în timp ce tu ești cu capul în nori. Cunosc pe cineva care se semna pe chiloți ca nu cumva din grabă amanții soției să-i încurce.

Pe unde va merge  o voi învăța  toate trucurile materiei. Îi voi  arăta să păsească peste deșerturile neirigate și peste regimurile politice apuse, între real și ireal îi voi construi un hotel.  La deschidere voi vorbi despre gîndurile tale neumblate, despre faptul că inocența ta este un combustibil neprețuit pentru trupul tău. O să-i informez pe cei care nu știu că te  deplasezi pe sîrmă la magazin ca să îți cumperi colaci de salvare pentru fericirea ta. Poate mai convingător ar vorbi marea despre tine însă azi a găsit pe țărm o sticlă cu un mesaj prin care era criticată ca nu participă la slujbele de seară ale patriarhiei. O voi unge la încheieturi  cu ulei de trandafiri bulgărești ca să se poată  încolăci mai  mai bine pe mine, orașul va deschide filiale în toate cartierele cu fanteziile sale, iar genunchilor tăi îndoiți lejer ca mijlocul zilei le voi citi poeme de Pablo Neruda.

Strigătul trupului tău o să îl țin secret, nu o să spun cum amintirile tale se strecoară în frunze lîngă noi cei care admirăm mitologiile. Desele întoarceri în vîrsta ta cred că este modul tău de a te întoarce în propriul trup poate găsești cîteva repere să măsori eternitatea. Răzvrătirea din carnea ta nu va fi scoasă la licitație o voi păstra pentru mine,  frumusețea ta cucerește pe gratis și are imunitate. Dacă este nevoie am să mă prefac că sînt puțin pămînt cald, vorbitor plin cu iarbă pe care tu să te așezi să privești cerul. Nu îmi voi stăpîni simțurile pentru că oricît m-aș strădui să scot dragostea din corp nu reușesc, medicii spun că așa m-am născut. Am un defect și mai mare, sînt făcut în întregime din același material ca al inimii. Mîinile mele, deși nu văd nimic simt ca și inima, de-aia și îmbrățirările mele sînt așa firbinți, așa că nu mai căutați să o auziți cum bate, eu însumi sînt o bătaie de inimă a acestui univers și nu am dreptul să suspectez moartea.

Dacă este nevoie voi aduce ploaia să nu se destrame lumina din copaci, voi chema îngerii în regim de urgență să îți șteargă disperarea de pe frunte pentru că eu sînt proprietarul aerului pe care îl respiri. Voi avea totuși grijă ca văzduhul să nu piară și să devin un disident al spațiului din zîmbetul tău.                                                                                                                                                         

sâmbătă, 27 iulie 2013

Din minunățiile trupului ei am construit o casă care nu este a mea, ci a unor barbați cu șosetele murdare

Am construit din minunățiile trupului ei o casă cu fața la răsărit. Într-o cameră din gemetele tale mi-am aranjat o cameră de urlat de fericire. Urletele seamănă cu cele ale unui cerb  și sînt făcute cu respect și politețe. Una din cameră era destinată bibliotecii pentru că trebuie să facem dragoste ca niște intelectuali, întîi semnăm un armistițiu că averea ereditară a fiecăruia să  rămînă secretă. Nu ne declarăm admirația unul față de celălalt să nu ne invidiem reciproc. Pentru că nu îmi mai place viteza de la optsprezece ani ne-am montat la pe partea exterioară a șoldurilor un aparat de temporizare care sună ca o sirenă dacă miști mai mult de douăzeci de ori pe minut.

Atrași de dezordinea mondială a sentimentelor undeva în spate este o cameră în jurul căreia am plantat cînepă care te ajută să te privești în inima cuvintelor, pe care am numit-o odaia de orgii. Aici ne purtăm ca niște naziști, mai avem puțin și ne dezbrăcăm și de piele ca să nu mai economisim nici un efort. În această cameră nu poți să faci muncă de administrator pentru că imaginația face acrobații ne mai întîlnite. În bucătărie sînt numai surprize, dacă privești o farfurioară pusă pe colțul mesei plină cu verdețuri ce sugerează noblețea îți vine să zîmbești, dacă te uiți spre bolul care salvează toate ispitele culinare îți vine să o dezbraci. Deși nu-mi plac secretele cînd este vorba de mîncare nu mă pot abţine să nu gust din aceste secrete care mă pune într-un dezacord plăcut cu fesele sale.

Am mai construit un o cameră cu temperatură mai ridicată să am cuvintele încălzite cînd îi vorbesc, una a mărturisirilor, alta a seducției unde îi sărbătorim și pe înaintașii noștri că ne-au făcut cadou vîlvătăile vitalități și secretele semințelor. La intrare este un butoi mare cu cerneală, dacă cumva textele pe care le scriu despre ea iau foc să am cu ce le stinge pentru că pompierii mereu întîrzie cînd este vorba de casa mea, mai întîi se parfumează, apoi iau medicamente care să îi tempereze pentru că ei se excită foarte ușor de la flăcări. Cel mai trist moment al vieții noastre este că acest tip de case care seamănă oarecum între ele ca niște veacuri nu pot fi păzite. Nu poți să le pui camere de supraveghere că imaginile sînt umbrite de fire păr, nu poți angaja paznici că ei sînt primii care sparg locuința, nu poți să rogi un prieten să aibă grijă de casă că de emoție nu mai poate respira și se mărește nerăbdarea în el pînă este decretat violator. După ce am construit din minunățiile ei această vilă am mers pînă la un prieten meteorolog să-mi spună cum va fi vremea în următorul deceniu să știu cîte umbrele să-mi cumpăr, cîtă dulceață să las pe fundul borcanului pentru săruturi, cîte tangouri să le declar proprietate personală și cînd m-am întors  holurile erau pline de amanții ei.


Am atîtea taine pe suflet nespuse că aș putea întemeia un mic infern la marginea orașului

Doamne ce greu este să pronunți ce ai pe suflet. Mai degrabă preferi să îți îndoi spatele din cauza greutății lor, invocănd că ai o durere lombară, decît să te faci de rîs în cartier. Cui îi pasă ce ai visat aseară, străzile sînt pline de idealuri mototolite aruncate la întîmplare. Mai sînt unii care adună săgețile învinse de jos, nu mai pot iubi  au scurgeri de sentimente și trupul le este tulbure. Își însușesc foarte repede limbajul țărînii și nu se mai despart de ea niciodată. Lumea îl bîrfește că și-a cedat agitația, vîntului și că partea lui de cer a lăsat-o ierburilor să producă rouă.

Rănile se evaporă foarte greu, nu mai este loc să freamăți în tine și din lipsă de vitamine nu îți mai cresc nici aripi.Ți se vede arsura pe scrisoarea de adio  cînd  te măsori cu o lumînarea. Degeaba porți medalioane cu animale vii dacă nu spui ce vrea poporul. Ești  poetul de la care se așteaptă să spună adevărul. După ce trece furtuna adevărul are un început de pneumonie și respiră greu ca după o lungă necredință.  Nu ești sincer cînd spui că  vei vorbi după ce cunoști lumea mai bine sau după ce vei învăța și greaca clasică.

Este mai greu să spui ce ai pe inimă, decît dacă ți-ai pune ochelarii de privit moartea și ai citi dintr-o leprozerie  cîteva versuri memorate din greșeală pe oase. Cum ar fi să ies în piața publică și să reiau ca pe o poezie toate înjurăturile proletariatului, schimbînd destinatarul care azi în capitalism ține discursuri acompaniate de lăutari. Să îmbăt vîntul cu trăscău, nevalidat de OPC, după ce a terminat ședința de aerosoli și să îl pun să care mirosurile urîte ale lumii  în camerele erotice ale politicienilor. Aș aduna tot gunoiul din oraș l-aș îmbrăca în ținută oficială, aș pune să i se cînte o manea necorectată etnic  și l-aș înghesui în statutul partidelor.

Aș vrea să mă întrebe cineva de ce trîntesc ușa cu furie cînd ea, pe jumătate dezbrăcată, nu mă privește pentru că este dependentă de bărbații care în mod inexplicabil atrag fulgere. Pe cine interesează că eu leg două strigăte cu cîteva raze de soare provenite dintr-o eclipsă cînd mă privesc în inimă și costat că este goală ca o casă părăsită. Toate femeile au plecat fără să lase măcar un bilet de adio. Se spune că nu trebuie să ai încredere în oamenii care în toată viața lor nu au vărsat o lacrimă, dar de unde știe lumea că eu pe lîngă chiuveta din bucătărie și din baie mai am una în birou plină cu lacrimi și pe care nu o deșert, decît in locul natal. Obișnuiesc să dizolv apusul în cana cu apă însă nimeni nu m-a compătimit pînă acum că reușesc să beau o asemenea amărăciune. Mă mișc permanent între două căderi să îmbătrînesc mai lent, mîinile mele nu au învățat nimic la școală, fac ucenicie la locul de muncă între două coapse de femeie. Cumpăr buchete mari de flori și le pun la uscat cînd voi muri să mi le aducă fără miros pentru că la un mort trebuie să-i duci flori moarte. Am atît de multe lucruri tăinuite în suflet pe care nu pot să le spun că aș construi un mic infern la marginea orașului. Aproape toți murim fără măcar să le vorbim sau să le aruncăm în fața trenului. Nu-mi mai periați hainele, dați-mi un văzduh albastru în care să mă prăbușesc și un trup de femeie cu care să mă învelesc.

joi, 25 iulie 2013

După ce am făcut prima transfuzie de sînge de la o femeie stiloului meu mi-a fost teamă să nu înflorească literele

Cînd sfîrcurile ei se întăreau creștea și nivelul lacului  din apropiere însă nu pot comenta acest fenomen în nici un fel. Este posibil ca lacul să nu mai aibă o memorie bună. Știu că acest lucru se întîmpla cînd ea plîngea în hohote că nu are orgasm sau cînd îi făcea tratament cu frezii  după amiezii să  se diminuieze cu un centimetru. De teamă să nu produc inundații îmi rugam mîinile umflate de dragoste să nu mai facă făgăduințe și ușor mi le retrăgem dintre coapsele ei. Adevărul că și mie ceața îmi pătrunsese bine în creier și ca să pot gîndi mai profund m-am descheiat la cămașă și mi-am făcut cîteva găuri în pantofi să fiu mai aproape de pămînt și să aibă pe unde curge  excedentul meu de dragoste.

