marți, 30 aprilie 2013

Sînt șomer și statului nu îi este rușine

Cînd statul român vrea să te omoare te trimite în şomaj şi-ţi dă atîţia bani lunar cît să-ţi cumperi în fiecare zi o sticlă de tărie pe care să-ţi lipeşti fotografia făcută cu ani în urmă după ce o golești. Aşa mi s-a întîmplat mie şi mă gîndeam că guvernanții  au folosit toate gloanţele prin Afaganistan și nu au mai păstrat măcar  unul cu defecte pentru mine. Dacă ar fi auzit ruşii focuri de armă ar fi intrat la păreri.  Şomajul nu face nici un zgomot şi nici procedeele de murit nu se deteriorează. Pînă o să evadez din ţara aceasta cu sînii lăsaţi  mai cumpănesc  dacă voi liberaliza metaforele și le voi lăsa la gura metroului să se obișnuiască cu cerșetorii, cu țiganii.  Pînă voi pleca să iau masa cu neamurile mele sub pămînt, deși mă simt rușinat de atîta viață, vreau să încui focul în trupurile femeilor și să aduc pădurea pînă la ușa apartamentelor din cartierul meu. Nu știu de unde țărîna mi-a învățat numele că în fiecare dimineață mă strigă pe nume ca și cînd ar face prezența ieburilor, dar nu răspund niciodată că nu știu ce invitație îmi va face. Oricum șomajul acesta m-a adus în situația să nu mai am farmec cum nu are o țară fără păduri și fără lacuri. Toată tăcerea lumii s-a adunat în fumul meu de țigară. Cineva necunoscut a început să spargă   cuvintele din textele mele, e atîta haos în mine că speranțele s-au furișat prin podurile caselor, pe cîmpurile cu buruieni de la marginea orașului. După cum se uită lumea la mine pe stradă parcă le-ar fi spus cineva că n-am un ban în buzunar însă deranjul major îl reprezintă faptul că femeile cred că cei fără averi nu sînt așa de virili. Nu mă mai încălzesc chiar dacă dau centrala termică la maxim pînă nu se așează o femeie peste mine, numai ele știu să pună reumatismul în ghips. Trebuie să le pun îngrășaminte gîndurilor. Bandajele cu ajutorul cărora țin istoria iubirilor mele laolaltă au început să fumege. Nu prea îmi găsesc locul în pat, am insomnii, mă trezesc noatea vorbind, geticulînd. Deși dorm singur tot am impresia că nu au loc în pat și visele mele pentru că în fiecare dimineață mă trezesc pe marginea patului cu roata de rezervă a mașini în brațe pregătit să le salvez de la înec. Nu mai pun nici descoperirile mele cunoscute în funcțiune. Pantofii mei electronici cu adresele iubitelor  în tocuri i-am deconectat de la internet, nu mai folosesc firele de păr ale femeilor în locul firelor electrice. Patul de care v-am vorbit este programat ca în timpul ca în timp ce femeile sînt dezbrăcate se ridică aproape inperceptibil de la capătul unde ea își întinde picioarele ca să poată fi mai ușor de găsit litera delta pe unde se poate intra în ea în labirintul paradisului. Somajul mă face să mă simt ca și cănd am făcut o faptă urîtă, ca și cînd inteligența mi s-ar fi diminuat din cauza umbrei aruncată peste noi de politicieni. Însă pe o petală de trandafir am găsit aprobarea dată de Dumnezeu și dedesubt semnătura lui indescifrabilă.

luni, 29 aprilie 2013

La ecograf nu se vede şi patriotismul

Am observat că mi s-au dereglat toate simţurile, emoţiile erau stînjenite pentru că arătau eronat fenomenele din jurul meu. În urmă cu cîteva zile m-am uitat pe cadranul cu adrese unde se oprise  acul inimii şi îmi indica; femeie, un metru şaptezeci şi cici de cetimetrii, intelectuală şi fără frica de Dumnezeu. Am luat repede nişte versuri de Ovidiu Genaru să-i recit în loc de preludiu şi am alergat la punctul dat de coordonatele  longitudine  şi cea latitudine  însă GPS-ul dragostei m-a dus la un adăpost antiatomic. Nu puteam să înaintez în viaţă cu simţurile aşa vraişte, îmi era teamă ca nebunia asta să nu-mi contamineze şi la hainele şi am luat decizia să mă  prezint de urgenţă la un ecograf să se uite cineva în mine. Poate cineva îmi corectează metabolismul meu provincial să mă readaptez lumii capitaliste. După un timp, constatînd că domnişoara cu aparatul de văzut în oameni nu scote un cuvînt, fiind preocupată de numărul mare de aluniţe de pe corpul meu ce sînt mai numeroase decît satele neelectrificate din România, am început să o întreb eu; "Ia vedeţi, biografia mea are ceva impurităţi, sînt trecuţi şi copiii din flori din familia mea, se vede cum tatăl meu a evadat de trei ori din puşcăriile comuniste ca să ajungă din nou în puşcăria unei pensii de mizerie?": Domnişoara nu dădea nici un semn că ar dori să-mi răspundă şi m-am gîndit, într-o primă fază, să nu fiu recalcitrant mai ales că la urechi avea nişte căsti mari şi am bănuit că nu mă aude. În schimb cu un ton mai ridicat am continuat să întreb dacă nu se vede pe televizorul la care privea cu insistenţă vreun eveniment istoric, codul meu numeric, dacă trombocitele mi-a invadat viitorul, dacă amintirile mele merg în scaune cu rotile. Eram curios dacă se vede în mine un drum neasfaltat ce duce către stele sau este numai dîră de fum recomandată călduros de poliţia rutieră ca să nu vadă nimeni accidentul mortal pe care urmează să-l am. Se zăreşte în mine vreun port la mare, vreo flotă, vreun submarin care să îmi care idealurile pe un alt continent că la noi în ţară nu mai sînt în siguranţă, visele au fost ucise în camerele de gazare ale partidelor. Se observă vreo pasăre ce are la gît ecusonul de translator? Priviţi mai atent, în cuvintele mele s-a mutat vreo femeie sau măcar a încercat să îşi facă viză de flotant? Adevărul din mine pe care-l flutur în tot universul a devenit ateu, tot hazardul stabileşte ierarhia durerilor, la întîlnirile cu cititorii vin şi lanurile pline de maci incendiari? Domnişoară, uitaţi-vă mai atent dacă am ceva mesaje scrise pe inimă de aici de Terra sau din altă constelaţie, dacă am ceva recomandări din partea cerului pentru supravieţuire cum ar fi colaci de salvare sau măşti de gaze. Vedeţi pe acolo vreo cheie  ruginită cu care să descui paradisul, a început să-mi crească în interior aripile promise de tinereţe, a rămas  vreo vînătaie, vreo umflătură de cînd am fost rupt de copilărie.  După ce şi-a dat căştile jos doctoriţa mi-a spus că nu-i nici o dezordine în mine, punctele cardinale sînt la locul lor, numai magnetismul mi-a scăzut în intensitate, dar nu-i nimic grav. Nu se poate, zic eu revoltat, am să fac o reclamaţie la Colegiul Naţional al Medicilor, înseamnă că acesta nu este trupul meu.

duminică, 28 aprilie 2013

Sărbătorile conţin uneori stîngăcii de geniu

Nu prea am zile de sărbătorit în viaţa mea. Caut ocazii pentru petreceri să ştiu cum se vede viaţa mea din afară. De multe ori valoarea noastră este dată de cei din jur, de cei cu care ne îmbrăţişăm şi ne împing de la spate să fim fericiţi. Imaginaţia mi s-a lungit ca o taxă stabilită de  guvern aşteptînd  să găsesc un pretext pentru a o invita acasă pe doamnă pe care nu am cunoscut-o în staţia de tramvai cum mi se întîmpla pînă acum, ci pe blog. Ziua mea de naştere nu o pot sărbători că  miroase a deşert. De cînd am văzut lumina zilei am început să ţip la mine şi tot de atunci sufletul a trecut la treburi administrative,  deschizînd  filiale de singurătate în toate oraşele pe unde am trecut. De altfel vreau să le fac o surpriză prietenilor şi duşmanilor mei, doresc să afle ziua exactă cînd m-am născut cînd o vor citi pe crucea mea operaţiune cvasiobligatorie cînd pleci în eternitate. Însă judecînd după dragostea mea pentru cai,   gheişe şi privighetori voi căuta ceva deosebit în viaţa lor pentru a sărbători. Dar pînă una alta, poate ar trebui să reanalizez zilele importante din viaţa şi aşa am nostalgia concretului şi să mă opresc la una care chiar dacă nu reprezintă  pentru mine ceva ieşit din comun, dar care înseamnă ceva pentru concetăţenii mei. Am să aleg ziua în care mi-a dipărut speranţa energetică, odată cu vînzarea rezervelor de petrol ale ţării. Este o zi cu semnificaţii deosebite pentru semenii mei. Strămoşii noştri  şi-au luminat necazurile cu felinarele şi lămpile cu petrol, au dus în eroare cotropitorii apărat cu licărul lor, au făcut dragoste dîndu-le fitilul mai mic şi într-un moment de extaz istoric cineva l-a înstrăinat. Adevărul că sîntem un popor de intelectuali şi nu ne murdărim noi pe mîini de păcură. Cînd mergem în cluburile de noapte nu este frumos să mirosim a benzină. Bine că am scăpat de acest intrus negru, nervos pînă la aprindere ca eram acuzaţi de străini că-l ţinem în surghiun sub pămînt. Aş putea sărbători ziua în care directorul mi-a mărit salariu. Nici azi nu pot să-mi explic cum s-a întîmplat. Am intrat în cabinet să-mi semneze o hîrtie, el, era cu spatele la mine , iar secretara în genunchi în faţa lui. A doua zi m-a chemat şi mi-a spus că dacă la noi la fabrică s-ar da premii Oscar eu le-aş lua pe toate, dar pentru că nu producem filme e bine să mă mulţumesc cu dublarea salariului. Năuc m-am gîndit că un rol împortant al succesului meu se datorează doamnei secretare al cărei soţ era prieten cu directorul şi    cu prima ocazie mă hotărîsem să-i mulţumesc. Mi-am amintit zicerea celebră a lui Paul Valery pe care nu am înţeles-o niciodată; "Mă îmbogăţeşte doar cel care mă face să văd cu totul altfel ceea ce văd în fiecare zi". Nu vreau să-mi mai forţez memoria şi să dau peste fel de fel de iregularităţi în trecutul meu şi al ţării mai bine îmi securizez sărbătorile şi aştept să-mi rănească amorul propiu  doamna după blog, invitîndu-mă la ziua ei de naştere care la inteligenţa ei poate să o sărbătorească în fiecare zi.

