duminică, 31 martie 2013

Trupul meu este un loc unde universul îşi face publicitate

Nu prea îmi cunosc bine trupul, deşi singurătatea a făcut atît de multe strategii împotriva sîngelui meu ,încît trebuia să-i ştiu fiecare muşchi al fericirii. Le-am spus că nu sînt pregătit pentru moarte, nu este  nici măcar elegantă. Se mişcă atît de încet, este atît de cumsecade, insistînd să-mi lase impresia că nu este decît un un succes lăuntric.Nu cunosc bine modalitatea cum trupul meu transferă copilăria într-un zbor fără întoarcere, nu ştiu cum transformă  ploile, zăpezile, viscolele, răsăriturile de soare în ani.  Corpul meu are comportamentul misterios ca al animalelelor sălbatice din pădure, aceasta fiind şi explicaţia că eu nu mă pot dezbrăca în faţa lor,  m-ar considera rudă, ca să nu vă spun că mi-ar fi imposibil să fac dragoste într-o vizuină a lupilor. Am studiat în clasele primare anatomia şi mi-am însuşit modul cum în oasele mele găseşti ordinea erelor geologice. În momentul în care numele meu a fost decretat meleag românesc am cerut ursitoarelor să-mi spargă o uşă în destin prin care să intru direct în paradis. Este adevărat că în timpul orelor citeam ce scrie între paginile o sută cinzeci şi o sută nouă zeci unde erau descrise pe larg organele sexuale. Nu mă interesa stomacul, deşi cu el digeram regimul politic, plămînii, ficatul, eram uimit de miracolul pe care profesoara nu ni-l spunea, că un gol idilic poate zămisli copii. Dacă este aşa de simplu că orişice gol crează viaţă, universul ar trebui să fie plin de copii nenăscuţi. Această teorie este valabilă şi  pentru că în orice scorbură găseşti pui de păsări cu zborul ascuns în interiorul lor. Multe nu înţeleg la trupul meu, părul de pe picioare am crezut într-un timp că reprezintă căptuşeala pentru pantaloni, mai tîrziu am aflat că este o memorie emoţionată a picioarelor pentru a ţine minte alte picioare. Constat pe zi ce trece că un ins invizibil, dar cu o cazma foarte eficientă, sapă în  trupul meu şanţuri adînci să aibă pe unde să se scurgă puzderia de vise şi repară cu sîrg maşinăria din mine ce produce lacrimi. În celulele mele felinarele sînt confundate cu stelele. Libertatea din cuvintele mele este confundată cu Dumnezeu, dar nu mă pot plînge, nu sînt decît un anonim ce pot fi acuzat că nu am un caracter puternic ca al scriitorilor satirici. Uneori degetele mele au puterea de a privi şi vor să afle cît a mai rămas pe lumea aceasta din adevărul oamenilor. Din cauza profeţiilor alterate şi a politicii umede numele meu a început să mă strîngă. Pielea mea este atît de sălbatică că prin ea nu pot trece decît dorinţele. Ca să mai slăbesc am aruncat toate tăcerile din mine pe un cîmp, deşi ştiu că nu sînt biodegradabile,. Ca să nu se mai pună praful pe umerii mei mi-am confecţionat un costum de haine din versurile lui Nichita Stănescu, ca să întineresc am dat ceasul înapoi în părinţii mei cu cîţiva zeci ani. Nu ştiu unde în trupul meu sînt ascunse dimineţile, zîmbetele, săruturile, regretele. Nu ştiu dacă în mine este vreo zonă liberă să o populez cu fericire, nu ştiu dacă în vreo parte a corpului meu este scris vreun testament. Oare să nu fie nici o femeie pe acest pămînt dispusă să mă ajute să-mi descopăr trupul, poate găsim şi vreun peisaj cu care să facem publicitate universului.

sâmbătă, 30 martie 2013

Angajez înger!