Eu nu m-am rugat niciodată, mi s-a părut că nu mă exprim bine în gînd în fața domnului. În schimb îi citesc în palmă despre posibilitatea ei de a nu muri niciodată pentru a-mi permite să fac o transfuzie de sînge de la ea, stiloului meu. Altfel nu aș putea să-i descriu rotunjimea șoldurilor, altfel nu aș fi putut să scriu cum mîna mea  caută împreună cu mîna ei locul unde să-i punem lenjeria, nu aș fi putut să consemnez cum mașinăria aceea de tip comunist o ajuta să scoată cercurile din interiorul copacilor ca să afle cîți ani are. Nici nu v-aș fi putut scrie că la întîlnirea mea cu  patria a fost dragoste la prima vedere, deși nu era parfumată și avea și țîțele lăsate. Textele scrise  cu lumina din ea erau atît de proaspete ca avizele de transport idei erau semnate de îngerul ce dormise între petalele trandafirului. Reuşeam să introduc în propozţiile mele văzduhul, iar lungile șiruri de păsări le prescurtam că era prea mult zbor în jurul meu. După ce terminam de scris, îngerilor nu le mai creşteau unghiile, tristeţea nu mai păta, oamenii nu mai  erau controlați riguros de privighetori să vadă dacă mai au note false rătăcite prin buzunare.

Cînd ea nu este cu mine se face curent în cameră, lumina nu poate să traverseze dintr-un colţ în altul , foile de scris albe şi pure nu accepta să-mi scriu biografia singur pentru că niciodată nu am notat de cîte ori m-a medaliat cu buzele ei, de cîte ori mîinile ei mi-au arătat versanţii de carne albă pe unde să cobor în paradis. În lumea asta sînt atît de multe locuri unde nu ai vrea să mai revii însă aici în florăria aceasta a trupului ei unde mă pierd şi cineva trebuie să îmi aducă cineva aminte să respir, chiar folosind o rută de ocolire pe lîngă genunchii ei, am suficiente motive să mă întorc de cîteva ori pe zi să-mi iau prada de război. Uneori cînd vin noaptea nici nu îl mai deranjez pe dumnezeu să-mi spună cît este ceasul, împing toate fanteziile ei din pat şi mă bag lîngă ea să-i produc anticorpi împotriva razelor de lună care o privesc cu coada ochilor pe fereastră.

Cînd doarme activez camerele de supraveghere în catedrala somnului  să nu cumva vreun sfînt să iasă din picturile de pe pereţi şi să-i rănească coapsele. E adevărat că rănile sînt şi ele sfinte numai că acum în democraţie şi zăpada are impurităţi   şi avertismentele au peruci. Vreau să o apăr de orişice primejdie cînd va îngenunchia în cuvinte, trebuie să fie liberă. Uneori folosesc şi telecomanda să schimb gustul vinului de la distanţă pentru că de cîte ori gustă dintr-un pahar îmi spune că este mai bun, decît orice poem din lume. Ce vedeţi pe aici prin casă sînt făcute din ea; biblioteca este construită din optimismul ei, covorul este ţesut din fanteziile ei, masa la care o aştept e din ce  a mai rămas din veacul trecut după ce oamenii au emigrat în îmbrăţişări. Nu ştiu de ce, dar  cîte ori îşi dă sutienul jos şi se ridică pe vîrfuri să tragă perdeaua am impresia că eternitatea este ascunsă în clipele acelea.

miercuri, 24 iulie 2013

Îngerul meu va junge în curînd şeful comisiei de rezolvare a contestaţiilor împotriva morții

Îngerul meu de sîmbăta care îmi aduce ziarul decupează rubrica de decese. Probabil a observat că aripile nu mi  se mai deschid prea bine şi că ne mai avînd bani de ţigări am început să fumez şi apusul de soare şi din cîmpurile pline cu tutun plantate pe teritoriile natale ale zeilor. Ziarul pare o respiraţie a unei păduri de mesteceni şi golurile dreptunghiulare tăiate în el nişte vitrine fără geamuri. Este un înger care promite mult, ştie să recupereze lumina din cuvinte cînd dorm, dacă este vreo femeie lîngă mine îi adună soarele din toate celulele, moleculă cu moleculă şi i le aranjează în surîsurile subtile. Cred că în curînd va ajunge şeful comisiei de  rezolvare a contestaţiilor privind moartea. Este foarte politicos, dacă îmi moare vreun apropiat nu mă anunţă, decît după ce cineva începe să plîngă să nu îmi crească tensiunea sau să mă părăsească iubita. Acesta este motivul pentru care nu îmi îngădui să-l întreb de ce taie din ziar rubrica cu morţii și dipăruți din oraş.

Prima oară m-am gîndit că face acest lucru ca eu să nu aflu din ziar că am murit, deşi scapă din vedere că pot întreba vecinii despre acest eveniment însă mai tîrziu mi-am dat seama că este un mod în care el iubeşte oamenii. Nu vrea să-mi răscolească amintirile pentru că ştie vehemenţa mea de a promova ideea de a ancheta fiecare moarte cu mare atenţie. Oamenii mor şi prietenii și rudele lor dau anunţuri la ziare ca şi cînd această publicitate i-ar face fericiţi pe lumea cealaltă. Moartea este o parte a memoriei universale şi trebuie să ai talent în a muri ca să fii recunoscut ca o frontieră însîngerată a zilei de mîine. Arhiva cu morţi o  găsim în spatele icoanelor făcătoare de minuni.

Anchetarea morţii oamenilor este foarte superficială în capitalism. Un funcţionar de la primărie  trece numele şi prenumele celui plecat printre stele  pe o hîrtie în timp ce continuă să citească o revistă porno. Viața unui om este concentrată pe două rînduri dintr-o chitanță cu atîta uşurinţă ca şi cînd ai lua numerele de înmatriculare de la o rablă de maşină ce urmează a fi topită. Nu specifică în certificatul respectiv, dacă ai fost în vizită în deşertul din Sahara să supraveghezi fantomele prin nisip, dacă ai avut sa nu emoţii cînd ai închis ochii, dacă pe parcursul anilor de școală ai învăţat să vorbești şi dialectul ţărînii. Nu se consemnează dacă ai fost atît de inteligent, încît să spargi toate geamurile vitrinelor cu promisiuni, dacă a avut sau nu secretară lesbiană, dacă a păstrat vederile trimise de pretutindeni de contemporani ce anunţau  sfîrşitul lumii. Trebuie descris cu amănunte; cîte mori de vînt a demolat, dacă a recuperat ceva din strigătele ce modificau lumina reflectoarelor, dacă a încercat să-şi pună aripi şi să fugă din cercul de foc al regimurilor politice. 

Procuratura nu face nici o cercetare, nici o anchetă dacă moare un om, dar dacă ar dispărea o specie de buruieni justiţia nu s-ar mai opri ani de zile din a face scenarii. Am cunoscut oameni care au murit visînd şi nu a examinat nimeni anotimpurile să vadă de unde le proveneau visele. Poate l-au strivit, l-au sufocat pentru că  nu s-a găsit o macara în tot oraşul să îi  ridice grămada de vise de pe inimă. Unii au murit de singurătate pentru că administraţia nu le-a îngăduit să-şi deschidă un port unde să-şi aştepte iubitele. Alții s-au stins  că nu le-au ajuns scrisorile la destinaţie prin care explicau femeilor că a început de curînd o nouă eră glaciară și trebuie să se mute împreună pe malul stîng al mării unde tăcerea oferă locuințe pe gratis. Sentimentele oamenilor nu au ajuns la timp  pentru  că s-au îmbătat poştaşii, dar şi pentru că vîntul nematurizat scotocește peste tot și produce haos. 

Dorinţa zilnică de a muri a oamenilor este mai mare ca pornirea de a ieşi pe străzi. Parcă vor ei să naufragieze, deşi nici unul nu menţionează în jurnalul de bord bunăvoinţa aceasta ascunsă. Moartea este lectura preferată a trupului meu. Mă simt ca şi cînd aş recupera trecutul şi l-aş trece în custodia umbrelor.

marți, 23 iulie 2013

Îmi este rușine că m-am împiedicat într-un zîmbet, dar voi merge să îndrept tulpinile trandafirilor din visele patriei

Am văzut fotbalişti, citind pe marginea stadionului din Kirkegaard. Am observat oameni care îşi păstrează lacrimile în congelator cu un bileţel deasupra; "Să fie dezgheţate cînd nu va mai plînge nimeni pe pămînt pentru a le creşte preţul". Am cunoscut femei care îşi ţineau evidenţa zîmbetelor în cuţiuţele cu pudră. Degeaba, eu tot timid şi politicos am rămas ca un ţărm fără palmieri şi submarine defecte. Am remarcat că de multe ori adevărurile sînt tăiate felii şi sevite ca o pîine întreagă. Am constatat că în unele oraşe  fluturii de noapte pentru că nu aveau la ce să mai viseze  mureau pe becurile stinse de pe străzi. În ultimul timp au apărut  şifoniere cu un fel de scaun ascuns în interior pentru amanţi în caz de pericol şi care sînt la mare căutare pe piaţă, dar eu tot indulgent şi tolerant am rămas.