sâmbătă, 27 aprilie 2013

Mi-am îndeplinit norma de umilinţă

Cred că am greşit ziua de naştere de nu găsesc pe cineva să-mi dea cîteva palme şi să mă oblige să intru în paradis dacă o fi existînd sau altcineva să-mi spună; "asta este farmacia ta, cînd ţi se usucă tristeţile pe corp dai cu alifia asta şi îţi trece". Îi mărturiseam unui prieten că oamenii plîng la filme, sigilează iarna în frigider ca să nu le facă sărăcia mai friguroasă, ţin spaţiu din inimă liber ca să poată depozita iubirile viitoare, poate  pentru că m-am născut în altă zi, decît cea sortită mie. Destinul îţi rezervă fel de fel de surprize, poate m-am născut în locul altcuiva predestinat să facă naveta între două elegii, să fie reporter printre păsările văzduhului,   să taie pîinea felii cu ghilotina. Noaptea ridic halterele singurătăţii, ziua cobor în sălbăticiile ratării. Ne mai avînd lemne să-i fac foc iubitei sub scaun  am observat că şi-a pregătit geamantanul de plecare. Par un soldat întors din prizonierat care nu a mai găsit pe nimeni în casa scorojită ca pielea unei elefant. Sub cerul ţării mele simt claustrofobia mai puternic ca într-o groapă ca şi cînd  acest sentiment ar fi un remediu de supravieţuire al patriotismului. Stau cu aparatul de şocuri electrice în mînă să resuscitez speranţele, idealurile. De fapt, se vede şi în fişa mea de ieşire din maternitate unde se subliniază că am fost născut la lumînare să văd cu aproximaţie anotimpurile, iar doctora  ameţise că miroseam a hîrtie arsă cum miroseau vechii scribi.  În oraş se sărbătoarea apariţia primei boli profesionale întregistrate pe pămînt, aşa zisă boală stelară ce se manifesta prin apariţia unor puncte luminoase în dreptul inimii specifică poeţilor lumii. La finele foii de observaţie era scris cu creionul chimic; "Din cauza sărăciei din ţară, a preţurilor exagerat de mari, a umilinţei şi a faptului că s-a terminat pămîntul viu şi apă de izvor să-i completăm  dicţionarul de dorinţe, nu este exclus ca moartea să fi intrat în el încă de la naştere. Mi-am dat seama că  probabilitatea ca ziua mea de naştere să fi fost greşită era destul de mare, mai ales că nu eram copilul vreunui mason sau propietar de rucsacuri de cărat oxigen în oraş. Altfel nu înţeleg de ce mă strig eu pe mine aşa de tare să nu uit aici pe pămînt visurile la care am lucrat o viaţă întreagă, nu pricep de ce chem toată generaţia mea care a asistat la închegarea sîngelui comunismului să mai iasă o dată în strada şi să dezlege definitiv libertatea. Cred că am greşit ziua în care m-am născut dacă starea mea normală este starea cu pumnii strînşi, dacă am ajuns să dezvelesc şoldurile femeilor cu pumnii.  Textele mele ascund în cuvinte grenanade confecţionate artizanal în care amestec praf de puşcă şi scuipat. Dacă femeile consideră barbaţii nişte jeturi cu plăcere, pentru mine sînt bărbaţii sînt visătorii ţării ce caligrafiază viitorul. În mine dangănul clopotului nu guvernează, domneşte.

vineri, 26 aprilie 2013

Pudriera cu adieri de primăvară




1. Cînd vine primăvara nu-i mai fac focul iubitei sub fotoliul de piele ca să-i ţină fesele calde, comasez energia solară cu cea din mîinile mele ca să ajungă la temperatura la care devine seducătoare.


2. În fiecare primăvară angajez un lunetist care să-mi împuşte tentaţiile de a zbura spre cineva, deşi ştiu de de la SRI că nimeni nu se gîndeşte la mine.


3. Am confecţionat scări de toate mărimile să se poată urca primăvara în copaci şi să aprindă florile.


4. Am rugat primăvara să negocieze o întîlnire între stele şi sufletul meu poate aflu preţul aproximativ al nemuririi.


5. Ca să nu o fure vreun înger, că la noi în ţară şi îngerii fură, pe femeia care  face concurenţă primăverii, toată noaptea stau călare pe ea, ţinînd mîinile înfăşurate în părul ei.


6. Primăvara aceasta, ca o pedanterie a bucuriei, mi-a pătruns în substantive şi verbe, umilind întunericul.


7. Primavara, sîngele meu devine un afacerist laborios. Ca să nu-mi vîndă inima o ascund în cuvinte şi nu o scot la vînzare, decît dacă doamna cumpărătoare are sfîrcurile cît căpşunele.


8. Am vrut să prind primăvara în lesă şi să mă plimb cu ea pe străduţele înguste ale inimii ei, numai că dimineaţa am găsit lesa înflorită.


9. Primăvara usucă tristeţile din noi ca pe nişte picături de cerneală.


10.Primăvara are o lumină atît de proaspătă şi limpede că se vede clar unde trupul femeii rămîne neîncheiat.

joi, 25 aprilie 2013

Pudriera cu praf cosmic




1. Am rămas uluit să constat că moartea mea este născută în aceeaşi zi şi în acelaşi an cu mine.Nu am mai spus la nimeni, îmi era ruşine de lume să am o soră geamănă aşa de urîtă.

2. Sînt mai liniştit de cînd am aflat că toate afecţiunile de care sufăr eu, suferă şi toamna.

3. Am o subalternă cu ţîţele mari şi fundul identic cu al Marilyn Monroe şi i-am trecut ca principală sarcină de serviciu să mă iubească.

4. Cred că fotografia este singurul loc din lume unde mi se permite să fiu fericit şi să să refuz moartea.

5. Cine merge să înveţe carte, la facultate sau la cursuri postuniversitare, nu ar trebui să ia toate organele cu el. Ar trebui trimis numai capul la şcoală pentru că celelalte, cum ar fi ficatul sau glanda tiroidă, au un protocol biologic încheiat cu cerul să funcţioneze după aceleaşi reguli ca înaintaşii lor din părinţi şi bunici.

6. Inima femeilor este la fel ca un carburator de benzină, dacă are impurităţi funcţionează intermitent, se tînguie a pustiu mai ales cînd vede că şoferul nu are carnet de conducere.

7. Iubirea reuşeşte să topească tot în jurul ei, numai colesterolul din arterele mele rămîne intact..

8. Săruturile femeii aşteaptă nerăbdătoare la linia de start în speranţa că la finele cursei vor fi trecute în actele de stare civilă.

9. Femeia pe care am cunoscut-o într-o staţie de tramvai, cînd m-a invitat la ea acasă, am constat că are în ghivece  numai plante toxice. Era convinsă că acestea îi vor otrăvi singurătatea şi va scăpa de ea.

10.Umbra unei femei frumoase este un tratat de estetică ţinut ascuns.

11.Unele femei spală raţele albe cu ariel în virtutea obiceiurilor casnice.

12.Am asistat la un experiment al perpetuării, mamă şi fiică au plantat cîte o sămînţă de mac. Greu de explicat, dar iubirile trecute ale mamei s-au transformat într-un roşu solar, iar în celălalt mac de-abia se vedea răsare soarele.

13.Ştiu că toate formele de iubire au fost arhivate în amintiri şi memorii, ce fac eu acum este numai un exerciţiu suplimentar de atenuare a regretelor, reaşezîndu-le în albume din foiţă de argint pentru a le păstra detaliile.

14.Risipa de timp din celulele femeilor este o planificare dezordonată a mişcării pămîntului în jurul soarelui specifică zeilor.

15.Singurul parametru de măsurare a iubirii este reprezentat de înălţimea cuvintelor care o exprimă.

16.La femei orişice formă de obrăznicie a trupului este acceptată cu mare plăcere.

17.Femeile cu mici defecte sînt dorite mai mult de inimile bărbaţilor, sperînd că trusele lor de gesturi au mai mult har.

18. Femeile cînd nu reuşesc îmbrăţişări perfecte se scuză că acest lucru s-ar datora rezervelor prea mari de iubire din braţe.

miercuri, 24 aprilie 2013

Personajele cărţilor păzesc mai bine istoria decît cei ce pun cuvintele să facă striptis

După ce am descoperit că Adam şi Eva au fost doi tineri locuitori ai continentului Atlantida, ce îşi duceau viaţa împreună pe o stradă liniştită dintr-un sat înfloritor, am ajuns în centrul atenţiei creştine. Astă vară, în timp ce făceam un reportaj pe litoral despre ultimul român ce văzuse flota ţării navigînd în apele Mării Negre am găsit o sticlă de cuarţ îngropată în nisip cu acest mesajul scris pe papirus înaite ca misteriosul continent să se scufunde. Ca să nu divulg secretele despre cum s-au salvat Adam şi Eva de la înec, despre adîncimea la care se află Atlantida în apele oceanului, statul dorea să-mi angajeze o firmă de pază. Aşa cum îmi planific nefericirile, suferinţele, umbrele, îmi propun să mai descopăr şi alte lucruri importante şi să dezleg o serie de mistere. Probabil cei de la putere sînt interesaţi de păstrarea acestor secrete pe care le deţin. Nu le-am spus că urmează să descopăr o tehnologie de a face din scamele scututate de pe şefi, ciorapi care să ne ferească de monotonie ori mănuşi cu care să ne protejăm cînd tragem sertarele cu dicursuri neoplazice al politicienilor. Sînt pe punctul de a finaliza combinaţia chimică a unei creme de şters conştiinţe, o brichetă care tuşeşte atît de tare că fumătorii rămîn înspăimîntaţi, un aparat de produs o oboseală dulce cum este aceea care te inundă după ce faci dragoste. Aceste invenţii ale mele care ar aduce  ţării cantităţi de valută imense, dacă între timp nu le fură cineva trebuiau protejate în ideea guvernanţilor. I-am informat, printr-o maşină a salvarii pentru că aceste utilaje de învins boli  îmi dau siguranţă, că nu voi accepta nici un fel protecţie din partea Republicii Capitaliste România. Pe mine are cine să mă apere, am milioane de personaje în biblioteca mea, de la muncitori necalificaţi care şterg de praf tancurile şi rachetele intercontinetale pînă la generali de armată, preşedinţii de ţări sau împăraţi. Am sute de romane cu eroi medici care în cazul unui atac chimic sau radioactiv îmi vor da o pastilă şi voi deveni imun. Sînt şi disfuncţionalităţi, atentatele cu perne din dormitoare uneori produc dureri şi nu plăceri, spălatul gîştelor albe cu ariel unii îl cataloghează ca o pregătire de luptă cu submarine, dar în principiu trupe care au luptat în romanul "Război şi pace" încă îmi sînt loiale, stau cuminţi în bibliotecă aşteptînd semnalul de începere a luptei.  Alteori cîte un autor de nuvele uită cîte un personaj în baie pînă la finele acţiunii. Un scriitor cunoscut a trimis un tînăr între coapsele unei profesioniste şi l-a lăsat în activitate pînă primăvara viitoare cînd a avut nevoie de el să aprindă  florile unui cireş. Pentru că eroii din cărţi nu îmbătrînesc niciodata, nu schimbă partidele, îşi asumă responsabilitatea războaielor, declară că sărăcia pe aceste meleaguri a fost de-a pururi o costantă a existenţei, nu din interes şi mai ales dintr-o slăbiciune umană aş vrea să fiu fratele lor din viitor. Timpul personajelor se dilată, dar comunicarea cu noi se împuţinează. Sînt optimist, mă simt mai protejat de personajele celebre ale cărţilor lumii, decît cei de azi care nu recunosc în ruptul capului că au devenit vidanjori.

Pudriera cu umbre artistice




1. I-am spus să nu mai pună poeme în ciorbă că-mi produce un haos emoţional în stomac şi-mi agravează dorinţa de a face dragoste.

2. Cînd am întrebat-o pe cine a iubit cel mai pătimaş pe lumea aceasta, mi-a răspuns că eu mă clasez pe locul doi,  pe cei după locul unu nu-i mai ţine minte.

3. Doamnele folosesc caloriferele apetisante din fese şi în timpul verii, de-aia şi întreţinerea unei femei costă foarte scump.

4. Femeia poare fi comparată cu o cameră imensă într-un palat al perpetuării şi cu cît ea este mai inteligentă cu atît ecoul se propagă mai încet.

5. Dacă vedeţi o femeie tristă în dormitor să ştiţi că s-a scumpit aerul şi ea nu mai are spaţiu suficient pentru a se dezbrăca.

6. Iarna care a trecut am făcut un copil de zăpadă în curte foarte frumos. O doamnă care trecea pe stradă şi ştiam că nu are copii se apropie de mine şi zice; "L-aş înfia eu, dacă ar avea testul de paternitate făcut!"

7. Sînii femeilor sînt cele mai frumoase vase concepute de cineva în această lume pentru a păstra laptele.

8. Femeia este singura săgeată inteligentă care ţi se înfige în inimă şi nu mori.

9. Am auzit de femei ce au rămas însărcinate după ce au făcut baie. Singura explicaţie dată de medici a fost aceea că bărbaţii cînd iubesc devin invizibili şi zburători.

10.Dacă iei un ovul de la o negresă şi îl transferi la o englezoaică în actele de stare civilă va apărea, copil african emigrat în Anglia.

11.Lacrima unei femei reprezintă o fotografie lichidă unde poţi vedea bărbaţii cu care a făcut dragoste.

marți, 23 aprilie 2013

Idealul iubirii este de a da trupului libertate maximă

Cînd citesc cîte un text frumos mi se pare că este scris de mine şi semnat cu un alt nume.  Este la fel ca atunci cînd cineva îţi spune; "Colegul nostru  plecat la ceruri acum un an are un copil mic. Văduva lui a născut  alaltăieri o fetiţă de nota zece." Mă salvez prin imaginaţie. Ştiind, că omul este o creaţie a amînărilor. Tot tergiversînd să-mi decupez sufletul sub forma unor litere şi să le înşir pe hîrtie cineva care veghează la transparenţa acestor vremuri mi-a luat-o înainte. Nu ştiu de unde mi se trage acest sentiment de tărăgănare de a scrie despre minunile ce se petrec în această colectivă capitalistă care este ţara mea, dar  sentimentul de proprietate pe care îl am în cazul poemelor strălucitoare sau a cărţilor geniale mi se întîmplă şi în cazul femeilor frumoase pe care le întîlnesc pe stradă, în tramvaie sau la mitingurile împotriva regimurilor politice. Bunicul o fi suferit vreo influienţă rusească şi mi-o fi transmis-o şi mie prin testamentul celulelor de am astfel de rătăciri erotice încît să cred că aceste doamne onorabile ce-şi cară solemn soţii la braţ îmi aparţin.


Cîteodată, fără să mă vadă, întîrzii cu privirea pe trupul lor şi mă întreb; ce fel de hărţi să folosesc ca să-i ajung pe străduţele înguste ale inimii sau să-i exploarez şoldurile. Dacă gura ei are apucături tribale şi nu ştie să-şi exercite libertatea, decît sărutînd mă gîndesc cum să o aşez în poligonul de tragere din dormitor să nu-i deteriorez conductele diafane ce îi cară vîlvătăile de căldură în fese.
Cred că am o gîndire suprarealistă, o ignoranţă parvenită. Sigur este o ofertă de imaginaţie burgheză să pot crede, fără nici o explicaţie, că tot ce este frumos îmi aparţine. Aceasă arbordare pentru alţii ar fi o rea întrebuinţare a gîndurilor. Ar fi un braconaj erotic. Ar trebui să fiu nemulţumit de mine. Dacă Dumnezeu e peste tot în oameni cum se zvoneşte şi mi-a fotografiat inconştientul ar trebui să-mi fie ruşine că mă gîndesc să cuceresc teritorii care temporar sînt colonii străine.


Este arhicunoscut că principalele forme luminoase ale suferinţei sînt reprezentate de femei şi de cimitirul de idealuri şi printr-o mutaţie genetică, determinată de secreţiile iubirii, am devenit principalul lor agent de propagandă. Măsurînd parametrii în care cuvintele pot declanşa cutremure am descoperit că o femeie frumoasă are o umbră frumoasă, o flacără frumoasă, un răsărit frumos, iar trusa ei de gesturi este un văzduh în nemişcare.
Imperfecţiunile sufletului meu le găsesc în cărţile pline de lumină semnate de alţii, în doamnele al căror parfum aţipeşte veacul acesta, în dimineţile  intimidate de prospeţimea lor. Sînt atît de preocupat să măresc cuvintele ca să poată încăpea toată lumea în ele în caz de potop, încît nu cred că mă voi vindeca de preocuparea mea zilnică de umple golurile viselor cu frumuseţe. Numai în situaţia în care o doamnă care îşi face transfuzii de sînge de la trandafirii din curtea paradisului ar încerca să mă sufoce cu sînii m-ar lăsa să mă pierd între stelele din interiorul ei. Ar fi minunat să mă sinucid cu săruturi, m-ar ajuta să falsific sigurătatea cu degetele ei.

luni, 22 aprilie 2013

Pudriera cu substanțe de fecundat




1. Bine că are și colegul nostru decedat un copil. După  un an de cînd se ridicase la ceruri văduva îi  născuse un băiețel.


2. O domnișoară care rămăsese însărcinată de o jumătate de oră și îmi șoptise la ureche că vrea gemeni era foarte îngrijorată că nu are de unde să cumpere lapte praf.


3. Am cunoscut pe cineva care era proprietarul unei industrii de seducere a tinerelor. Înainte de a face dragoste cu ele căutau cu ardoare împreună în cartea de telefon numele copilului pe care urma să îl conceapă.


4. O tînără profesoară ce îmi preda în particular dialectul ce se vorbeşte în rai, nu voia să se urce în avion nici în ruptul capului. Avea o spaimă teribilă să nu pice avionul și laptele din sînii ei să devină lapte praf, ne mai avînd cu ce să hrănească viitorul copil.


5. Șefa de partid din cartierul meu de cîte ori făcea dragoste cu vreun membru de partid, nu spunea că a avut orgasm, țipa că a fost jefuită de ovule și că trebuie neapărat să-i aducem infractorul înapoi pentru reconstituire.


6. O colegă foarte amabilă îmi spunea că este dispusă să-mi înfieze copilul pe care urmează să-l conceapă în următoarea oră.


7. Noi explorăm interiorul femeii cu atîta înverșunare ca să știm unde doarme nouă luni viitorul nostru copil.


8. Cei doi parteneri nu vorbesc în timp ce fac dragoste pentru că a concepe un copil nu-i un discurs despre orgasmul repetat ca despre simbolul creaţiei.


9. Pentru a găsi intrarea într-o femeie e de ajuns ca gura ei să-ți deslușească cuvintele fanteziei din trup, dar să concepi un copil este nevoie de un concurs intim pentru alegerea suzetei.


10.Nu pot fi însărcinată, răspunde tînara doctorului, pentru că toți cei cu care am făcut dragoste mi-au spus că lucrează la fabrica de prezervative.

duminică, 21 aprilie 2013

Românii după ce învăţă alfabetul compun prima înjurătură

Am început să redactez înjurături înainte de electrificarea satelor, de apariţia primei autostrăzi sau de distribuţia penicilinei prin farmacii. Folosirea acestor imprecaţii îmi producea poftă de mîncare şi îmi regla metabolismul meu provincial, dar avea şi efectul unor substanţe folosite în scop terapeutic de a-mi răcori sufletul de atîtea suferinţe. 
Primele înjurături cu normele de aplicare ataşate şi cîteva îndrumări estetice le-am scris împotriva popoarelor migratoare care îşi trecuse în constituţia lor scrisă pe piei de cai jurămîntul de a ne fura Limba Română. După aceea invectivele mele s-au adresat împăraţilor şi regilor care invetariau graniţele ţării mele ori de cîte ori aveau loc în familiile încoronate evenimente matrimoniale. 
Nu folosesc decît cuvinte necredincioase, folosite de şomeri şi au în compoziţia lor praf de puşcă, puţină moarte şi scuipat. Cînd se va scrie vreodată o istorie critică a înjurăturilor folosite pe teritoriul ţării noastre, poate se apucă chiar domnul Nicolae Manolescu că tot nu a fost primit în  Academia Română, vreau să mă clasez pe locul doi că pe primul loc se vor clasa categoric cei douăzeci de milioane de locuitori care au deprins folosirea cuvintelor. 
Înjurăturile pot fi de unică folosinţă cum ar fi cele adresate politicienilor ce provoacă eclipse de soare ce duc la încărunţirea părului femeilor de pe picioare şi scăderea producţiei agricole, dar şi înjurături ce pot fi lecturate în fiecare dimineaţă şi pe care te hotărăşti greu să o alegi din sutele de stuaţii în care eşti umilit, furat, respins, interzis, amendat, verificat sau pur şi simplu măscărit de alţii. Sudalmele compuse de mine se pot folosi şi în rai şi în iad numai că o dată îl invoci pe Dumnezeu şi altă dată pe Diavol, aşa se şi explică globalizarea acestora asemănătoare bioxidului de carbon pe planetă. 
Unele din înjurăturile mele au devenit ca nişte aforisme negative geniale cu efect energetic. Cînd m-au trecut în şomaj, motivîndu-se că am absolvit două facultăţi şi-mi voi găsi mult mai uşor de lucru în Spania pentru că ştiu să fac comparaţii între căpşuni şi sfîrcurile femeilor, l-am înjurat pe director şi partidul care îi susţine inteligenţa de i-a scăzut virilitatea  cu optzeci la sută. Unui parlamentar din colegiul meu care a propus un amendament la Legea Educaţiei, în sensul că băieţii pot intra fără examen în facultăţi dacă au sperma parfumată, iar fetele vor avea acelaşi tratament educaţional dacă li se potriveşte sutienul Mariei Tereza, i-am adresat o injurătură cu puţină filozofie în ea, încît din cauza concentrării i-au rămas mînecile de la camăşă scurte şi a fost liber la mîini să îşi provoace zece orgasme de elefant. Am un orar de înjurături, într-o zi îi înjur pe cei ce ne-au făcut să stăm excitaţi douăzeci de ani ca să ne poată  fura şi şireturile de la pantofi, în altă zi îi înjur pe cei care îmbată în fiecare seară judecătorii şi a doua zi dau verdicte de tarabă, precum că acest popor a fost sărăcit prin imprudenţă. Acum scriu la o înjurătură cu o prefaţa compusă din citatele de pe pereţii toaletelor publice în care clasa politică va fi exilată în grajduri pentru a putea fi mai uşor violată de măgari.

sâmbătă, 20 aprilie 2013

Unde să găsim o trupă de ticăloşi să ne iubească

Sărăcia s-a clasicizat în cartierul meu şi nu mai cred pe nimeni că este în viaţă, decît dacă mişcă mîinile sau aruncă cîte o privire lacomă spre lumina lăuntrică a vreunui fund de femeie ce îşi cară mîndră trecutul într-o gentuţă puţin mai mare ca un pachet de ţigări. Îmi aduc aminte ce-mi spunea un unchi; "Băi, un bărbat e pe ducă atunci cînd nu mai are forţa să se retragă între coapsele unei femei." Avea dreptate că nici pe patul de moarte nu poţi uita locul cel mai vizitat din lume şi chiar ar fi ruşinos. Este ca şi cînd ai reveni zilnic în Muzeul Luvru şi dacă te întreabă un nou venit care este intrarea să-i spui că nu ştii. Rememorînd, ideile seducătoare ale unchiul gîndurile mele au suferit un proces de segregare şi mi-am amintit cum în sălile de festivităţi cuvintele sînt atît de mult falsificăte că dacă eşti femeie poţi ieşi gravidă, iar dacă eşti bărbat poţi crede că eşti un tip nou de îngrăşămînt pentru hectarele nemăsurate ale viitorului. Deşi am creat un consulat în ţara iluziile să-mi exprime mai puţin primejdios interesele, am cumpărate din anticariate cele mai fidele hărţi ce indică drumurile ascunse spre fericire, am folosit un dialect invizibil, propriu nisipului, nu am înţeles niciodată cum oamenii îi lasă pe traficanţii de minciuni să le parodieze viaţa. Uneori sîntem de nerecunoscut cum ne însuşim lecţiile monstruoase ale acestor indivizi, tehnicile absurde ale mişcărilor pe care le fac şi pe care le adăugăm inconştient trusei noastre de gesturi. Aceşti ticăloşi apăruţi printre oameni cu mult timp înaintea descoperirii diavolului merg pănă acolo, încît înainte de a face dragoste cu o femeie caută o oră în cartea de telefoane numele viitorilor copii. Dacă vrei să asculţi cum urla lumea de durere acum două mii de ani şi îţi aşezi urechea  pe copacii tăiaţi din care s-au făcut filele bibliei vei afla că au descoperit un aparat cu impurităţi care  bruiază şi cîntecul privighetorilor. Toate dorinţele mele au fost internate în spitalul judeţean de urgenţe în speranţa că vor fi salvate măcar cîteva. Nu s-a mai însănătoşit niciuna, inima mea este un cimitir de aspiraţii. O trupă de tineri politicieni după un chef năprasnic de snobism au alungat medicii din spitale motivînd că nu au ideile septice, iar halatele nu le-au fost asigurate. Politicieni îmi crează un disconfort nesfîrşit şi nu ştiu unde să mă bag să mă pot odihni de mine, să mă lepăd de abundenţa de imagini în care eu apar ca un înger legat de mîini şi de picioare. Nu o să mă retrag în  vreo lacrimă sau într-un pustiu cu fete morgana la îndemînă, dacă am să o fac mă veţi găsi într-un băţ de chibrit alături de soare.