Am văzut un poet că s-a lăsat de băut, motivînd că viaţa aceasta a trecut prea repede şi nu a apucat cel puţin să boteze o stradă cu numele lui, să îşi ţină respiraţia într-o groapă să vadă cum este cînd mori sau să chestioneze o pernă a unei prostituate.El mi-a povestit cum un scriitor se ducea singur la un bar şi comanda un pahar  de votcă pentru el şi unul whisky pentru fratele său care însă nu venea niciodată. Lua paharul de votcă îl ciocnea cu celălalt ca şi cînd mai era cineva cu el. După ce bea paharul de votcă dădea peste cap şi pe cel de whiski. Acest lucru se întîmpla zilnic de ani de zile, mai întîi îşi bea votca lui după aceea consuma şi whinsky fratelui lui imaginar. Într-o zi însă   îi spune chelnerului să-i aducă numai un pahar de whinski. Scriitorul bea paharul de whinsky şi se pregătea să plece cînd chelnerul îl întreabă ce s-a întîmplat de nu a mai comandat şi un pahar de votcă. Nu s-a întîmplat nimic, răspunde scriitorul, numai că eu m-am lăsat de băut.

Sînt oameni pe care dacă îi văd mi se netezeşte memoria, amintirile mi se îmbolnăvesc de alzheimer, iar suferinţele îşi deschid filiale în toate celulele. Eu am fost un băiat bine crescut, am trăit într-o pădure şi lîngă o apă, am avut de la cine să învăţ ordinea legală a lucrurilor, curajul recuperat dintr-un corn de cerb sau că poezia este o vietate superioară, stelară ce anunţă sfîrşitul literaturii. Cu toate astea nu am găsit nici un remediu pentru a schimba ordinea în univers, nu am descoperit de ce fericirea se subordonează fatalităţii şi nici de ce mi s-au dilatat  depozitele de altruism. În mine modestia ca şi moartea acţionează pe gratis. Comercianţii au început să tranzacţioneze întîlnirile dintre bărbaţi şi femei în lipsă de altă marfă, mai marele erorilor din oraşul meu a inventat un plan înclinat din tăceri pe care să alunece viaţa mai repede, politicienii merg în singuranţă pe contrasens.Eu am rămas cel mai mare inocent al speciei mele, încercînd să îndrept tulpinile trandafirilor din visele patriei.

luni, 22 iulie 2013

Am negociat cu ea sentimentele pînă cînd cuvintele au devenit primăvăratice

Nu am semnat cu ea nici un tratat despre cum să dormim, cum să trezim hîrtia de scris cînd vrem să scriem scrisori sau cum să să facem dragoste. Ea locuieşte la ultimul etaj al unui bloc turn să audă cum se formează curcubeele, să se folosească de aripile păsărilor ca evantaie în timp ce vara se freacă de burlanele de ploaie ca să se mai răcorească. Coboară destul de greu, dacă nu are cu ea toate zîmbetele liftul nu pleacă după loc pînă nu îi asiguri o încărcătură minimă. Cînd ajunge la mine, întîi verifică tratatul să vadă dacă este parafat, dacă nu  este spală vasele şi  se întoarce în locul unde stelele luminează slab stelele şi nu i se mai văd pistruii.

Negociem tratatul de apropiere între noi de cînd am ajuns la concluzia că lacrima este un fel de certificat de naştere lichid al oamenilor şi încă mai sînt foarte multe foi albe, nescrise. Trebuie să menţionăm de cîte ori poate să rîdă ea într-o lună fără să deranjeze cearşafurile de pe pat şi să nu pericliteze nici curăţenia de pe holuri, cîte săruturi suportă într-o seară şi dacă pentru a împrospăta aerul pupăturile pot fi folosite şi pe timpul zilei. Ce tipuri de haine trebuie să poarte prin casă, care se evaporă la o privire, care nu suportă fumul de ţigare sau care îmi citesc gîndurile. Apoi trebuie negociat unde luam masa şi în ce fel, vinul îl bem moleculă cu moleculă sau cu paharul, lumina cu care îndulcim cafeaua să miroasă flori de tei sau a femeie visînd. Cu ce să-i scot eu şoldurile în relief cu şoaptele sau silabele, cînd i se micşorează sfîrcurile să fug din oraş sau să găsesc o uşă să intru în ea şi să i le umflu prin interior. Cînd din greşeală îi voi răvăşi părul lung pe pernă, ce să fac să mă predau ca un soldat indisciplinat sau să încerc cu mîinile să-i aranjez visele şi gîndurile, sperînd că şi firele de păr  îşi vor corecta defectele. Vreau să o întreb dacă este de acord să hrănească şi privighetorile din cartier care mă ajută să rezolv careurile de rebus despre muzică.

În unul din capitolele tratatului trebuie specificat dacă ne anesteziem sau ne congelăm pînă trece actualul regim politic, dacă liniştea aceasta înfricoşătoare din ţară este morfina cu care injectăm sărăcia să o mai putem suporta pînă intră luna în nori. Mi se pare că limba pe care o folosesc la scrierea tratatului între mine şi ea este insuficientă şi gîndeam că nu ar fi rău să folosim o  limbă străină. Dacă nici în acest mod lucrurile nu vor fi clare m-am gîndit să negociem şi să scriem tratatul în versuri. Toate detaliile acestea mi se părea a fi un ritual care îmi fură din inteligenţă şi i-am zis; "Dă visele alea mai încolo de pe canapea şi lasă-mă să scriu tratatul astă de dragoste pe pulpele tale albe.

duminică, 21 iulie 2013

Nu sînt un zgîrcit cînd este vorba să cumpăr otravă pentru șobolanii nedreptății

Nu mă lăsa să aștept toamna singur  și așa moartea  stă pe mine ca  halatul murdar al paznicului de la morgă. O să te rog să zîmbești mai des poate mai întîrzii venirea ceții, a ploilor reci și mărunte interminabile, poate scoți din geanta ta căteva baloane de săpun să-i spunem toamnei că din astfel de eternități este compusă  viața noastră.

Trebuie să înveți să locuiești cu toamna. Trebuie să ai în tine o poftă de disperare cu reflexe adecvate, dar cel mai important este să-ți încui iubirea într-o zonă a inimii de maximă securitate pentru că șenilele frigului  calcă aproape tot ce întîlnește în cale.  Toamna copacii devin asmatici, lumina începe să șchioapete, iepurii rod pensulele cu care cerul împărțea culorile între flori, îngerii au buzele crăpate de sete pentru că roua s-a deghizat în boabe de gheaţă, acuzațiile vîntului sînt clare, parcă sînt citite din codul penal.

E dificil să vezi cum șantierele toamnei, fără autorizație de demolare, distrug tot ce întîlnesc în cale. Nu mă lăsa singur, este atîta suferință în aer că nu o mai pot duce pe umeri, săgeților li s-a defectat radarul și nu mai ajung pe teritoriul inamicului. Dacă vrei să privești vreo vitrină primitoare trebuie să vii cu fereastra de acasă. Chiar dacă nasturilor tăi le-a pierit orice nerăbdare vreau să stai lîngă mine, poate primesc vreun mesaj de pe lumea cealaltă și  va fi nevoie de dicționar pentru a-l traduce.E de ajuns să-mi întinzi mîinile tale pentru că am văzut de atîtea ori cît de înțelepte sînt.

Nu mă lăsa să aștept singur, toamna rămîne foarte puțină lumină în păsări, nimeni nu mai iese învingător, oglinzile își amănă dialogurile imaginare, nimic nu se mai poate crea totul se recitește, iar presupunerile devin sugestii de ceață. Toamna toate chipurile seamnă între ele, numai trecutul și viitorul îi singularizează pe oameni. Acum este momentul favorabil să-ți revezi înfrîngerile, zgomotele făcute de oase cînd timpul se contractă în ele ca în niște țevi de calorifer. Să ne gîndim mai bine  cum vom supraviețui, poate descoperim o benzină cu care să-i dam foc singurătății și tristeților, poate toamna confundă sărăcia, umilințele din case cu frunzele copacilor. Poate cineva ne face cadou cîte un cîine școlit să găsească fericirea, poate constatăm că politicienii români sînt nepămînteni și trebuie să le reparăm naveta cu salivă pentru a-și relua zborul. Toamna are aceleași efecte ca o ordonanţă de urgență, întîi omoară, apoi  încearcă resuscitarea. Nu sînt un zgîrcit cînd este vorba să cumpăr otravă pentru șobolanii nedreptății.

sâmbătă, 20 iulie 2013

Eu am intrat în tine deghizat sub forma unui atom și vreau să mă asigur că chipul meu va crește din nou luminos

Lasă-mi mîinile să se maturizeze pe șoldurile tale. Îngăduie-mi să-ți stăpîneasc agresiunea de pîrîu învolburat a sîngelui tău tînăr. Permite-mi să-ți opresc sirenele care anunță că ți-ai deschis grădinile spre paradis. Dă-mi  întreaga libertate ca mîinile mele să facă pe turistele prin candoarea detaliilor trupului tău și să-ți fixeze ceasurile din casă după fusul orar al iubirii ce trece exact pe marginea patului tău. Acest studiu didactic al zonelor unde carnea ta este într-o sărbătoare ascunsă este necesar pentru mesajele pe care vreau să le scriu în tine.

Ca să nu te risipești în lumină am pus o pilotă pe tine, te-am acoperit cu cele mai scumpe blănuri lume să-ți țină cuvintele calde, poate vrei să vorbești despre dragoste. Biblioteca cu spaime am încuiat-o pentru ca tu să nu mai ai posibilitatea să împrumuți cărți ce te incită să treci de la creștinism la mahomedanism.  Frumusețea ta pentru a nu mai fi așa de necruțătoare i-am dat o hartă să viziteze trandafirii aflați în stare de extaz. Trandafirii, mai ales cei tineri, devin atenți la încercările soarelui de a-ți înțepa sînii cu razele să vadă dacă nu acolo este locul unde iau naștere fotonii. Chipul meu  vreau să crescă în tine fără să facă lumina implozie. De asta te rog să faci comerț cu dulciuri și să arunci peste bord umbrele pe care corăbii anonime ți le care prin sînge. Ai grijă să acostezi pe țărmul unei țări puternice în care neajunsurile să fie numai de natură poetică.