vineri, 19 aprilie 2013

Ni s-a furat patriotismul

Dacă am văzut că nu mai fac faţă spontaneităţii, caracterelor gingaşe ale preşedinţilor  filialelor iubirii mi-am luat un consultant. Conform fişei de post consultantul trebuia să fie nici viu nici mort, nici prea prost să îl trimit la studii postuniversitare la Sorbona, nici prea inteligent să-mi schimbe modul de organizare a simţurilor după alte filozofii. Principalele atribuţii ale consultantului erau: să detecteze pe stradă, pe stadioane, în televiziuni, oriunde bărbaţi sau femei de geniu care să poată vindeca înalţii funcţionari ai statului de platfus politic şi de ticuri ilegale, să demareze o cruciadă în cadrul general al tranziţiei de eradicare a tuturor amăgirilor oficiale la care concetăţenii mei sînt supuşi, să mă atenţioneze cînd alfabetul român începe să-şi piardă suveranitatea şi fără să ne dăm seama devine teritoriu străin, occidentul cumpărînd săptămînal cîte o literă.
La examen s-a prezentat un singur concurent, o doamnă în vîrstă de optzeci de ani născută în Basarabia cu studii făcute la o şcoală de fete din Paris şi căsătorită două săptămîni în România cu cineva care pretindea că a inventat braconajul modern. Putea interpreta orişice dilemă socială fără portativ, cerceta suspiciunile cu ajutorul cîinilor de vînătoare, cînd revenea primăvara suferea din nou de pubertate. Avea imaginaţia întreagă, carte de identitate vizată de toate viciile omeneşti şi două albume, unul cu dezamăgirile suferite în războaiele electorale şi altul cu amanţii decedaţi.
Am preferat să mă consilieze doamna respectivă pentru că avea un simţ al prevenţiei ieşit din comun, dar lucrul cel mai important era că nu mai avea dinţi şi cuvintele ca să prindă contur erau subvenţionate cu aer ceea ce pentru mine însemna sacrificiul exprimării teatrale în avantajul reliefării adevărului.
Prima şedinţă de consiliere a început în acest mod; "Vezi că ni s-a furat patriotismul şi moare exilat cine ştie prin ce pivniţă, se va alege praful de sufletul acestui popor. Du-te la guvern şi înviorează-le creierul, comandă repede o ploaie de meteoriţi peste sediul partidelor lor să le distrugă acoperişurile, arhiva cu amintiri, să le facă zop catastiful unde au trecute zilele de naştere ale amantelor să simtă şi ei ce înseamnă dreptul de a nu mai avea nimic. Acum avem libertatea îmbunătăţită sîntem fraţi cu Goethe, cu Baudlaire şi pot iubi ei ţara în locul nostru, pentru noi important este să avem translatori buni să înţelegem exact traducerea. Du-te la preşedinte, la parlament şi vezi că toţi şi-au schimbat scrisul şi semnăturile, se roagă la Biblia cu efect de adormire, joacă teatru la televizor în toate limbile pămîntului numai în limba română nu. După modul cum ne este descris mersul prin Europa sîntem cetăţeni de gradul doi, putem fi traficaţi pe o filieră de cultură ca o curte regală rămasă pe mîna servitorilor.  Cuvintele noastre nu mai cresc şi nu mai ştim să murim româneşte. Inima mea nu mai vrea să facă ore suplimentare şi bate împrăştiat, poeţii văzînd că nu mai avem păsări autohtone le-au luat locul şi se aruncă după blocuri în dorinţa lor de a verifica dacă cresc aripile. Patriotismul era cămaşa cu motive populare pe care o îmbrăcam la sărbători. Cînd se simte că nu mai ai pic de patriotism în suflet apar diavoli de unde nu te aştepţi să-ţi falsifice frontierele ţării trasate în inimă."
Patriotismul nu are nevoie de pauze. 

joi, 18 aprilie 2013

Ura este o durere a supărării greu de suportat

Credeam că trupurile noastre sînt aşa de inteligent concepute, de cel care a avut prima oară ideea, de a face şi oameni pe pămînt, încît să fie la îndemîna fiecărui om de a face dragoste oricînd şi oriunde cînd simţurile se simt în paradis sau sînt emoţionate pînă la tiranie. Închieturile sînt prinse cu  şuruburi de lumină ca să ne dea voie să luăm forma altor trupuri în timp ce le explorăm cu mîinile, cu gura sau privirea. Părul, mai ales la femeii, este un fel de oboseală a sentimentelor pe unde nopţile neauzite de nimeni ne pătrund în suflet ca nişte reporteriţe cu aparatele de înregistrat la jartele să afle care-i starea noastră civilă şi perspectiva elasticităţii tenului. Spatele ca un aeroport cu vizibilitate redusă după care săruturile îşi pot lua zborul spre alte continete ale trupului, ne ţine umbră vieţii şi este locul preferat pe unde femeile calcă cînd  fug din aşternuturi. Eu credeam că gura oamenilor există pe această lume numai pentru a pronunţa cuvinte de dragoste şi pentru a pune în mişcare trupele de asalt ale sîngelui. Credeam că gura predă trupurilor de bărbaţi şi femei gramatica iubirii pentru a şti cînd să pună punct, cînd să facă pauze sau să pună iubirea între paranteze. Am crezut că trupurile noastre sînt cîmpiile cu mai incendiari ce nu se mai găsesc nicăieri în univers şi ca să nu avem sentimentul înstrăinării potcovim caii cu trandafiri şi alergăm călare să tragem după noi răsăritul de pe partea cealaltă a lumii. Nu vreau să cred că trupurile noastre sînt simple mîzgălituri de materie pe aerul marin. Nu vreau să bănui că avem această geometrie variabilă ca să putem traversa lacrimile cu barca, să nu ne fie ruşine că ridurile fac reclamă pe gratis timpului, să ne ajute să transpirăm lai uşor. E posibil ca forma trupurilor noastre să fie asemănătoare unor chei unice  cu care viaţa descuie poarta invizibilă a morţii. Cel mai mult mă sperie la trupul meu faptul că dacă ridic mîinile la înălţimea umerilor sînt asemenea unei cruci. Mă înspăimîntă ideea de a-mi închipui că viaţa mea este ca un balon de aer în care suflu zi de zi şi se tot măreşte, se tot măreşte şi mă înalţă spre cer de am ajuns să nu mai ating ţărîna decît cu vîrful pantofilor. Parcă văd că   voi ajunge printre păsările ce pleacă în ţările calde şi pentru că au terminat rezervele de zbor vor rămîne acolo pentru totdeauna. Am fost un naiv să cred că trupurile noastre au fost gîndite doar pentru a face dragoste şi în pauze pentru a munci. Am crezut că focul din soare este întreţinut de iubirea oamenilor, iar meridianele că sînt urmele visurile noastre  după care se ghidează stelele între cei doi poli. Dacă marile adevăruri sînt atît de aproape de noi, că de cele mai multe ori nu le vedem, nu mi-aş fi închipuit că trupurile unor concetăţeni sînt veritabile rezervoare de ură. Ura care este o îmbătrînire prematură a îndoielii, nu credeam că poate să producă atîta dictatură în cuvinte, atîta lux de agresivitate. Aflîndu-mă într-o sală de tribunal am fost uluit să văd că cei doi soţii ce divorţase de cîteva minute, cu grimase schimonosite şi devalorizate, s-au repezit spre judecăto,r acuzîndu-l fiecare că trebuia să dea sentinţa cu moartea pentru celălalt.

miercuri, 17 aprilie 2013

Viaţa mea este ca o casă de locuit

Dacă aş fi ştiut de la început căderile mele viitoare, perenitatea neîmplinirilor  care mă ţin ocupat cu confecţionarea zilnică a unui costum de supravieţuire  şi de unică folosinţă, i-aş spus tatălui meu să abandoneze vocaţia de fi creator de oameni, că nu o să-l ia Dumnezeu în ceruri pe post de consilier pe probleme de minori şi familie. Nu o să fie dat ca exemplu poziti că are o intuţie cosmică spectaculară şi poate face oamenii să se încurajeze singuri în a muri, a suferi, a îmbătrîni de bună voie, deşi rafinarea lumii se spune că s-ar face prin iubire şi prunci.
De ştiam că viaţa mea este asemenea unei case cu ferestrele spre răsărit să am viziuni unice, cu acoperiş să nu-mi cadă meteoriţii în cap, deşi asteroizii vagabondînd prin văzduh nu scapă nici o ocazie să spună că sînt fraţii mei i-aş fi şoptit tatălui meu să-şi revizuiască patimile şi să se facă preot catolic. De unde să ştiu eu, cînd umblam cu lanterna prin sîngele tatălui meu că această casă cu subsol şi mansardă şi foarte multe balcoane balcoane, avînd aceeaşi arhitectură ca viaţa mea, are un pod imens unde să-mi depozitez amintirile, mulajele pe care le-am făcut de-a lungul anilor pentru sînii femeilor ce mi s-au părut m-ai hrănitori şi care nu ţin posturile din calendarele terestre.
Uşile sînt în aşa fel gîndite, încît pe fiecare dintre ele să te conducă în altă încăpere. Spre exemplu, uşa care duce la inimă este mai strîmtă ca să se intre pe rînd şi într-o anumită ordine şi numai cei cu CV-ul verificat şi vizat de biserică. Însă în nopţile ploioase cu fulgere şi tunete se admit şi  excepţii. Nu poţi lăsa afară în furtună o doamnă frumoasă pentru că există riscul să răcească la plămîni şi să-ţi tuşească în faţă de cîte ori te apropii de ea să-i desfaci coapsele. Uşa ce dă spre fanteziile mele nu se deschide, decît dacă ştii parola şi laşi amprentele buzelor la vedere pe întrerupătorul electric. Uşile către camera cu defecte unde ideile mai sînt virgine, catre numele meu, către bibliotecă unde se găsesc şi ziarele şi revistele   ce conţin articole provenite din scurgerile de informaţii din univers se deschid  contemplîndu-le. Există şi o uşă cu cifru, cum are Banca Naţională la intrarea în tezaur, unde păstrez  cuvintele Limbii Române. Aici la o  măsuţă unde lemnul miroase a veşnicie încerc eu, ca un meşter necalificat, să le pun aripi însă chiar dacă nu reuşesc să le fac să zboare prea departe, aceste cuvinte sînt uşor de recunoscut că au forma ţării.
Primesc şi corespondenţă, cele mai multe scrisori îmi vin de pe tărîmul nefericirii pentru că în cartierul acesta unde mi-am stabilit eu viaţa, libertatea este o caricatură. Mie această libertate nu-mi stă bine cînd sînt flămînd, sărac şi fără tovarăşi de luptă. Apoi, în cartierul meu natal din cauza radiaţiilor i s-au schimbat polii magnetici şi cu cît iubeşti mai mult  pe lumea aceasta cu atît eşti mai nefericit.
Sînt foarte puţine persoane ce îmi intră în casă. Nici nu ar avea ce să vadă, tristeţile mi-au colectivizat toate idealurile, singurătatea mi-a transformat imaginaţia în titluri de nuvele, regretele mi-a tradus viitorul într-o limbă pe care nu o înţelege nimeni.
Cele două autorităţi ale vieţii mele, trecutul şi prezentul, prima avînd grijă ca la demolare să nu mai rămînă nimic din mine, a doua avînd sarcina de a plăti utilităţile pînă în ziua în care sufletul îmi va devini braconier de stele, nu şovăie să-mi taie comunicarea cu lumea cînd mă aştept mai puţin. Dacă ştiam cîte înfrîngeri o să arhivez în această viaţă şi că moartea are filiale pretutindeni, l-aş fi rugat pe tatăl meu să devină un celibatar bun de dar ca exempu prin camerele erotice.

marți, 16 aprilie 2013

Tinereţea mea nu-i marfă de contrabandă

Daţi-mi tinereţea înapoi şi lasaţi-mă în pace, pe unde merg drumul este plin de riscuri, viscolele şi hoţii de-abia aşteaptă să-mi devalizeze viaţa. Ca să nu fiu prins pe picior greşit am schimbat regulamentul de organizare şi funcţionare al organelor interne după ce m-am mutat în casa de oaspeţi. Inima lucrează pînă la ora doisprezece apoi ia ascensorul pînă la etajul cinci al singurătăţii să vadă dacă mai găseşte vreo amprentă a copilăriei pe vreo praştie, iar noaptea face ore suplimentare. Plămînilor le-am schimbat ritmul  respiraţiei, să fie pregătiţi cînd se găsesc în  preajma vreunei femei, bila produce fiere numai cînd parlamentul ia decizii, stomacul s-a obişnuit să accepte  mîncăruri congelate chiar şi prăjituri, că aşa sînt şi pe lumea cealaltă. 
Dintre toţi cei care au săpunuri în casă să îşi spele nopţile de coşmaruri, dintre toţi cei care au vise sponsorizate şi naftalină între cearşafuri, v-aţi găsit tocmai cu mine să faceţi o afacere mondială să-mi umpleţi rucsacul cu fel de fel de salutări, cu regrete domoale, şi să mă trimiteţi la prietenii voştri morţi. Nu-i de ajuns cîte demonstraţii am făcut împotriva vizuinelor din oraş unde se iau decizii privind regulile noastre de somn? Nu-i de ajuns cîte pietre am aruncat şi cîte înjurături am eliberat în mare ca vieţile noastră de cîrtiţe să fie scoase la lumină? Ce v-am făcut eu să-mi luaţi tinereţea? Mă consideraţi vinovat  că v-am informat cu ajutorul păsărilor despre dezastrele din jurul nostru care încet dar sigur se apropie de perfecţiune, că sîntem contemporani cu un văzduh fisurat de oglinzi retrovizoare, plombat cu artificii, că bucuriile în acest capitalism plin de ciuperci otrăvite au devenit paralitice? 
Daţi-mi tinereţea înapoi, nu vedeţi că trenurile şi autostrăzile sînt pline de prietenii noştri morţi. Nu citiţi prin ziare cum garnituri întregi de tren pline de cardiaci, tuberculoşi, diabetici au şanse minime de a se mai întoarce acasă. Pianul în care sînt depozitate grenade  şi lira lui Orfeu sînt dezacordate, nu mai pot exprima adevărul, ne sună în urechi ca tocurile unei femei pe scări ce se depărtează după i-a lăsat soţului în apartament un gater să-şi ascută creionul  cu care îşi va scrie biletul de adio.Unii fac recepţia protestelor din ultimii ani, alţii fac clasamente privind durata vocaţiei de politician. Avem concursuri naţionale, cine a dat cu mai mult vitriol pe domeniile statului sau  ale căror celule se spală mai repede, ale hoţilor de buzunare sau ale hoţilor strategici. Parcă văd că toate cuvintele mele vor fi ocupate de Rasputini ce propovăduiesc estetica lacrimilor şi ne vor hipnotiza să descleştăm pumnii strînşi în buzunar. Parcă văd cum viitorul meu fiu va fi certat de viitoarea lui nevastă că nu a avut un tată revoluţionar, ci unul care toată viaţa a cîntat la o flaşnetă stricată. Nu vreau ca tinereţea mea să fie o marfă de contrabandă. Nu vreau să fie trădată de abrevieri ilogice şi iluzii scandaloase. Şi pentru că nu sînt împăratul Napoleon să-mi trimit tinereţea la moarte abandonînd-o în pivniţele regimurilor politice, în calitate de general al conştiinţei mele m-am prezentat la Spitalul Militar Central să-mi facă o injecţie cu singurătatea condensată în craterele de pe partea nevăzută a lunii.

luni, 15 aprilie 2013

Afaceri infirme

Pentru că soarele este mereu tînăr mi l-am făcut prieten vreau să pun cu el bazele unei afaceri.  Este foarte vrednic, se scoală cu noaptea în cap odată cu ţăranii, deşi nu trebuia să ajungă nicăieri în mod expres, de milenii nu și-a schimbat dimensiunea pașilor. Cînd îl văd arborii şi florile nu ştiu ce forme să mai dea frunzelor, grădinile ameţesc ca şi cînd ar fi fumat marihuana, într-un cuvînt intimidează pe toată lumea. Deşi absolvisem şcoala de mecanici pentru autoturisme cu care se deplasează de obicei femeile, nu cîştigam mai nimic într-o lună. Ajunsesem să plătesc eu, numai să vină cu autoturismele la revizii sau reparaţii mai importante. Eram un mecanic cu notorietate printre doamne, la absolvire depusesem jurămîntul exact ca medicii, numai că în loc de oameni se vorbea despre maşini feminine.. Jurămîntul lui Hippocrate Mecanicul îl aveam lipit lîngă fotografia ministrului transporturilor pe uşa exterioară a dulapului unde ţineam chitanţierele. Textul începea astfel; "Jur pe Apollo mecanicul, Esculap electricianul auto, pe Higea şi Panacea vopsitoare auto şi pe toţii zeii şi zeiţele, pe care îi iau ca martori, că voi îndeplini acest jurămînt şi poruncile lui, pe cît mă ajută forţa şi raţiunea:" şi urmau cele nouă îndatoriri. Cu toate eforturile mele singura clientă care trecea la cîteva zile prin atelierul meu era o doamnă îmbrăcată în haine îndurerate, fostă prim secretar de judeţ, ce nu-i rămăsese după revoluţie decît un Lăstun. Cred că era  ultima maşină de acest tip din ţară, iar eu mă săturasem să tot confecţionez piese de schimb pentru ea, aşa că m-am hotărît să bag atelierul de reparaţii în insolvenţă. Aşa am început o nouă afacere. Ţineam neapărat să fac cu Soarele o firmă şi am înscris la Registrul Comerţului un SRL unde eu aveam jumătate din acţiuni şi soarele jumătate, urmînd să împărţim profitul în mod egal. Mă gîndeam că dacă Soarele la început a fost un punct şi a ajuns acum să lumineze tot universul, dacă de milenii are grijă de grădinile lumii, scoate fărădelegile la iveală cu lumina lui va fi în stare să producă puţină plusvaloare ca să supravieţuim. Partea de cer cu curcubee, cu păsări şi sateliţi spioni i-am băgat în capitalul social, iar ca spaţiu de depozitat acte, încredere, pauze între boli am ales teritoriul nerevendicat de nimeni din interiorul ploi. Doamna de la ghişeu ne-a anunţat că trebuie completat obiectul de activitate al firmei în detaliu că alfel organele de represiune ale capitalismului românesc, prin garda financiară, vor da amenzi ameţitoare. Întreprinderea se numea "Societate comercială privind pregătirea trupului de femeie în vederea înlăturării erorilor iubirii şi a dictaturii iluziilor" şi avea printre multe alte operaţiuni, încălzirea mîinilor femeilor la soare pînă ajung la temperatura iubirii, depozitarea în fese după metode ştiinţifice a unor bucăţi de soare ca pulpele să-i devină nerăbdătoare. Inima va face ore suplimentare pînă cînd sînii sînt pregătiţi să primească oaspeţi. Numai că soarele a apus şi am rămas cu SRL-ul neomologat. Şi speranţa din mine se pregătea să apună şi îmi era teamă să nu rămîn şi fără mine însumi. La fel procedează şi patria mea face afaceri numai cu iluzii şi tragicul a devenit călăul poporului.

duminică, 14 aprilie 2013

De vorbă cu mine însumi poate aşa mă crede Dumnezeu

Nu ar fi exclus să primiţi o dezminţire de la Dumnezeu că în trenul aceasta hodorogit care merge între două tristeţi, ca între două gări abandonate, nu sînt eu pentru că am mai multe amintiri faţă de momentul în care m-am urcat, apoi nu mai am temperatura adecvată să mă urc în bărcile de salvare ale viitorului ne mai fiind bărbatul care am fost ieri. Sînt instrumente care detectează oamenii obercăind prin neguri, prin absenţele convigerilor, prin ticăloşii, dar s-ar putea să citiţi în ziarul stradal " Fără bani nici moartea nu îţi este prietenă" că cel care răsuceşte fulgerele prin cuvinte pentru a putea schimba un poem pe o pîine, nu sînt eu, ci un rest de lumină după ce cea mai importantă parte din mine a emigrat pe o planetă necunoscută. Nu m-aş mira să se spună că eu am operat privighetorile în gît să cînte numai după portativele politicienilor aflaţi la putere sau că formula matematică după cu care se poate afla aria plăcerii umane este o matrice aplicabilă persoanelor neînregistrate la fisc şi plagiată după un susţinător al comunismului timpuriu. S-ar putea să se comenteze în mediile ateiste că cel care a falsificat un rînd de chei pentru uşa dintre infern şi paradis ca să trecem de colo colo în funcţie de nevoi, nu sînt eu , ci un hoţ de buzunare de pe partea nevăzută a lunii. Cîte diversiuni sînt în ţara aceasta este posibil să se spună că nu eu sînt acela care îi ridic fusta Persefonei pe la spate ca să văd cît de bogate vor fi anotimpurile ce vin, ci unul Hades care nu a fost primit în nici un partid pentru că ducîndu-şi viaţa în centrul pămîntului doreşte un partid cu ideologie de centru şi la noi toate sînt de stînga,
te declari sărac ca să furi în voie. Toate aceste mi se întîmplă că teza mea de doctorat, un fel de publicitate a bucuriei, demonstrează pe larg legătura dintre văzduh, verbul "a strînge" şi femei. O femeie poate avea camere de iluminat în fiecare celulă, cu o şoaptă poate să-şi camufleze timpul probabil din sînge, cu un surîs poate şterge urmele lăsate prin nisipurile sufletelor mai multor bărbaţi, dar dacă nu ştie să pună în practică partea de vorbire "a strînge", candoarea adunată în femei de de milenii devine un proverb chinezesc neînţeles. În clipa în care o femeie te strînge de mînă pentru prima oară ai impresia că urmezi calea păsărilor spre tropice cu escale pe insule a căror vegetaţie provoacă fantezii. Îmbrăţişările unei femei care îţi strîng în dreptul inimii emoţiile, înfrîngerile, libertăţile pe care nu ai avut curaj să le exprimi, braconajul lucrurilor interzise te fac să te simţi ca în apele internaţionale ale fericirii cu trupul redescoperit după un război lung al aşteptărilor. În după amiezile fără amintiri cînd gura unei femei îşi pune în aplicare înaltele studii dobîndite la Sorbona Iubirii, strînsoarea buzelor este ataşamentul care istoveşte dragostea pînă la ultimul strop de energie. Cînd coapsele, fesele, degetele femeii strîng  cerul coboară pe aripile a zeci de îngeri şi ne cucereşte vidul sufletesc. O dezminţire din partea lui Dumnezeu, nu ar fi o surpriză pentru că simt acele lucruri pe care a dorit să le ascundă în oameni.