Lasă-mă să-ți adun aerul pe care îl respiri să fac din el un anotimp nou și proaspăt. Dă-mi voie să-ți sponsorizez apăsarea  sfîrcurilor tale pe pieptul meu unde întunericul zilelor apuse a uitat o mînă de păr. Înmulțește-ți controalele pe care gura ta le face să vadă dacă m-am cristalizat în întregime, rezolvă cu ajutorul formulelor frecării riscul de a depărta prea brusc coapsele sau de a te lăsa prea brusc pe spatele cotropit abuziv de alunițe. Mai am un pic și dau sentința de aliniere a simțurilor după planetele solare, așa că fă bine și găseşte-ți una din acele poziții coruptibile. Împinge-mă încet în mirosul tău ca pe un corespondent al celulelor incendiate, șterge-mi respitația cu pielea ta ca să nu îmi mai amintesc mirosurile altor femei. Declară-mă un parc cu atracții prin care visele tale să se plimbe de mînă cu visele mele. Inima mea vreau să crească în tine performantă și  să participe la toate conferințele unde se studiază componentele zborului pentru a putea recunoaște în tine drumul proriului meu sînge.

 Vezi că am trecut la o temperatură superioară și nu mai pot să-mi stăpînesc trupul, lasă văzduhul să se verse în tine, așează-ți stelele și senzațiile în interior ca totul să fie confortabil, înălțător și primordial. Eu am intrat în tine deghizat sub forma unui atom și vreau să mă asigur că chipul meu va crește din nou în siguranța.

vineri, 19 iulie 2013

Pentru că săracii patriei nu au avut o contribuţie importantă la apariţia vieţii pe pămînt guvernul le-a majorat impozitele

Cînd aud pe cîte  unul că ascultă marşuri mă gîndesc că este trist şi are dor de ducă, poate şi de vreo revoltă de cartier să ne îmbunătăţească metabolismul provincial. Îmi pun  poemul cu marşuri  la gît drept amuletă şi bat pas de defilare cu răutate ca şi cînd aş fi  într-un palat al trădărilor. Peste cîteva zile va fi conferinţa a celor ce iubesc porumbeii şi care au în GPS-ul lor acoperit cu fulgi, graniţile patriei şi toate drumurile interioare.Am trecut în memoria lui şi poteca pe unde Tudor Vladimirescu se ducea să împrumute caracterul bradului, iar Ştefan cel Mare  mergea la femei.

Mă pregăteam de şedinţă, deşi porumbeii erau albi i-am spălat bine cu ariel, mai aveau printre pene ceva funingine de cînd trecuse hotarul ţării. Din acest motiv am şi hotărît să nu le mai dau voie să depăşească limitele patriei. O fi zborul o vietate mondială, la oameni este o fericire în stare de delir, însă nu o să-i las să deprindă şi ei complexul de inferioritate socială, de umilinţă, de slugărnicie ca mulţi din contemporanii mei ce îşi măsoară tristeţile printre mahalalele europene cu lumînări arse. Le-am parfumat aripile cu rouă adunată dintre petalele trandafirilor, acest obicei reprezintă partea permisă a admiraţiei, să li se pară călătoria mai uşoară, le-am pus cîte un inel de argint pe fiecare picior ca un simbol al duratei şi viitorului.

Mă gîndeam, pentru cît de puţin urmează porumbeii mersul astrelor, vrînd să arate că niciodată nu mor în aer şi ştiu să traducă fără mare dificultatea căderea, fără să ceară vreun ban de drum. Sînt nişte maşinării graţioase reglate perfect care nu trăiesc pur şi simplu şi dau o formă acestui univers, fără să fie în dezacord cu lumea. Îi privesc ca pe nişte îngeri şi mă întreb, pentru cît de puţin dau un sens aerului, imaginaţiei şi reveriilor. Am tot mai dese momente cînd cred că porumbeii seamănă cel mai bine cu poeţii. Poeţii fac seminţele de grîu să devină un bun public, chiar dacă orbesc poeţii ştiu să stingă incediul din camera cu sărbători ale ţării, ei ştiu să excite durerea pînă ce două urlete se unesc.

Mă pregăteam să intru cu porumbeii la conferinţă celor ce au învăţat zborul cînd o voce medievală mă întreabă;"Ce cauţi domnule cu porumbeii ăştia aşa de albi într-un oraş aşa de negru? Nu ai auzit că timpul a fost interzis în toate clădirile statului? Aseară au murit toţi fluturii din preajma statui Libertăţii, s-a pus rumeguş pe toate aleile către viitor să nu se mai audă tropăind. Aseară a fost o şedinţă de guvern unde s-a stabilit clar că la apariţia vieţii pe pămînt cei săraci nu au avut nici o contribuţie şi s-a dat voie ca ceată să le intre creier. Pe ce lume trăiţi, ne-a reproşat, chiar şi naveteştii au rămas acasă să se mai maturizeze." Extraordinar, dacă într-o ţară democratică nu se respectă ora de începere a şedinţelor, păi ce să mai zicem de ora cînd trebuie să ne modificăm biografiile. M-am despărţit de poliţistul care dădea din mîini ca la începutul unui război mondial şi am dat drumul porumbeilor în văzduh în speranţa că îmi vor arată  încotro se îndreaptă această ţară.

joi, 18 iulie 2013

Limba română este neîndoielnic cea mai de încredere centură de siguranţă a patriei

S-a interzis plînsul în oraş şi am fost nevoit să-ţi transform îmbrăţişările  în centuri de siguranţă pentru inima mea. Îmi era teamă să nu-mi dispară sentimentele şi fanteziile sau să devin atît de fantomatic, încît zeii ce lucrează la viitorul meu să nu mă mai recunoască. Este atîta nerăbdare în inima mea   să îţi deschid uşa şi să-ţi ascunzi repede sînii între versurile mele că nasturii îşi pierd demnitatea şi se deschid singuri. Poemele mele nu pot locui fără prieteni şi cu ferestrele închise. Fără centuri de siguranţă riscul era să mă accidentez. Acum cîteva zile, încercînd să-mi capsez săruturile  de sfîrcurile ei mi-a prins mîinile între coapse şi le-a strîns aşa de tare că nu mai vedeam cu ele să pipăi numic. Apoi  îmi era teamă să nu-mi spargă depozitele de dragoste  din ele şi să se verse pe covor. Ştiu că sînt penibil, dar cînd ea se apropie de mine sîngele începe să fiarbă ca un ibric plin cu vin roşu şi trupul meu, fără să-mi dau seama,  se îndreaptă orb spre locurile de unde vine cea mai mare cantitate de căldură. E atît de cald că foarfeca cu care fac breton viselelor se înmoaie şi nu mai taie nimic.

M-am auto încurajat cînd am văzut că şi cerul are centuri de siguranţă sub forma curcubeielor. Am văzut că văzduhul nu îşi dă jos centura de siguranţă, decît după ce ploile se îndepărtează şi nu mai este nici un pericol ca stelele să fie mişcate din locul lor. Toate aceste lucruri le-am observat după ce mi-am dat întîlnire cu ea în paradis. Să ştiţi că nu este prea multă fericire nici în paradis, dar drumul pînă acolo este un extaz. Deşi la intrare este cam strîmt după aceea  este o lumină puternică şi nu poţi umbla, decît cu capul descoperit. Împotriva abisului cam toate lucrurile şi-au imaginat centuri de siguranţă. Aerul are centuri  confecţionate din zborul milioanelor de păsări, furtunile din fulgere, dar cea mai frumoasă și de încredere centură de siguranţă pe care am văzut-o vreodată o are patria mea şi  este limba română.

Un unchi, înainte să moară, a mai adăugat o dorinţă în testament, sicriul lui să aibă centuri de siguranţă. Nu mai avea încredere în nimeni pe lumea aceasta şi îi era teamă să nu accelereze cineva rotaţia pămîntului şi să se trezească în vreo insulă cu femei sălbatice dezbrăcate. Nu am reuşit să-l convingem că preoţii îi pregătesc lui, dar şi celorlalţi oameni  centuri de colivă.

Centura de siguranţă a nopţii este somnul, centura de siguranţă a războiului este pacea, a oraşului este o ţesătură din zvonuri. Pămîntul are mai multe centuri de siguranţă, dar cele garantate sînt meridianele. Nimeni nu umblă în univers fără centură de siguranţă. Buzele sînt centuri de siguranţă pentru zîmbete, seminţele au centuri din raze de soare, zăpada din frig. Singurii care nu au centuri de siguranţă sînt copiii care se nasc, ei nu ştiu că existenţa este sustragere amăgitoare de la moarte.

miercuri, 17 iulie 2013

Nu vreau să aduc elogii poporului meu după ce va deveni atît de politicos, încît să cedeze străinătăţii şi un rezumat al erorile făcute

Eu am trezit-o pe mama să mă nască pentru că dormea, era obosită, devorasem toată lumina din ea ca un haplea. Hai, mamă, scoală-te că vreau să ies în lume să mă fac poet. Nu ştiu cît mai era din ziua aceea neasfinţită însă voiam să văd cum arată soarele,  mulţi se plimbau cu el de mînă pe străzile oraşului şi nu mai ştiau dacă mai erau sau nu în viaţă. Mă săturasem de întuneric ca de o experienţă plină de erori şi defecte. De atunci mi-am dat seama că întunericul nu-i  pentru a da sfaturi bune, pentru a face antrenamente de patriotism şi de a te încrede în inteligenţa ta, ci mai degrabă pentru a îmbătrîni.

Acum mi se întîmplă la fel cu femeia căreia îi eliberez ovulele din sclavie. După ce mă spăl pe dinţi cu pastă care îţi provoacă zîmbete şi fac puţină gargară cu o soluţie de mentă preparată la Ministerul de Externe pentru a-mi învăţa cuvintele cu diplomaţia o trezesc din somn şi îi spun; "Ce faci, mergem la ştrand sau azi facem baie într-un pepene verde ca să nu mai aţipim în timpul zilei". Nu îmi place la ştrand că vin toţi groparii din oraş, ca să înjur sau să mă strîmb trebuie să bag capul în apă să nu mă vadă cei vizaţi. Nu vă ascund că stau mai mult cu capul în apă şi cu ocazia alegerilor generale chiar era să mă înec. Norocul meu a fost că eu, făcînd baie cu costumul pe mine şi cu cravata la gît, cravata o împrumutasem de la unul cu gît mai subţire ca al meu ce avea stomac de intelectual am înghiţit foarte puţină apă.

Eu trezesc trandafirii din somn şi îi atenţionez să nu răcească la petale că roua îi spală pe toate părţile. Portretul bunicului de pe hol eu îl şterg de praf în fiecare dimineaţă poate vrea să se uite în oglindă să vadă cum mai arată în aceste vremuri de capitalism inedit. Eu sînt cel ce dau vîntul jos de pe acoperişuri şi-l trimit printre oameni să le mai răcorească rănile, parfumez aripile păsărilor cînd zboară pe deasupra mea să nu îmi fie dor de mine şi să suspende distanţele dintre două aşteptări. Trezesc arborii, insectele din grădină şi le spun să fie politicoase cu florile, stelele adormite prin iarbă după ce toată noaptea au ajutat pe unii să-şi scrie memoriile, cîinii ce latră la duşmani contra cost, peştii din acvariu ce transformă apa în mobilă de dormitor. Cu toate astea însă nu am talent la trezit ca să ridic la luptă tot poporul, nu am talent la imitat ca să imit o revoluţie. O doamnă mai în vîrstă din cartier mi-azis; "Nu îţi este ruşine de lumea asta mare, du-te şi te revoltă, nu vezi că oamenii sînt împuşcaţi pe la spate cu fluturaşii de salarii şi cupoanele de pensii". Eram un infidel, schimbam idealurile săptămînal şi nu mai aveam putere nici să-mi imaginez comenzile ce trebuiau date ca poporul să se apropie de ce îi aparţine. Doamnă, i-am spus, să vă faceţi testament şi cînd veţi muri să-mi lăsaţi cuvintele dumneavoastră moştenire.

marți, 16 iulie 2013

O statuie a unui erou naţional al proletariatului are o crăpătură în dreptul şliţului

Din greşeală în una din dimineţile lunii iunie  mi-am pus în piciorul drept o şosetă albastră şi în piciorul stîng o şosetă roşie. Voiam să merg în gară să descarc un vagon plin cu volume de poezie care nu se vînduse în ultimul deceniu şi să le fac cadou soţiilor sultanilor arabi. Cînd am ieşit pe stradă, cu un picior mergeam pe trotuarul din stînga şi cu celălalt pe trotuarul din dreapta din cauza şosetelor care nu se suportau. M-am speriat pe înălţime şi lăţime. Am încercat să-mi imaginez cum stă statuia Justiţiei în echilibru cu balanţa în mînă, legată la ochi, poate astfel voi reuşi să să fac cîţiva paşi. Aveam un mers plin de dureri, haotic, parcă eram ginerele nedorit al aerului pentru că şi acesta se dădea din faţa mea să nu-l calc şi să-l strivesc. Nu am reuşit să înaintez nici zece metri, deşi mă ţineam de razele soarelui cu amîndouă mîinile. Pînă la acest incident eu citeam în mers, visam, asfinţeam. Acum, pînă nu  am aruncat şosetele cît colo, nu am reuşit să-mi adun optimismul de pe gardurile învecinate. După ce mi-am revenit am îngropat şosetele lîngă o tufă de busuioc unde era îngropat şi veacul trecut să nu mai păţească cineva acelaşi lucru. 

Cînd am constatat că nu mă pot deplasa cu picioarele apropiate, ca de obicei, primul gînd a fost că mă voi despica pe din două. Na drăcie, te pomeneşti că din bărbat voi deveni femeie. Norocul meu a fost că m-am descălţat de şosete repede, dar de atunci am rămas cu teamă de nedescris de crăpături. Nu îmi este frică de înălţime, de scorpioni, de broaşte, că se schimbă regimul politic însă crăpăturile îmi provoacă nevroze stelare, papioanele ce le port din albe devin albastre, trăiesc aceiaşi teroare ca prinţul consort prins gol la servitoarea de cafea  care aleargă să-şi recupereze hainele regale.  Am luat pastile contra crăpăturilor, flacoane întregi fără nici un rezultat, parcă frica s-a accentuat atît de mult că mi s-a rupt cuiul de la curea. Psihologul de crăpături mi-a spus că nu îmi fac nici un rău, nu muşcă, nu ţipă şi nici nu îţi cer să le iubeşti. Crăpăturile sînt ca nişte denunţuri ale dorinţelor tolerate de prea mul timp, dar şi un soi de trădări pentru cei ce nu poartă patria în buzunarul de la piept şi graniţile ţării desenate în lacrimi. 

Crăpăturile din asfalt, din blocurile de pe Calea Victoriei, din ruinele de la Uzinele Semănătoarea sînt un fel de mărturisiri ale unor vîrste, sînt nişte eşecuri ale unei lumi ce nu îşi mai poate imagina viitorul. Unde văd o crăpătură îmi dă de bănuit. Ori istoria a purtat din neatenţie două tipuri de şosete ori cineva a încălţat-o intenţionat să aibă un drum sinuos. Nici politicienii văd că nu prea merg drept, dar nu reclamă la Oficiul pentru Protecţia Consumatorului pentru că dacă priviţi cu atenţie ei poartă şosete de culori diferite în fiecare zi. După amiezile au crăpături, majoritatea cuvintelor folosite în parlament au crăpături. O statuie  din centrul oraşului, reprezentînd un erou naţional al proletariatului are o crăpătura exact în dreptul şliţului.

luni, 15 iulie 2013

Sînt în delir, am descoperit că pot fi o victimă perfectă lipsită de modestie

Vreau mai mult din văzduhul acesta să aibă loc toate zîmbetele ei solare, vreau mai mult aer pentru că de cîte ori ea se apleacă să rupă un trandafir, rochia îi rotunjeşte şoldurile înnebunitor şi nu mai pot  respira. Poate într-o zi îmi vine pofta să mor şi vreau un cer albastru de care nu am avut parte în viaţa mea. Poate îmi  vine să zbor ca un fluture să iau ziua pe aripi să o ajut să treacă strada. Am nevoie de mai  mult cer, dacă vreau să-i iau măsură în înălţime a cîntecului de privighetoare sau vreau să aflu cîţi centimetrii are vîntul la pantofi să pot întinde ruleta asta roşie a sîngelui.

M-am grăbit să cresc ca un prost şi iată am ajuns să am un metru nouăzeci de centimetri în loc să fi blocat ceasul cu ceaţă să meargă mai încet. M-am grăbit să mă maturizez şi acum compartimentul din inima mea  cu destinaţia de locuinţă pentru femei trebuie să fie mereu ocupat de cineva, altfel trebuie să-mi pun o cămaşă care să mă facă graţios şi să umblu pe străzile oraşului poate găsesc pe cineva care îşi dă cu nămol împotriva şingurătăţii şi să o iau acasă să-i fac baie. M-am grăbit să ajung la meridianul care odată trecut lumea spune că este posibil să fi devenit serios şi acum mă plîng că soarele apune mult prea devreme, mă plîng că vara se duce în pămînt la prima ploaie, iar cuvintele îşi trag jaluzelele la ferestre ca să nu le intre în casă mirosul de nefericit.

Cine credeţi că îmi dă mie în această ţară mai mult oxigen, decît are un submarin blocat pe fundul mării, cine îmi dă mai multă lumină, decît are un felinar asediat de furtună? Văd că viaţa mea în această lume se bazează mai mult pe zvonuri, pe incertitudini şi pe tipurile de regimuri politice care îmi schimbă şi mie din patru în patru ani intensitatea şi lungimea strigătelor. Cînd  văd în jurul meu că şi florile sînt bosumflate, că umbra mea îşi dă doctoratul în istoria sosiilor, că proletariatul românesc face pe Cro-Magnonul capitalist îmi vine să provoc inundaţii.  Nu mai este loc nici pentru un surîs. Sînt în delir am descoperit că sînt o victimă perfectă lipsită de orişice modestie.

duminică, 14 iulie 2013

Alintă-mă s-ar putea să descoperi că trupul meu este spațiu de joacă al copiilor tăi



Alintă-mă și pe mine, era cît pe-aci să fiu fericit, numai că m-am îmbolnăvit și trebuie să o iau de la capăt. Trece-mi și mie mîna prin păr și vezi ce-mi mai fac visele, mai au listele cu sărbători, mai au cu ce se hrănii în vremurile aceastea pline de sărăcie. Ultima oară cînd le-am consultat mă asigurase că îmi voi face concediu de odihnă între coapsele tale, mă încurajase că nu-i nevoie să-mi mai iau cameră la hotel pentru că în inima ta este foarte confortabil și nici nu trece tramvaiul cu iubiții tăi prin apropiere. Zîmbește-mi și mie, nu prea mai am aer pentru că cei ce conduc țara l-au scumpit. Rîzi  să fiu sigur că soarele se va întoarce  să vadă cine a mai dat divorț în cartier. Învelește-mă cu trupul tău  parcă aud vîntul cum vine prin spatele magaziei să ne fure lemnele. Fac focul în soba de teracotă cînd vreau să-mi încălzesc cuvintele , dar și cînd  tu dorești să-mi citești din Rilke dezbrăcată.

Mîngîie-mi  mîinile să nu cumva să se fi fisurat din cauza singurătăți, pentru că rezervele mele de dragoste sînt depozitate în brațe și  nu aș mai avea cum să produc îmbrățișări. Dacă s-ar produce vreun accident în degetele mele nu aș mai avea forța să-ți ridic fusta și să văd dacă mai ești dependentă de bărbații care te ascund între versuri ca să te dezbrace. Ia vezi mai circulă asfințituri prin sîngele meu, sînt îngrijorat de corăbiile ostenite încărcate cu ediţiile regale scrise de tine cu gura în sufletul meu. Toți banii i-am dat pe țigări și pe vin și  nu mi-a mai rămas nici un rest să cumpăr măcar un avion de hîrtie să ajung mai repede la tine pentru a-mi arăta cum dai tu jos din pat fanteziile ca să avem loc amîndoi. Aproape nu mai am puterea să-mi închipui că vinovăția este o problemă de geometrie, mai ales cînd te apleci și te prefaci că iei de pe covor niște raze de lună accidentate într-o vază.