sâmbătă, 13 aprilie 2013

Inaugurarea nimicului este un ideal al vieţii noastre

Privesc stelele ca un condamnat la muncă silnică, cu aceiaşi înverşunare cu care clasa muncitoare bea bere, mănîncă mici şi compune înjurături. Mă întreb dacă o fi voie să fumezi, să-ţi foloseşti simţurile, să cînţi pe aceste corpuri cereşti pentru că nu îmi este indiferent în ce condiţii o să îmi petrec eternitatea. Nu mai vreau să fiu campionul mondial al îndrăgostiţilor, cîntăreţul experimentat al mîinilor tale  pline de vrajă care îmi întăreau la maxim prelungirea trupului şi pe lumea cealaltă să nu zică lumea că vreau să te îngrop de vie în sîngele meu. Nu mai vreau să pierd nopţile, trasînd pe harta fericiri drumuri care să mă ducă direct între coapsele tale şi să mă simt  în mijlocul universului şi pe aceste planete să nu mă bîrfească lumea că sînt prea lacom de viaţă. Nu mai doresc ca şi dincolo să port costumul de pompier cînd pielea îţi ia foc de prea multe săruturi, să mă opun    gravitaţiei din interiorul tău ca să nu strivim lumina de pe sîni că lumea nu va ezita să-mi spună că eu am adus infirmitatea de a face carnea senzuală.
Dacă şi în comunitatea de stele viaţa va fi la fel de scumpă ca aici în cartierul meu, dacă şi acolo uzinele nu ne mai aparţin, fiind păstrate în funcţiune numai fabricile de produs compromisuri şi ură, nu o să mă mai înghesui să schimb cuvintele cu meteoriţii sau să confecţionez din filele Bibliei un costum de unică folosinţă. Te pomeneşti că mafia stelară o să-mi dea un împrumut în bancnote ale tăcerii şi eu să plătesc la nesfîrşit datoria sau o să-mi dea un schelet de cîntăreaţă să facă masaj singurătăţii din mine şi eu să platesc acest serviciu nu cu ora şi în ani lumină. Poate şi în constelaţia în care am să mă stabilesc nevoia de furt şi minciună reprezintă o chestiune de estetică planetară sau de artă cosmică şi să nu mă fac de rîs o să tac din gură cum fac şi aici pe pămînt.
Dacă-l întrebi pe unul care şi-a construit o casă cît o latură a Pentagonului de a avut bani, îţi răspunde că l-a ajutat poprul rîndunicilor care secretă în cioc beton armat. Un ofiţer de poliţie mi-a spus că vila lui este construită din cartuşele pe care le-a recuperat după ce a omorît hoţii de buzunare din Bucureşti.
Ca un viitor locatar al stelelor cu mutaţie definitivă, ce aş putea să mă emoţionez prea tare din cauza vîrstelor mitologice din jurul meu, poate voi deveni fotograful raiului. Am o cheie confecţionată de un spărgător de seifuri să trec din iad în rai de cîte ori va fi program de spălat rufele în cer. Dacă pe pămînt nu am putut să fiu pictor, compozitor, regizor poate voi face din arta fotografică o alternativă a memoriei cosmice. Nu o să mai încerc să modelez metafore că aici pe pămînt, deşi am scris versuri cu sapa, cu buldozerul cu cerneală simpatică tot anonim am rămas. Printre stele nu cred că sîngele meu mai trece de la ora de iarnă la cea de vară, cuvintele nu vor mai putea fi încălzite nici cu blănuri. Nu cred că mai am nevoie de prescurtări, de economii de sentimente, de alegeri politice. Cred că acolo principala mea activitate va fi inaugurarea permanentă a nimicului.

vineri, 12 aprilie 2013

În ziua de azi nici pe înălţimea ta nu mai eşti sigur

Toată viaţa mi-am dorit să am un costum de haine elegant prin care să nu treacă tristeţea, singurătatea sau oboseala. Voiam să am o ţinută de prestigiu să am un aer de capitalist care să nu îngăduie nici unei iluzii să se ascundă prin buzunare. Aveam nevoie de un asemenea costum să-mi permită să trec prin lumea aceasta însîngerată, ce divulgă adevărul obîrşiei noastre, fără să mai fiu legitimat din cinci în cinci minute de garda financiară pentru a le arăta declaraţia de avere. La un asemenea costum îmi trebuia şi o pereche de pantofi cu girofar să se dea sărăcia din faţa mea sau nişte pantofi cu găuri în talpă să simt drumul către văzduhul plombat de nori, dar şi să aibă pe unde să se scurgă plusul de sentimente. Oferta la pălării era  mare, în magazine puteai găsi de la pălării de prim-ministru foarte mari pînă la pălării fără demnitate cu borurile lăsate sau pălării ce ascund vanitatea. Pentru costum făcusem rost de un material alb ca zăpada, dar cu proprietăţi umane, cu trecerea timpului se îngălbenea asemenea frunzelor toamna. Pantofi cu girofar sau găuriţi nu am găsit, în schimb mi-am cumpărat o pereche de pantofi erotici cu două avantaje, dacă uitai la ce oră trebuie să te întîlneşti cu vreo femeie sunau ca sirena lui Vasile Roaită sau săreau automat din picioare cînd detectau că un fund de femeie este dispus să facă sporturi extreme. Am găsit şi o pălărie meditativă cu multe cunoştinţe despre cum sînt desenate cercurile în copaci, despre planificarea singurătăţii, despre cadastrul inimii şi ce părţi din harta inimii pot fi arondate pentru intravilan unde femeile au posibilitatea  să-şi găsească o locuinţă. La un asemenea costum îmi trebuia un croitor pe măsură şi l-am angajat pe cel care încercase să facă Munţilor Carpaţi o pereche de pantaloni şi Mării Negre o bluză albastră. Tocmai cînd negociam preţul cu echipa croitorului, Organizaţia Mondială a Sănătaţii în urma cercetărilor desfăşurate pe parcursul a cinci decenii au anunţat că trupul omului este variabil în funcţie de ora şi anotimpul măsurătorii. Dacă dimineaţa înălţimea mea este de un metru şi nouăzeci de centimetrii seară, din cauza greutăţii întunericului, a absenţelor, mă micşorez pînă la un metru şi optzeci de centimetri. Diferenţa de zece centimetrii o regăsesc în tălpi care se lungesc cu cîte cinci centimetrii fiecare, iar cimcumferinţa capului creşte cu atît cît să dau un sfat bun unui bolnav psihic. Nu, numai timpul şi spaţiu sînt relative conform teoriei lui Albert Einstein, ci şi corpul omenesc. Comunicatul OMS conchidea că această descoperire este de importanţă internaţională şi istorică.Oamenii trebuie să fie în cunoştinţă de cauză la ce oră trebuie să cumpere sicrie, cămăşi, ochelari pentru a nu greşi dimensiunile. Cheltuisem toţi banii din şomaj pentru costum, pantofi şi pălărie şi ca o consecinţă a informaţiilor primite nu la mai puteam îmbrăca decît mort. Nu se spunea nimic însă despre ora optimă de făcut sex, astfel încît la naştere copiii să nu aibă de suferit.

joi, 11 aprilie 2013

Sîngele meu este ca o navetă spaţială

Ca să mă eliberez de sufocanta mea fericire care nici nu ştiu de unde mi se trăge, poate de la doamna aceea blondă care avea porii umpluţi cu soare şi la despărţire mi-a zis; "Eşti nebun, măi omule, de iubeşti în halul asta, tu nu vezi că ţi-au apărut în carne zeci de curcubeie", am închiriat o navă spaţială ca să ajung mai repede să aprind stelele. Cînd se aprind stelele muşchii iubirii se relaxează, nasturii se deschid mai uşor şi mai subtil, cuvintele gospodăresc mai bine misterul şi în trupul meu iau fiinţă academii ale imaginaţiei. Adevărul este că ori de cîte ori aveam vreun necaz stelele mă salvau, ori îmi împrumutau un costum de supravieţuire, ori îmi scuturau  în pumni   puţin praf cosmic pe care îl dizolvam în ceai ca durerile mele să devină mai puţin performante. După aceea aveam o stare ca şi cînd m-am intoxicat cu eternitate, dar nici nu aveam nevoie de medic pentru că orişice tratament echivala cu un omagiu adus perfecţiunii. Cerul plin de stele se obişnuise cu mine, îi copiasem multe din gesturi ,pot spune, aşa ca pe o meteforă, că mă împrietenisem cu norii lui, cu strategia lui de ascunde suflete. Nu mai este nevoie să adun meteoriţii căzuţi în spatele casei mele unde un vecin are plantat cîteva hectare de iasomie şi trandafiri. 
De cîte ori văzduhul rămînea murdar în urma vreunei sinucideri, închiriam o nava spaţială, aprindeam stelele şi totul era ca înainte de a mă naşte. Naveta asta spaţială care mă transportă peste tot, la măcelărie, la film, la mafioţii din politică seamănă foarte mult cu sîngele meu. Cînd alerg să vindec buzele crăpate ale vreunei doamne, sîngele meu scoate un zgomot asemănător luminii cînd este călcată de roţile viitorului sau cînd plec noaptea dintre coapsele ei se aude un foşnet scurt ca atunci cînd aprinzi o lanternă să găseşti drumul de întoarcere. Şoldurile ei iau forma explorărilor mele cînd trupele de comando ale iubiri ei îmi asediază inima. Litera delta dintre coapsele ei mă invită să o folosesc în toate cuvintele incendiare ce i le sting pe trup şi atunci sîngele meu asemenea unei navete spaţiale ţiuie ca o emoţie abandonată pe o petală de trandafir. M-am obişnuit cu această formă de libertate printre stele, m-am obişnuit  cu infinitul şi nemărginirea, am renunţat şi la aparatele de produs uluiri artistice. Sînt din ce în ce mai sigur şi cred că nici nu o să simt deranjul cînd mă voi muta definitiv printre stele. O să fiu exact ca un peşte care descoperă ultimul apa, o să fiu ca o pasăre care constată, în mijlocul pădurii, că poate zbura mult mai uşor în cîntecul ei decît în aer. Cînd dorm mă întorc la starea mea iniţială de navigator solitar prin ceţuri, de individ nerentabil pentru că eu nu fac altceva pe pămînt  decît să supraveghez cum  moartea se implică în planifiarea timpului meu şi să iubesc cu sălbătăcie. Pentru că îmi cunosc drepturile, iar dintre cele constituţional singurul rămas în vigoare este dreptul de a muri, sîngelui meu o să-i pun numele de Apollo Dacul, o să reproduc o hartă după Biblie în care rîurile şi munţii să reprezinte o aspiraţie către linia orizontului. Mi-am dat seama de caracterul celor ce-mi administrează emoţiile, salariul, suferinţele pe pămînt. Nu-mi mai rămîne decît să o întreb pe femeia care aşteaptă în dormitor să o învelesc cu trupul meu ce scria şi într-un ziar de cartier; "Vrei, să fii văduva mea."