Apleacă-te asupra mea că mai am puțin și sînt aproape  fericit, strecoară-mi zorii pe lîngă gulerul cămășii poate o să mă fac bine, buzele tale îmi lasă urme foc. Nu sînt un tip plîngăcios, ultima oară cînd am plîns a fost să-ți arăt cîtă tristețe este în patria mea, dar numai dacă îmi arăți sfîrcurile se luminează în cameră și simțurile mele devin agresive pînă la tiranie. Cînd îmi îngrop chipul în părul tău parcă fac o călătorie cu un metrou în care sîntem doar noi doi îndreptîndu-ne spre nicăieri. Simt numai un miros de lucruri necunoscute pe sub pămînt. Alimtă-mă pentru că nu știu cînd dorințele mele se vor transforma în rugăciuni, sînt asemenea unei uși luată cu asalt de așteptări. Răsfață-mă, mîngîie-mă peste tot că nu sînt singur, prin mine aleargă luminoși și copiii tăi.

sâmbătă, 13 iulie 2013

Dacă nu văd în interiorul meu nu știu cînd ea se întoarce să se culce în inima mea



Dacă nu mă pot privi pe dinăuntru, nu știu cînd se face dimineață sau noapte în mine. Bănuiesc că în interiorul meu umblă niște curenți de aer însă aflu acest lucru numai dacă vreo femeie îmi ascultă respirația. Ceva se întîmplă în trupul meu pentru că în timp ce ea se ridică în vîrful picioarelor să rupă o crenguță de salcîm, fusta face eforturi să-i țină șoldurile ascunse, de emoție îmi sare minutarul de ceas, dar să nu credeți că mă duc la ceasornicar să mi-l repare, nu, tot ea știe să repare și ceasuri. Împinge fanteziile din pat pe covor își aşează părul pe pernă lăsînd o dîră subțire de liniște în cameră și acul ceasului pornește.

În clipa în care se cîntă imnul național simt cum inima lasă toate treburile baltă și salută. Senzațiile îmi ajung pînă în mîini și nu știu ce întrebuințare să le dau. Să le strîng în pumni, să scutur scamele de pe haine pentru a demonstra că sînt un cetățean curat și educat sau să dau un telefon vîntului să se dea jos după acoperiș că mă face de rîs. De cele mai multe ori mă salvează tramvaiele. Nu știu din ce cauză cînd se intonează imnul național tramvaiele merg în continuare, nu se opresc cum ar fi normal într-un stat capitalist. Ce pot gîndi? Ori roțile sînt cumpărate dintr-o țară străină și nu știu limba română ori călătorii din tramvaie sînt bolnavi de inimă și diabet și le este rușine să coboare pentru că ar putea să leșine. La o asemenea ceremonie manechinele din vitrine au confundat imnul cu o melodie de cartier și și-au dat suteienele jos. O reporteriță s-a apropiat de o statuie care se masturba să o întrebe dacă acest lucru îl face pentru bucuria că a mai fost dat în folosință cîțiva metri de asfalt sau este o acțiune de protest împotriva regimului politic. Știți ce i-a răspuns statuia? Acțiunea de protest se datorează indiferenței primarului care nu i-a adus un televizor să urmărească emisiunile de fitness pentru a-și dezmorții picioarele.

Nu mă pot privi pe dinăuntru, dar dacă cineva îmi scotocește prin vise, mai ales prin cele interzise în public, simt acest lucru și nu mai pot saluta politicos, rușinea îmi face găuri în tălpile pantofilor, filialele fanteziilor pun lacătele la uși. Cînd  ochii încep să-mi lăcrimeze îmi dau seama că guvernul ori a mărit prețul la pîine ori a dat dispoziție ca iarba care transportă și răcoare să fie impozitată. Cum simt că nu mai pot recupera confesiunile pe care le-am făcut umbrelor lăsate de mine prin toate colțurile lumii mă gîndesc că iar a mai murit cineva în timpul acului sexual, iar imaginația mea a devenit un cîmp de atracție pentru trenurile poștale ce îmi cară din nord plicuri pline de zăpadă. Cînd durerea îmi clatină cuvintele și am o stare similară cu cea a condamnatului la moarte pentru că a furat un trandafir îmi dau seamă că a intrat cineva în mine cu o mătură de nuiele să strîngă mizeria asta a vieții și să o ducă la gunoi. Nu am pe cine să întreb dacă nu era mai bine să vedem în noi, decît să orbecăim prin întunericul de afară.

vineri, 12 iulie 2013

Cel care întîmpină răsăritul cu simțurile sale, oare eu sînt?

Toată noaptea te păzesc să nu te evaporezi, mi-e teamă că te risipești printre razele stelelor, mi-e teamă să nu se uite cineva pe gaura cheii cu ochelari fumurii şi să-ţi păteze pielea de funingine. Ea, nici nu ştie că în nopţile în care primăvara  vine tiptil să afîneze pămîntul pentru a le fi mai uşor seminţelor să scoată capul, eu îi dezvelesc trupul uşor ca să i se întîmple şi ei acelaşi lucru. Țineam secret faptul că ea este rudă cu apa. Încercam să-mi scriu viitorul pe trupul ei cum fac vapoarele pline cu cocs pe suprafața mării. Problema cu noi, oamenii, este tot de spațiu, în unele zîmbete intră o cantitate imensă de lumină în unele mai puțină, în anumite suflete cantitatea de iubire ce poate fi depozitată este la fel de mare ca milioanele de atomi nucleari de la centrala de la Cernavodă, în altele atît de puțină, cît aer intră între doagele vechi ale unei ciubăr de lemn.

De mult singurătatea nu mai poate mușca din mine, nu poate descifra care parte din mine trăiește care parte moare, apoi privirea mea o protejează în așa fel încît să nu mai tînjească nici un bărbat după nurii ei. Nici nu pot lua în serios sfaturile; că dacă o să mai stau mult în extaz vor crește impozitele, dacă o să mai fabric mult lanțișoare de rouă să și le pună la gît o să crească tva-ul, dacă încerc mult să stopez formarea lacrimilor amorul nu va avea pic de sare și îi va crește prețul pe oră.

Încerc să-mi imaginez ce om aș fi fost dacă nu o întîlneam pe ea și nu aveam preocuparea în a nu-i primejdui aerul pe care îl respiră, în a-i pune somnului ei aripi de înger. Cum aș fi știut eu să desfac poleiala de pe cuvinte, uneori cuvintele par niște bomboane speciale învelite în staniol pentru pomul de iarnă, dacă nu era ea să mă îndemne și să-mi arăte cu gura cum se extrage fericirea din ele. Fără ea nu cred că aș fi avut forța să văd nefericirea din fața mea, din patria mea, nu aș fi avut puterea să-mi închipui ce a dorit Leonardo Da Vinci cînd a pictat-o pe Mona Lisa. Nu mi-aș dus hainele să le internez pentru analize medicale și vaccinare imunologică împotriva oboselii, a asfințiturilor și a capitalismului de tip românesc. Fără ea nu mi-aș fi antrenat mîinile atîta timp ca să pot pipăi grădina, asemenea trandafirilor,  care din cauza ploilor are dureri reumatice în procesul de fotosinteză sau să pavez cu propozițiilor scrise de poeții acestei țări drumurile ce merg către viitor. Fără ea nu aș fi respectat cu atîta  tărie nemulțumirile, neadevărurile și erorile necorectate ale contemporanilor mei.

joi, 11 iulie 2013

Ura din mine este ca un tramvai electric în care se urcă oamenii pentru a-și confirma neputința

Mi-am mutat singurătatea într-o staţie de tramvai de la marginea oraşului. Știu că nu o simţiţi pentru că nici trandafirii nu mai au putere să înţepe. Nu-mi doresc să mă îndrăgostesc aici în această stație de tramvai capitalistă unde nu ai cu ce scrie o scrisoare în afara razelor de lună. Aș vrea să mă cucerească o doamnă într-o gară prin care circulă trenuri pline de de oameni bolnavi de tahicardie erotică cu prognoza meteo afişată pe o locomotivă cu aburi abandonată. Stația de tramvai avea instrucţiuni de folosire lungi cît două urlete cusute. Nu se acceptau propozitii cu enunţuri false că tramvaiele săreau după şine sau întorceau brusc şi o apucau pe o stradă unde toţi locatari sînt sinceri.. Cînd s-a urcat un politician în tramvaiul pe ruta aceasta, între locul unde m-am născut şi locul unde m-am ras prima oară, a fost un măcel, din cauza minciunilor roţilor de  tramvai le-a crescut pene şi a deraiat, femeile din vitrinele magazinelor şi-au ascuns imediat vîrsta sub pudra. Norocul meu a fost că dansam cu o doamnă pe trotuar să ne încălzim și-mi  spunea ce bine este că a devenit filozof. Avea texte de Kierkegaard, de Heidegger scrise direct pe piele, eu citeam şi nu înţelegeam mai nimic şi  ea le comenta cu trupul.

În staţia de tramvai toată lumea trebuia să stea în picioare şi cu mîinile la orizontal, aşa spuneau instrucţiunile, să nu fie bănuiţi de furturi din buzunare. Salutul zilnic în cartierul devenise, "arată-ţi mîinile". Ghidul de folosire a unei astfel staţii era foarte clar; nu aveai voie să te îndrăgosteşti în timpul aşteptării, nu ai voie să respiri aerul pe care l-au respirat cei care au plecat cu tramvaiul înaintea ta, nu ai voie să foloseşti întunericul în care doi îndrăgostiţi l-au folosit iubindu-se. Mai întîi pentru că  atît de mult au strivit între trupurile lor  întunericul, că nu a mai rămas în el nici urmă de viaţă, apoi chiar miroase a spermă. În staţia aceasta de tramvai puteai fi fericit, doar pînă venea următorul tramvai, nu poţi spăla vasele că nu există nici un robinet, de-aia am şi făcut o cerere la primărie să introducă apa, gaze şi căldură în staţiile de tramvai.

Îmi petreceam foarte mult timp în staţia de tramvai şi energia nervoasă a celor care treceau pe acolo mă storcea ca pe o lămîie. Oamenii veneau, plecau ca figurile de pe   diapozitive. Nu am nimic asupra mea, doar pe mine fumînd şi sufletul meu bandajat cu amintiri. Nu mai am nici material destul pentru imaginaţii şi fantezii. Tramvaiele circulă în draci care încotro de nu mai simt în ce sens să merg. Ce călătorie este şi viaţa aceasta o drumeţie neverosimilă, copilăria şi-a frînt picioarele şi a rămas într-un căruţ cu rotile, iar tinereţea este ca partea a doua a anului, uiţi ce ai făcut în prima parte. Călătorii nu au nici trecut nici viitor. Mi-a trebuit un an să învăț limbajul tramvaielor, tot atît mi-a luat să-mi dau seama că ura mea este asemeni unei stații de tramvai unde oprește cîte un concetățean ca să-și confirme neputința.



miercuri, 10 iulie 2013

Țara mea este o pensiune de ticuri












Scuză-mă, e-un tic verbal cînd îmi zîmbești?

iată, din tine picură lumina asemeni fragedelor ploi

e mare panică-n cuvinte cînd văd cum coapsele abdică

și vreau să știu, joc rol de prinț sau rol de  marțafoi.





E-un tic textil, cînd rochia îți alunecă pe șolduri

e-un tic floral, cînd ochii îți clipesc ca heruvmii din fîntîni

îți aduci aminte, ai un tic stelar,dar și-un tic carnal

să-ți freci de mine burta și văzduhul dintre  sîni.





Ard propozițiile în aer să fie prospețime

tristețile să nu devină ierbivore le ascund în plicuri

este o lume incompletă, o lume întreruptă, sînt negru de mînie

că țara mea a devenit o pensiune doldora de ticuri.









marți, 9 iulie 2013

În România timpul liric este măsurat cu ceasuri de iarbă, doar de amanții abandonați

La noi în tîrg se vînd aplauze, curenţi de aer profesionali proveniţi de la valurile mării pentru diminuarea disperării şi aerisirea plămînilor, istorii despre apariţia lanternei, cărţi unde personajele merg cu maşinile pe contrasens şi nu au niciodată accidente. Cînd  fac cumpărături am o strategie proprie; ori aştept pînă cînd lumina oboseşte şi se instalează amurgul, ori negociez cu vînzătorul în versuri. Cînd cumpăr haine am mare grijă să nu fie confecţionate din materiale textile care să-mi denunţe sentimentele sau să se evapore la temperatura de cincizeci de grade celsius în sus, cam cît dogoreşte privirea unei femei în starea de repaos. Sînt şi lucruri neplăcute la piaţă, o monedă pe care am primit-o rest după ce am cumpărat o ladă cu marmeladă, i-am făcut analizele de laborator şi s-a constatat că avea pe ea amprentele partidului  ce vînduse jumătare din această ţară. De teamă să nu-mi vîndă visele sau bruma de cunoștințe civile am înălţat un zid între mine şi guvern.

Aceiaşi zi nu este egală pentru toată lumea, pentru cel ce se simte bine trece foarte repede pentru cel necăjit foarte greu, gîndeam să caut pe aici pe tarabele pline cu fasole şi ceapă puţină fericire. Nu găsisem  strop de bucurie  pe teritoriul fostului imperiu austro-ungar, nici în urma sclavilor ce împing pe bolta cerească stelele, nici în pădurea imaginaţiei unde lăsasem copilăria amanet. Ca să ieftinesc  produsele am cerută marfă în stihuri. Știam metoda aceasta de cînd i-am cerut unei femei să-mi analizeze posibilităţile  de a-i descoperi intrare către suflet şi de a-i vorbi ovarelor. Mi-a cerut un preţ atît de mare de parcă mi-aş fi făcut mutaţia în interiorul ei.. Cînd i-am cerut acelaşi lucru în versuri a redus din preţ ca şi cînd ar fi fost ultima vînzare din această lume.
  
                           
Doamnă, vreau să-mi trăiesc viaţa într-o altă limbă
                           
aici la noi, tristeţea e un fluviu, speranţa e subţire
                           
de-atîtea ticăloşi şi  vremea se preschimbă
                           
n-aveţi printre cartofi şi mere puţină fericire?

Femeia s-a uitat la mine ca la un anotimp intrat pe fereastră în grabă de a spart geamurile şi mi-a zis; "Nu am avut niciodată aşa ceva şi nici nu cred că o să găsiţi". Încercaţi totuşi la piaţa de flori că pe acolo n-am auzit să fie suferinzi. La urma urmei, dacă trandafirii nu te lasă să mori poate ştiu şi secretul fericirii, dar după cît este de rară fericirea cred că este mai scumpă, decît un bilet de avion, dus întors, Bucureşti-Paris sau o excursie colectivă cu foarte multe fete virgine pe post de ghid.

Piaţa din cartierul nostru este ca  veacul trecut plin de lucruri vechi unde poţi verifica puţinul optimism din ce a mai rămas pe tarabe. Șosetele se dau cu autograf, autoturismele au în loc de motor cîte un zeu, din cauza poluării au fugit toți din Olimp. Nimeni nu cumpără în schimb cărți de poezie. Poeții stau ascunși între versuri , făcînd reclamă singurătății și sărăciei. Un negustor de cărți mi-a şoptit că nu mai cumpără plachete de versuri, decît amanţii abandonaţi.

luni, 8 iulie 2013

Eu sînt o federație de idealuri ce aștept să iasă soarele pentru a-mi declara independența

Eu nu plec să fac dragoste pînă nu fac o verificare a organelor interne, a înclinaţiei trandafirilor față de fusul orar, a corespondenţei venită în ultimele ore pe adresa inimii. Întocmesc şi un proces verbal,  este posibil să mă oprească cineva de poliție sau procuratură  să mă întrebe de ce am atîtea asfințituri în sînge, de ce este pelerinajul ăsta de femei pe străzile  înguste ale inimii, de ce am un mers  apocaliptic, de ce sentimentele  pe care  le mai car cu roaba după mine nu au aripi. Poliţia  mă poate chestiona despre lucrurile pe care le-am vorbit în somn, motiv pentru care eu îmi înregistrez somnul pe bandă magnetică. Cei de la fisc văzînd ce muzeu ultramordern mi-am făcut din amintiri, cu instalaţii de aer condiţionat sînt în stare să-mi stabilească impozit pe clădiri atît de mare că nu aș mai avea bani să sărbătoresc niciodată apariția viței de vie în viața mea.  Oamenii primarului sînt și ei în creştere de vigilenţă şi mă supun unui interogatoriu turbat pentru a le spune le spune de ce am adormit sub aripile unei păsări că aveau ei corturi rămase din cei condamnați la moarte. Procesul verbal este bun şi pentru că din conţinutul lui afli informaţia că trăieşti şi nu eşti mort, că eşti contemporan cu perdelele de cabinetul celui mai bogat parlamentar din judeţ, că ești la capătul celuilalt fir de telefon și anunți panica din cuvinte.

Nu vreau să am soarta întregului poporului român. Nu a întocmit un proces verbal pentru țară. Nu şi-a verificat maşina viitorului să vadă dacă are bujiile la locul lor, are gongul reparat dacă va fi nevoie de vreo mobilizare. Nu a făcut o trecere în revistă a celor care pot mînca murdari pe mîini de sînge, a hoţilor de buzunare, a celor care ştiu să înnopteze fraudulos. Un funcţionar de la guvern a notat pe un caiet dictando doar păsările care mor cîntînd şi faptul că cele mai frumoase fantezii de pe pămînt le au fluturii.  Nimeni nu bănuia că noul regim politic va împuşca pe la spate oamenii cu cupoanele de pensii şi contemporanii mei s-au trezit cu dinţii stricați, cu pantalonii rupţi în fund.  La noi dezastrele şi catastrofele reuşesc cel mai frumos şi complet. Mulţi au vîndut şi aerul ţării pentru o statuie pe care o vor demola zăpezile din sufletele oamenilor. Sperînd, ne-am trezit   în zona insomniilor insuportabile.

Suferința, tristețile și sărăcia românilor se studiază în facultățile celebre din Anglia, este un material didactic inepuizabil. Noaptea este numai o parte a nefericirii oamenilor. Ploaia este un hotar între două compromisuri. De ce este atîta suferință aici nu am îndrăznit să-i întreb pe cei cu conturi în Elveția. Din cauza aceasta trebuie să avem comitete pregătite pentru recunoașterea imunității lacrimilor și inventarierea a ceea ce a mai rămas din patria noastră. Eu sînt o federație de idealuri ce aștept un moment potrivit pentru a-mi declara independența.


duminică, 7 iulie 2013

Școlile seamănă cu spitalele de neurochirurgie unde se fac implanturi de inteligență elevilor, folosindu-se în locul bisturielor bancnote de cinci sute de euro

”Îmi place cînd stai tolănită printre maci/ te iubesc, deși sărutul îți e scund/ia-ți mîinile să pot să-ți intru între craci/că văd că ești nerăbdătoare ca să dai din fund” acesta era compunerea mea la limba română cu tema  ”Iubită patrie”. Școala unde am învățat era foarte săracă, elevii foloseau drept hîrtie de scris fluturașii cu salariile părinților. Din tot ce am învățat la școală cel mai mult mi-a plăcut cuvîntul ”copilandre”, nu știu să explic de ce, poate aceste fete aveau în loc de rotule stele sau că tinerețea lor scotea la licitații o multitudine de gesturi valoroase și pline de fantezii. Sîngele acestor copilandre era atît de agitat că dacă nu erai atent îți stingea lumina de la lanternă. Îmi plăcea cuvîntul ”copilandre” și pentru că rima cu substantivul  ”verande”. Mi-l aduceam aminte de la mama ce îmi spunea mereu, vezi după ce mor, să mă duci pe verandă să fie lumea sigură că am murit, nu că am trecut la vreo sectă să facă flori artificiale din mine.