miercuri, 10 aprilie 2013

Filmul este o industrie disperată de a ţine viaţa pe loc

După ce am văzut că relaţiile mele comerciale cu viaţa s-au subţiat de ajunsesem să-mi fie ruşine să dedic un poem unei femei mi-am montat camere de supraveghere ca să potă înregistra modul meu de a trăi secundă cu secundă, cum au şi băncile de pe bulevard. Am analizat mult profeţiile, starea meteo,  poziţia stelelor pînă să iau această decizie, dar dacă filiale instituţiilor financiare au montate camere video filialele iubirii mele de ce să nu aibă aşa ceva? Unde se găseşte un tezaur în oraş vezi zeci de aparate  montate în toate colţurile clădirii şi atunci de ce  viaţa mea să nu se adapteze progresului ştiinţific?  Deşi nu prea îmi place să fiu modern să am radare în pantofi să ştiu pe unde merg, nici instalaţii de stingerea incendiilor la cămaşă cînd mă aprind după cîte cineva, dar în viaţa mea de cînd s-a schimbat regimul politic intră fel de fel de bărbaţi şi femei ca şi cînd ar veni să împrumute modestie de la mine, lucrul total neadevărat. Unii vorbesc singuri ca să-mi lase impresia că vorbesc cu Dumnezeu, alţii stau cu ochii aţintiţi spre seiful unde îmi ţin ura să vadă dacă nu am şi grenade ascunse acolo pentru a mă da pe mîna poliţiei că nu am respectat regimul armelor şi muniţiilor. O doamnă a adus în una din zile şi un aparat Roentgen să analizeze dacă tăcerile mele sînt degradabile ,dacă suferinţele pot reşapate şi folosite de mai multe ori pentru acelaşi om. În viaţa mea este un du-te vino, unii poartă baloane ca să le decoreze mai bine prostia, îşi decupează eul şi-l abandonează între idealurile mele, alţii vin cu îngrăşăminte pe bază de azot să nu li se ofilească ticăloşia şi să demonstreze că sînt agricultorii de bază a întinderilor cu nisip alb.
Am montat camere de luat vederi pe holurile vieţii mele pentru că vreau să văd cum se dizolvă asfinţiturile 
în mine fără nici un zgomot, să văd cum astrele îşi folosesc talentul arhitectural sculptîndu-mi atîtea riduri de parcă aş face parte din familia brontozaurilor. Vreau să urmăresc pe tv cum patetismul meu ereditar se domesticeşte, cum punctul pe care l-am pus la capătul speranţelor se umple de lacrimi cum face via cînd este tăiată. Spaţiul pe care altădată îl foloseam la catifelarea imaginaţiei sau la educarea notele muzicale spre a nu mai fi infedele şi să aibă un comportament ceresc, acum este un spaţiu de pedeapsă unde orele trupului stau chircite între labele unui tigru. Vreau să văd cum trupele de asalt ale iubirii îmi ocupă inima, cum hainele mele de supravieţuire se rup în coate, le sar nasturii ca nişte mici greieri. Sînt curios ca un cinefil începător pentru că din copilăria mea nu am filmat nimic, în albumul meu de  năzdrăvănii nu-i nici o fotografie cu mine să mă înfăţişeze cum pe cîmpia de maci făceam disecţia curcubeelor.Chiar dacă se vor înregistra şi imaginile cu momentul cînd oxigenul este pe sfîrşite, cînd numai visele mă vor despărţi de planetele prin care o să rătăcesc   milenii, nu voi invinui pe nimeni. Cînd voi pune mîna pe fundul vreunei doamne ca să derutez îngerii vreau să  fiu filmat. Vreau să se  înregistreze şi ultima secundă din viaţa mea. După aceea pelicula poate fi aruncată la gunoi cum aruncă femeile tampoanele folosite.

marți, 9 aprilie 2013

Mătreaţa este un lucru perfect inutil prin care omul se împuţinează

Politicienii nu fac mătreaţă pentru că vorbele nerostite, ţinute în întuneric şi adevărurile amînate, nu favorizează apariţia dermatitei seboreice. Este o trăire îngenioasă, protectoare a puterii şi niciodată nu  o să găseşti în spatele uşilor închise sau în palatele unde se dezvoltă viruşii crizei vreun semn compromiţător. Primul pas în acurateţea unui furt îl reprezintă eradicarea mătreţii. Ştiind cît este patria de politicoasă şi ascultătoare mi-am făcut griji deosebite cînd am văzut un rus sub Arcul de Triumf ,degajînd un miros de săpun franţuzesc, ce simula o indiferenţă diplomatică şi fără nici un dram de mătreaţă pe guler. Şi eu am un costum croit din tăcere, dar al lui era dintr-o tăcere purificată prin cruzimea istoriei. Ca să fiu împăcat în inima mea am făcut totuşi o reclamaţie scrisă către comandamentul NATO, prin care demonstram cu imagini luate din satelit că nu are mătreaţă şi haina este confecţionată dintr-un material primejdios.
Cînd am găsit eu primele urme de mătreaţă la mine acasă am devenit suspicios. Bărbaţii din poza de deasupra pernei nu puteau face mătreaţă tocmai acum primăvara, vîntul nu era aşa de prost să aducă mătreaţa după străzi la mine în dormitor că să îl cred un nespălat. Mătreaţă de la mine nu putea fi pentru că eu am mătreaţă de intelectual. Mătreaţa mea seamănă cu o coală de scris A4 în miniatură, cînd nu am hîrtie scriu pe aceste pătrăţele minuscule de piele. Mătreaţa conspirativă pe care am găsit-o în pat are forma franjurată, dovadă că eventualul suspect dansează mai mult decît doarme. Doamna a negat orişice complicitate cu descuamarea masculină. Eu observasem că gravitaţia ei interioară se micşorase alarmant de mult, părea o groapă cu diametre neegale ce nu mai producea nici un fel de emoţie şi mister. Nu îşi mai făcea publicitate prin cameră nici la sfîrcuri, nici la fese, avea în ea o oboseală lăuntrică ce nu mai favoriza fantezia şi inspiraţia, iar pizdăritul devenise o activitate de contrabandă. Statutul iubirii fusese deteriorat, paşii îi fusese revizuiţi, accepta din ce în ce mai puţin soare între picioare, uita pe unde este şi se aşeza cu fundul pe cele mai frumoase idei ale mele. Tranziţia de la starea de repaos la starea de răsturnată avea loc într-un timp destul de scurt. Inventase străzi fictive prin carnea ei, motivînd că la noi în oraş bărbaţii suferă de insomnie şi te trezeşti cu ei pe unde nu te aştepţi. Nu-şi mai scria dorinţele cu cerneală simpatică pe burtă al căror înţeles ieşea la iveală după ce mîinile mele îi ridica temperatura pielii pînă îşi făceau apariţia literele erotice ce îmi descriau mesajul.  Nu-şi mai lăsa sînii să fie abuzaţi de metafore şi nici mişcaţi cu ajutorul telecomenzii, amprentele mele alunecau pe trupul ei ca pe un cub de gheaţă. Nici nu mi-a trecut prin cap că mătreaţa poate fi un act de comunicare, asemenea solzilor de dinozaur, informaţia de data aceasta, fiind înregistrată pe un CD epidermic. Doamna ce parcase clandestin în mine, aidoma unui regim politic, a  plecat fără să se mai uite în oglinda retrovizoare. Am bănuit că viaţa ei nu va mai intra în coliziune, decît cu politicieni care îşi serbează celebritatea prin lipsa mătreţii. Mătreaţa este o eroare biologică a capului fără că trupul nostru să depună vreun efort şi apare cînd se schimbă regimul politic la bărbaţi şi cînd li se închid conturile în bănci la femei.

luni, 8 aprilie 2013

Dimineţile sînt formele optimiste ale iubirii

Colaborez cu toate dimineţile. Împreună cu tinerii ei profeţi şi în baza unui protocol biologic escortăm   soarele de pe partea cealaltă a pămîntului în vieţile noastre pentru că oamenii au dreptul la un drum al lor pe care nu-l pot vedea noaptea. Ca să nu  fi lovite de miile de maşini, eu sînt  cel care ajută dimineţile să traverseze  strada. Le apăr de cîinii comunitari să nu le muşte şi pentru a nu fi sechestrate în totalitate în coapsele femeilor o parte din prospeţimea lor o ascund în buzunare.
Nimeni din familia mea nu a fost rege, voievod sau ceva asemănător şi pentru că primăvara  a trecut să îşi organizeze şantierul în cartierul meu, într-un moment de vădită sensibilitate m-am hotărît să mă autoproclam  un fel de administrator fără virtuţi al dimineţilor. Nu am grădini întinse, că am trecut la capitalism numai de douăzeci de ani, dar am idei asemănătoare unor grădini, am vise ca nişte păduri ce delapidează cerul de oxigen Nu vă uitaţi că nu mi se văd aripile, pot naviga spre ţinuturi ospitaliere, nu vă fie milă de mine că nu sînt un excursionist mondial, numele meu a vizitat toate imperiile de altădată.
Voi conduce prin decrete scrise pe aripile îngerilor ca să evit birocraţia şi corupţia din zona universului unde grupuri de negativişti pun la îndoială faptul că stewardezele sînt surori cu  păsările, deşi nimeni nu ştie mai bine ca ele să stăpînească zborul în pat. Bărbaţilor din ţara mea le voi cere să doarmă cu pumni strînşi şi graniţele patriei legate de inimă. Pentru că sîngele meu împrăştie destulă lumină, tinerilor le-am cerut să scoată Atlantidele viitoare din băltoacele politice, concetăţenii mei au dreptul la poteci performante, chiar dacă par a se îndrepta spre stele, au dreptul la un examen naţional pentru admitere în şcolile fericirii.
Se impune un juriu din castraţi care să interzică pe teritoriul ţării comercializarea catastrofelor interne, a oportunităţilor electorale, a traficului cu sărăcie. Ca şef al dimineţilor voi împropietări pe toţi visătorii cu hectare de speranţe în aşa fel, încît moartea să li se pară o viziune parodică a iubirii, iar aluniţele de pe obraji să li se pară planete condensate ce dau concerte în aer liber de energie. Veniţi, să aruncăm împreună coliviile din viaţa aceasta ca pe o investiţie în libertate, să cerem ajutorul gurii doamnelor pentru a descoperi răsuflarea mării. Sînt semne că poeţii ce par nişte steme biologice ale patriotismului vor fi mai mulţi decît politicienii, sporindu-li-se şansele la o eternitate în plus.
Colaborez cu dimineţile, încurajînd fluxul şi refluxul puterii din gusturile oamenilor, ajutînd lumina să-şi facă mutaţie în sînii femeilor, obligînd copacii să ţină minte anotimpurile iubirii noastre sub formă de cercuri. Idealul dimineţilor este acela de a transforma trupurilor femeilor în ornamente cosmice. Dorinţa dimineţilor este aceea de a face din ieburi purtătoarele de cuvînt ale boabelor de rouă. Dimineţile reprezintă factorul civilizator al asfinţiturilor şi un multiplicator al emoţiilor. Dimineţile noastre, asemenea unor adolescente, ridică entuziasmul senzualului la cote alarmante. Dimineţile sînt formele muncitoreşti, lucrative ale iubirii.

duminică, 7 aprilie 2013

Onoarea de a-mi fi ruşine

Mă ruşinez că viaţa mă împinge către veşnicie ca pe un prizonier condamnat la moarte că a  furat harta fericirii, deşi nu ştie să desluşească din ea nici drumul către sticlele de băutură. Mă ruşinez că nu-i pot inventaria pe toţi imbecilii din această ţară care îmi dau sentimentul unei neîmpliniri permanente. Mă ruşinez pentru că eu sînt unul dintre acei anonimi ce am confecţionat prea lată uşa libertăţii şi au pătruns în interior prea mulţi hoţi. Mă ruşinez că redescopăr tristeţea la tot pasul, chiar şi în copacii aceştia plantaţi după strategii de partid. Am simţurile sănătoase, dar mă ruşinez că nu am anticorpi împotriva toamnei, că nu reuşesc să editez în tiraje de masă colecţia mea de viziuni privind folosirea oamenilor ca pe masă de manevră de către politicieni. Cu aceste simţuri întîmpin răsăritul, pipăi pe ruinele lăsate de capitalism poemele şi lozincile scrise de un popor aflat într-o iremediabilă epuzare. Mă străduiesc din răsputeri să nu transform accest text intr-o lamentaţie  să pară că trăiesc împotriva tuturor, că otrăvesc drumurile pe unde trec, dar cînd îmi văd speranţele castrate îmi vine să mă deconectez de la butelia de oxigen. Mă ruşinez că viaţa mea are marginile zdrenţuite ca o rufă atacată de fantome cu dinţi cînd văd la toate congresele decepţiei naţionale cum sărăcia primeşte certificat de omologare, cînd constat că sîngele meu mai are curent electric atît cît să aprindă o lanternă ca să-mi vadă faţa  pentru a mă recunoaşte. Mă ruşinez cînd văd cum ne îmbătrînesc visele pe timp de pace, cînd rezervele mele de salivă se reduc văzînd cu ochii. Îmi acoper faţa cu palmele cînd aflu că nici o stea nu este botezată cu un nume românesc, fiind păstrate numai pentru conflicte, expulzari, renegări. Mă înroşesc la faţă că nu mai am îndemînarea să adun şoaptele în înjurături. Mă albăstresc la faţa că nu am cărămizi vampirice să construiesc  silozuri imense unde să ţin guvernanţii ostateci pînă le fac toate analizele psihanalitice. Mă ruşinez că ecuatorul nu trece pe aici pe lîngă casa mea ca să nu mai ţin iubirea înfofolită în blănuri pentru a-şi păstra căldura intactă. Cînd văd vîntul, un golan obsedat sexual , că ridică fustele femeilor, asemeni unui halterofil anemic,  întorc capul şi mă prefac că privesc în vitrinele de marginea străzi unde păpuşile trăiesc experimental. Mă ruşinez că nu am învăţat decît dialectul privighetorilor, că în întîlnirile mele cu talibanii din Afganistan şi cei de la periferia Bucureştiului am folosit pe post de translator un varan, pentru că răufăcătorii nu au un alfabet stabil, ei vorbesc în funcţie de partidul în care se găsesc. Mă ruşinez cînd mă surprinzi că încerc să intru în inima ta cu mirosul de ierburi crude ale acestei primăveri. Dar nu îmi este ruşine şi chiar devin nepoliticos cînd  îţi aprind focul dintre coapse  să văd unde începe universul.