Școala pe vremea mea era ca un spital de neurochirurgie unde se făceau copiilor operații foarte complicate pentru implanturi de inteligență. Nu se foloseau bisturie odată cu apariția capitalismului în învățămîntul românesc se foloseau bancnote numai de două sute și cinci sute de lei care erau cele mai ascuțite. De dimineață cînd pămîntul era plat, veneau elevii la școală pentru că se  mergea drept, nu era nimic obositor, se făcea numai prezența, iar după amiaza cînd oamenii politici rotunjesc planeta, în schimbul doi veneau părinții cu notele în portofel. Cînd ne-au adus lucrările, după ce aveam cea mai mică notă din clasă, am fost atît de criticat că mi s-a constipat pixul și nu mai scria. Eram acuzat că nu făcusem nici o referire la patrie și la frumusețile ei.

”Iubita mea , sărutul îți este derbedeu/ iar liniștea din fese se pare că e nulă/ te rog să-mi scrii cu sînii un eseu/profund, fără să pui gura  pe p...” era cea de doua strofă a compunerii mele. Mie îmi plăcea să scriu în versuri parcă aerul stătea mai bine între cuvinte și pentru că poezia are atîtea etaje cîte versuri sînt poți să ascunzi pe cine vrei, poți să-ți cazezi  iubită într-o metaforă. Nu aveam talent, dar cînd înșiram cuvintele pe drumul imaginației aveam impresia că fumez opium, gîndeam durerile lumii cu vorbele mele. Ultima strofă suna astfel; ”Ai școală-n tine și știu ce o să-mi faci/ți-s sfîrcurile ca două mici căpșuni rebele/ai grijă cînd vorbești, ai grijă și cînd taci/mi-e temă să nu-ți rămînă copilul în măsele”.

I-am spus profesorului că nu aveam ce să-i cînt patriei, are țîțele lăsate, o dor degetele tot adunînd firimiturile lăsate de alții, păsările care cunoșteau atîtea dialecte au amuțit, semințele au luat drumul străinătății. Viitorul este locuit de șobolani, istoria cu domnitori cu tot s-a retras de pe cîmpul de luptă, se visează primejdios, viața oamenilor este compusă numai din căderi și eclipse. Din cauza sărăciei am început să mergem pe stradă urît, nici nu mai vedem marginile inimilor noastre. Așa a fost destinul nostru să trăim între două dezastre, aproape că îți vine să te apții din plîns pentru că lacrimile noastre încă nu sînt murdare. Ce puteam să descriu cînd hîrtiile de valoare ale patriei, inclusiv certificatul de naștere, au ajuns în mîna călăilor și vînzătorilor. În schimb iubita despre care am scris avea o singură imperfecțiune, moștenise tot ce furase tatăl ei în ultimii douăzeci de ani.

sâmbătă, 6 iulie 2013

Am văzut multe animale fericite ceea ce mi se întîmplă foarte rar să găsesc aceiași stare de spirit la oameni

Dacă am văzut că cel mai greu pentru un halterofil este să ridice fusta unei femei frumoase m-am gîndit că în viitor pot avea și eu asemenea probleme și trebuie să-mi o însușesc o tehnologie avansată pentru a rezolva problema fără să mă fac de rîs. Cineva îmi susese că în cartierul nostru locuiește un culturist  și ar putea să-mi acorde asistență tehnică. Privitul coapselor este un produs secundar al evoluției omului, dar dacă numai asta ne-a rămas din multiplele forme ale libertății, restul reprezintă suferință și incertitudini. Apoi, moartea poate să ne ia pe nepregătite pentru că doar un pas nu trebuie să faci și se anunță la televizor că te-ai apropiat prea mult de prăpastie. Avem nevoie să dăm un plus de inspirație cuvintelor cînd dezbatem escaladarea zonelor inaccesile  și devenim excursioniști erotici. Este instructiv să contemplăm mesajele scrise pe picioarele femeilor  de îngerii scribi. Ridicarea fustelor are consecințe medicale nu numai asupra halterofililor , dar și asupra celorlalți bărbați, fiind una dintre problemele grave al speciei umane. Nu ai forța de a sălta tivuri rămîi închis în casă imensă a nefericirii. Suferințele vor continua dacă nu ai material disponibil să le acoperi.

Am văzut animale fericite, de obicei, unde sînt ele se adună o mare cantitate de lumină. Deși trăiesc pe pămînt parcă sînt niște făpturi venite din ceruri, de undeva de deasupra realităților. Acolo egalitatea este posibilă. Privite cum pasc prin poeinile pădurilor constat că le vine bine dimineața, parcă au aripi de azur. Animalele nu ies la pensie, nu fac serviciul militar, nu merg la școală, pentru că a mînca iarbă sau altceva nu-ți trebuie absolvirea unei facultăți. Nu își scriu poezii pentru a se împerechea și nu consumă hîrtie, nu privesc la televizor ca să-și strice ochii, nu spală rufe, nu stau la plajă, nu dau din coate pentru funcții în speciile și subspeciile lor, nu merg la biserică, nu beau cafea, nu iau viagra. Nu se duc în excursii, preferă oborul natal, nu fac mitinguri, nu fac riduri,  par a avea mereu aceiași vîrstă. Cea mai mare parte dintre ele sînt libere și  fericite.

Am cunoscut puține animale triste,  multe provin dintre cele care au aderat la o religie, pentru că nu au biserici și nici preoți să se spovedească. Fără să le jignesc labele, animalele sînt supărate și pentru că nu sînt inițiate în arta pipăitului. Pipăitul este ca o intruducere într-un roman de dragoste. Nu știu dacă ați văzut un cal fericit să vedeți cum își privește coama în oglindă, cum își admiră potcoavele ca și cînd l-ar ajuta să zboare, e o nebunie să-l călărești. O singură dată am văzut un cal supărat, voia să urce la etajul cu ovăz și nu a încăput în lift. Tocmai în timpul acesta era la televizor o emisiune în care eu comentam că în ultimul timp deosebirile dintre oameni și animale s-au redus atît de mult, încît au început să aibă aceleași defecte.                                                                                                                                                                                             

vineri, 5 iulie 2013

Femeile îndrăgostite în mileniul trei nu acceptă, decît o lume dezinfectată

Vreau să v-o prezint pe trupeşa Maria care poate împleti din scamele de pe hainele şefilor eşarfe de mărit tensiunea sau coperţi pentru cărţile ce se citesc în cenaclurile partidelor. Este o femeie încompletă, nu are toţi dinţii şi cum noi poporul român avem toţi dureri groaznice de dinţi pentru că ni s-a schimbat smalţul de pe ei din smalţ comunist a devenit capitalist. Este o femeie întreruptă de linia invizibilă ce delimitează trecerea de la un mileniu la altul. Cele două jumătăţi  egale ale Mariei privite în oglindă sînt delimitate perfect de o linie imaginară presărată cu  firicele de păr crescute pentru a ajuta orizontul să taie milimetric tăcerile albe. Maria avea cinsprezece ani cînd am trecut în mileniul trei şi toate organele interne ale ei erau proaspete, nefolosite. Inima ei îşi schimba ritmul numai cînd venea cineva să-i măsoare optimismul. Plămînii puneau interdicţii de circulaţie numai cînd o apasă cineva pe sîni sau cînd mergea cu tramvaiul electric ce avea scaune numai orizontale.

Cînd au scăpat tigrii şi leii de la grădina zoologică Maria a fost cea care mi-a salvat părţi importante din trup, zicînd; lasă dragă, că o mînă, o bucată de picior mai găseşti la morgă, dar chestiuni din astea care aruncă jeturi de lumină de unde mai găseşti? Dacă nu mă   salva  riscam să ajung material didactic la orele de mutilați alături de mutilații politici. După acest incident ne-am propus să sărbătorim evenimentul, ni se mărise și imunitatea împotriva spaimei, găsisem și un loc propice pentru a nu ne putea reproșa nimic, deși eram plini de defecte amîndoi. Mie îmi plăcea cum își scotea ideile una cîte una din tivul de la fustă, dar cel mai important pentru mine era că avea idealuri noi, între cuvinte avea un spațiu intermediar modern și nu agrea ideea să vadă barbați numărînd bani în fața ei. Am bănuit că fiind fata mileniului trei și rotunjimea șoldurilor va fi alta, suspinele nu vor mai fi ca cele clasice pentru a induce în eroare auditoriu, ci inedite. Pentru că bănuiam că a fost martoră la fabricarea primei creme de zahăr din zăpadă, că are șervețele din albastrul dimineții și că a fost educată să nu mai aibă nasturi la bluze.Maria punea bărbații să-i care sentimentele cu roaba pentru a arăta lumii că are cu ce iubi și urî.

Nu am îndrăznit să-i zic,hai la bucătărie să-ți mai încălzesc un pic fesele la aragaz pentru că lipsesc cîteva grade, atîtea  cîte are vinul pe care l-am băut, în schimb i-am zis; stai să-ți pun ecusonul acesta în piept că altfel nu poți pătrunde în inima mea. Maria mileniului trei s-a lăsat piratată de mine, deși eu eram născut în celălat mileniu și a început să-mi dea fel de fel de comenzi considerîndu-se mai tînără ca mine cu un mileniu. Să-i măsor sînii și să îi compar cu crinii, să-i chestionez sfîrcurile să văd dacă și-a însușit bine cunoștințele         de astronomie, dacă norii i-au coborît în coapse să-i afîneze carnea atît cît să facă dragoste mai aprigă, decît o femeie infidelă. I-a picat o lacrimă și pentru că nu suport plînsul  am trimis-o în camera în care se plînge și avem chiuvete speciale care nu ruginesc din cauza sării. Maria nu voia să fim egali. Voia să sune la poliție să vină să mă aresteze că i-am zîmbit atît de fals că ea nu s-a înroșit. Număra treptele la ieșirea din bloc și zicea, pentru degradarea ta ajung atîtea trepte. Maria nu mă dezamăgea, nici cînd încerca să îndrepte tulpina sexi a unui crin ceea ce mă face să cred că pentru o metaforă ar fi în stare să jure în fața lupilor.