sâmbătă, 6 aprilie 2013

Curăţenia din noi mereu rămîne neisprăvită

Trebuie să fac curat în mine, s-a schimbat regimul politic, pe cel vechi trebuie să-l dau afară din cuvinte şi din memorie. În artere mi s-a adunat prea mult praf cosmic, frunzele de astă toamnă alergate de vînt prin sufletul meu au început să scoată fum. Ciornele pe care am încercat să descriu străzile din inima mea ca dimineţile să nu greşească drumul sînt aruncate peste tot. Scrisori nedesfăcute aşteaptă în bibliotecă mea cu păr să le citesc, dar ştiu ce informaţii deţin după ce am studiat cîteva zeci. Sînt ameninţat cu amenda sau şcoala de corecţie să-i repartizez singurătăţii un teren intravilan lîngă  inimă să-şi construiască o piramidă. Cînd am expropriat stările de melancolie, care erau gata să-şi dea viaţa numai  să nu plece din mine, am fost obligat să apelez la o unitate militară compusă din femei cu chiloţi şi ciorapi negri, camuflaj erotic, însă în încăierarea care a avut loc, războinicele au scăpat peste tot rujuri, deodorante, cartuşe cu parfumuri. Am încercat să iau o firmă de specialitate să-mi facă curat în  spaţiul pe care îl deţine numele meu, în sentimente, în amintiri, în malformaţiile îndoielilor mele, dar voiau să fac contract cu moartea, ea, avînd cele mai bune materiale de curăţenie din univers. SRL-ul acesta mi-a cerut să-i plătesc anticipat cu o parte din auz, cu cîţiva centimetrii de vedere, cu o tuse mai hodorogită. La un moment dat am fost tentant să închei un contract proforma cu moartea, din cîte ştiam eu era al doilea după cel de la naştere, dar cînd a deschis gura învineţită de calambururi şi mi-a spus că acest contract de curăţenie pentru suprafeţele din  provinciile mele interioare, nu este legal pînă nu fac o plată şi  în virilitate. În acel moment m-a inundat o emoţie expansionistă şi am rupt contractul. Nu ştia nimeni că îmi propusesem, mai de mult, ca atunci cînd voi intra eu în iad, că toate locurile din rai au fost deja cumpărate de parlamentari, să intru ca un descendent al lui Brîncuşi, mulţumit că a avut curajul să propună modificarea formei continentelor. M-am apucat singur să mătur prin mine cum mai fac uneori în cîte unui poem  vizitat de îngeri. Uneori nici nu ne dăm seama cît gunoi se adună în noi, nu simţim că vin unii tiptil, tiptil, cînd noi visăm şi toată murdăria din ei o abandonează în noi ca şi cum ar fi un gest de fidelitate, aidoma unui succes al neruşinării. Printre aceste resturi fără valoare astrală am găsit şi pagini din cărţile ale lui Tony Perrottet; "Părţile intime a lui Napoleon Bonaparte", "Jocurile olimpice în pielea goală" şi m-a prins nostalgie istorică. Alte popoare cum sînt americani au cumpărat la licitaţie părţi din corpul lui Napoleon prin Dr. John K. Lattimer, iar noi îi livrăm morţii, chiar pe cei care ne-au condus. Colţuri de stele căzătoare, zboruri frînte, tristeţi nealterabile, bilete de avion către oraşe pierdute, vapoare asmatice pline cu vise le-am aruncat în neant. Nu că aş da voie sanepidului să-mi controleze curăţenia din inimă şi idei, dar poate vreo doamnă tînără vrea să se mute în mine cu micile ei obiceiuri casnice şi să-mi spună; "Să-ţi fie ruşine, ai măturat şi îmbrăţişările pe care le lăsasem în tine."

vineri, 5 aprilie 2013

Avionul care îmi transportă viaţa are rezervorul fisurat

Nu ştiu ce să trăiesc mai întîi. Simt cum în mine are loc o criză de trăit, o teroare a emoţiilor de care nu am avut parte pînă acum şi după cîte minuni sînt în lumea aceasta se pare că timpul nu-mi mai ajunge. S-a instalat în mine un deficit universal de care îmi aduc aminte încă de la naştere. Cînd mă gîndesc cîte activităţi încîntătoare nu le voi simţi , cîte lucruri nu le voi trăi din diverse motive îmi vine să urlu. Toate aceste cenzurări pe care nu le voi  mai cunoaşte niciodată reprezintă fără dubiu moartea mea din timpul vieţii. A trecut Dumnezeu prin grădina mea şi l-am întrebat, după ce am mobilizat toţi oamenii din cartier să fie pregătiţi cu sufletul, poate ne mai încetineşte puţin prezentul, în ce ordine să trăiesc anotimpurile, cum pot scăpa de suferinţe, că astea nu se duc la toaletă şi toxinele rămîn pe noi ca o zăpadă care nu se mai topeşte, dar nu mi-a răspuns însă am putut citi în aer că singurul lucru pe care îl putem face este să mutăm tot ce nu am trăit noi în copiii noştri.
La naştere cineva pe care nu l-am văzut bine mi-a zis; "dă şi tu o raită prin viaţă şi vino repede înapoi că ţi răceşte locul". Cînd să ai timp, în această vizită scurtă, să întîmpini surîsurile atîtor femei, cînd să trăieşti toate cărţile bibliotecii unui oraş aşa de mare, cînd să înveţi ritualul de a corecta constituţia ţării cu agheasmă. Am sute de procese verbale de contavenţie că mi-am tot mărit ferestrele la casă să intre mai multă lumină. Nu am reuşit să-i fac transplant de aripi nici unui mînz, deşi am apelat la medicii de la spitalul Elias unde se tratează preşedinţii de nevroză, să arăt lumii că am şi eu un Pegas acasă. Cît timp mai îmi trebuie să cunosc acrobaţiile exerciţiilor de dispariţie a averii ţării şi cîte secole îmi trebuie ca să o aduc înapoi. Din motive de securitate mi-am împărţit trupul în mai multe provincii şi am numit guvernatorii numai războinicii că mafia românească fură tot şi într-o dimineaţă mă trezeti că rinichiul tău funcţionează într-un arab. Ca să aflu de ce nu se mai îneacă nimeni în rîul Prahova, cît este de lung, îmi mai trebuie mult timp ca să cercetez dacă a fost privatizat şi este vîndut ca apă minerală sau i-au schimbat traseul pe sub pămînt să nu mai fie poluat. Sînt aşa de multe de trăit că nu ştiu cum să-mi organizez mai bine sîngele. Un fost ministru al cultelor pe care toţi îl strigau Mihaela, mi-a spus că apocalipsa este în trupul femeilor. Dacă este aşa vreau să trăiesc cîte o apocalipsă în fiecare zi. Tot el mi-a sugerat că cea mai bună iubită pentru mine ar fi o doamnă bătrînă care nu se mai spală pe dinţi că i-a înlocuit cu o placă dentară şi face economii masive, renunţînd la pastă de dinţi. Nu m-am urcat pînă la ultimul etaj al poeziei lui Rilke unde am auzit că acolo lumea este o feerie. Mai am de trăit înălţimile Tibetului, mirosul bodegilor din toată lumea. Trebuie să construiesc un oraş înclinat către apus ca democraţia să devină ereditară, să văd cum îi repar pe tinerii acestia mutilaţi de meteoriţi, să descopăr ce combustibil îi trebuie felinarului din inima mea ca să alung pentru totdeauna întunericul. Am o presimţire că nu mai am destul timp să repar stricăciunile din mine provocate de lipsa iubirii.

joi, 4 aprilie 2013

În ţara cu mulţi săraci se moare numai la ore fixe

  
După ce am costatat cîte lipsesc oamenilor din ţara mea, cît de înfometaţi sînt concetăţenii mi-am oferit trupul drept hrană. Am stabilit că cei ce au acces la o porţie de mîncare sînt cei ce locuiesc în cîte un poem, cei ce vor să-şi salveze fineţea obrăzului şi cei care au salariu mai mic decît salariu minim pe economie şi îl primesc sub formă de sicrie, cruci de lemn de ai bănui că moartea este plătită şi nu munca care în capitalism este o marfă cum zicea Marx. Cei care ţin post le-am pregătit urzici fierte laolaltă cu verbele, substantivele şi adjectivele, este o nouă reţetă apărută pe internet şi după punerea ei în practică  se poate muri gramatical. Nu vă faceţi griji, le-am spus, pentru că nu am apucat să ţin doliu după nici un laureat al premiului Nobel şi m-am hrănit numai cu visuri şi speranţe am o carne foarte fragedă cu puţine calorii că am avut un metabolism provincial şi apolitic. Nu am mîncat niciodată carne de cal. Carnea de măgar chiar îmi dă stomacul peste cap şi am halucinaţii o lună de zile. Nu am E-uri în mine că nu m-am apucat încă să îmi scriu memoriile. De fapt trupul meu are procentul maxim de proteine şi lumină numai la ore fixe pentru că m-am născut la oră fixă, m-am bărbierit prima oară la oră fixă, primul meu aforism mi-a apărut în pix chiar la douăsprezece noapte. Nu am găsit un medic să mă trateze de această dereglare astrală. Toate peripeţiile prin care trec, tot ce trebuie să fac important în această lume, chiar şi impresia pe care mi-o lasă viaţa că voi trăi veşnic, mi se întîmplă numai la ore fixe.
Spre exemplu, m-am obişnuit să înjur la ore fixe, de cîte ori încep jurnalele de ştiri şi apare faţa fardată cu sinceritate a unui politician, trag o înjurătură. În tramvai cînd un beţiv mi-a spart ouăle din punga de plastic , neavînd bani cumpărasem ouă numai pentru o jumătate de cloşcă, a trebuit să aştept pînă se face cinci fix ca să pot să-l înjur însă între timp coborîse la sediu Partidului Poporului  şi am rămas cu înjurătura sub forma unui text suspendat. La fel mi s-a întîmplat şi cînd toţi şomerii din cultură au fos invitaţi la un seminar patronat de consilierul pe probleme de cultură al primului-ministru să se pronunţe care din metaforele lui Nichita Stănescu din volumul "11 Elegii" pot avea o influienţă pozitivă asupra creşterii economice a naţiunii. Consilierul cultural a înlocuit cîteva necunoscute din ecuaţia economică a lui Nuriel Rubini cu cîteva versuri din opera marelui poet şi îi dăduse o plusvaloare cît bugetul firmei BMW. Pentru că singurele industrii rămase pe teritoriul României sînt fabricile de salivă, eu sînt proprietarul celei mai mari, am vrut să-l scuip pe consilier şi să părăsesc sala. Era ceasul trei fără un sfert şi pentru că scuip numai la ore fixe a trebuit să aştept un sfert de oră, numai că între timp şedinţa luase sfîrşit. Nu pot iubi, duşmăni, rîde, vota , decît la ore fixe. Nu pot fi fericit, nu pot fi credincios, nu pot avea îmbrăţişări desăvîrşite decît la ore fixe. Dacă ceasul din inima mea se schimbă de la ora de vară la ora de iarnă, numai la ore fixe, dacă prezentul la mine este format numai din ore fixe, aştept să văd dacă voi muri tot la oră fixă.