"Angajez înger să aibă grijă de metabolismul meu provincial şi de activităţile terestre ale sufletului" aşa suna anunţul pe care îl dădusem la mica publicitate. Nu mai puteam face faţă activităţilor din arterele mele, imaginaţia umbla în capot de noapte din bodegă în bodegă, în orişice loc din mine intrai găseai alţi bărbaţi ce semănau cu mine, toate hectarele de iubire nu mai erau lucrate de mult timp. Nu mai aranjasem umbrele în arhiva lor de anul trecut. Din cauza echinocţiului de primăvară am rămas jumătate alb, jumătate negru şi trebuia să fiu uniformizat pentru că cine mă vedea credea că sînt cu o parte în rai şi cu o parte în iad. Fumam foarte mult şi luna confunda plămînii mei cu un văzduh înnorat şi-mi răsărea în gură ca un zîmbet şi-mi apunea în zona de lîngă inimă unde ţin secretele. Aveam nevoie de un înger să-mi planteze semne de circulaţie pentru îmbătrînire şi pe strada mea, iar în dreptul casei mele să pună unul cu "drum interzis". Nu ştiu cum se făcea că un Don Quijote deghizat în ceas venea mereu şi mă întreba cum se moare mai uşor ca personaj de roman sau ca salariat la stat şi eu nu ştiam ce să-i răspund. Activitatea mea principală era să dau cu fixativ literelor şi cuvintelor să fie băţoase să le pot umple cu adevăr, cu aer ospitalier  şi să primească idei în audienţă. Aveam nevoie de cineva de încredere care nu consuma droguri, nu bea mult, care nu sinucide din gelozie, din sărăcie sau că s-a schimbat regimul politic. Dacă mergea cu trenul să aibă curajul să citească, în compartimentele în care se sparg seminţe de floarea soarelui, operele lui Marx sau Kant. Dacă trebuie să fie melancolic să se gîndească imediat la meseriile toamnei şi la cei pe care i-a împrumutat cu lacrimi. Dacă trebuie să fie fericit să adăpostească rapid o femeie cu sînii mari şi spatele comod în inimă. Acum locuiesc într-o casă văruită în alb să nu poată poezia ieşi din ea. Dau petreceri cu trandafirii, deşi pantalonii mei sînt plini de găuri de forma patriei. Convorbirile telefonice ajung mai greu la mine pentru că sînt multe păsări pe firul de telefon şi strîng vocile cu ghearele lor mondiale. Însă după ce a stat ploaia şi lumina a intrat înapoi în florile de cîmp a început să sune telefonul. "Eu sînt îngerul în carne şi oase de care aveţi nevoie, spune cineva de la capătul firului, pot topi cu fundul gheţarul din Groelanda. Alo, nu închideţi să mă recomand pînă la sfîrşit, continuă femeia îngrijorată, am călărit şi crocodili, spăl vasele cu limba şi fac masaj cu sfărcurile. Domnule, pot parcurge marginea patului sărutănd, nu mă plictisesc stînd în aceeaşi poziţie cînd fac dragoste, îmbrăţişările mele sînt imperfecte ca să le puteţi ţine minte." "Domnişoară, zic, ştiţi să cîntaţi la un pian invizibil?" Mi-a închis. Am primit zeci de telefoane. Înţelegeam numărul mare de apeluri ştiind rata şomajului din ţara mea. Într-o zi o voce de bărbat fără nici o introducere spune; "Da domnule, ştiu să cînt la un pian invizibil că pînă să îmi schimb sexul am fost pianiast." Mai mă gîndesc şi acum dacă să îl angajez sau nu pentru că ştiu că îngerii nu au sex.

vineri, 29 martie 2013

Pompierii din ţara mea sînt prea politicoşi

În lumea aceasta în care nu am văzut pînă acum un proces verbal al fericirii semnat de vreo comisie de recepţie, nu mai are nimeni curajul să se îndrăgostească fără să poarte cu el trusa de prim ajutor sau cîteva mii de colaci de salvare. Ca să nu vă spun că s-a păstrat şi vechiul obicei de a purta umbrele după noi ca pe nişte amintiri dezbrăcate,  spunîndu-se că sinceritatea este un fel de pernă erotică cu care timpul, dacă nu eşti atent, te poţi sufoca. În ţara aceasta mi se pare că societatea a ajuns la aceeaşi formă de organizare şi conducere asemenea unui ospiciu în care muştele sînt omorîte cu arcul cu săgeţi, trenurile pornesc din gări în funcţie de bolnavii pe care îi transportă, primii fiind întodeauna cardiacii.Curajul, patriotismul şi inspiraţia s-au decolorat. Minciuna se poartă cuviincios, căci fără noi oamenii nu ar fi o doamnă atît de curtată. Cînd vrei să denunţi impertinenţa şi prostia constaţi că nu există nici o instanţă care să aibă o registratură pentru aşa ceva. Am auzit că ar fi nişte gospodari pe la Bucureşti care şi-au redus din atribuţiile casnice să aibă vreme să conducă  ţara, dar ei nu fac altceva decît să ne dea prin maşina de tocat visele şi idealurile, nu sînt în stare măcar să şteargă praful de pe icoana la care s-au rugat înaintaşii. În ţara mea mi-e teamă să mai beau apă că se găseşte repede un aşa zis capitalist, proprietar al unui srl, ca să se plimbe cu barca prin mine. Dacă aprind o lumînare la care să-mi citesc drepturile din constituţie poate înţeleg mai bine ce este aceea o bucurie sau cum să sper că în fiecare copil există o firicel de geniu, sigur se găseşte cineva care să-mi facă nişte făgăduinţe. Cînd văd pe stradă cum femeile ard ca nişte flăcări de aragaz şi imaginaţia face contrabandă cu dorinţe, cînd văd că nimeni nu are bloc-notes să noteze declataţiile păsărilor ce aduc primăvara pe aripi ca să ne mai domolească din revoltă, îmi vine să dau o lege de prescurtat oamenii şi să o pun în aplicare cu cei aflaţi la putere. Aş dori ca toţi fii acestei ţări să absolve universitatea care ne învaţă să ne fi dor de noi. Aş vrea să zburăm cu aripile ascunse în sufletele noastre fără să ne jertfim viitorul cumpărînd cu tezaurul ţării înălţimi cucerite. Îi aud pe cei ce cad în propriile cuvinte cum cad privighrtorile în cîntecele lor şi cînd ies să-şi cumpere o pîine sînt plini de vînătăi şi de funinginea înfrîngerilor. Nu vreau să mai mă fac că aţipesc cînd văd atîţi netrebnici cum ne trag dimineaţa de sub picioare, nu vreau să mă fac că nu aud cînd ei se roagă lui Dumnezeu să le ascundă urmele. La mine în cartier nu vezi un semn de circulaţie pentru soare să nu mai bîrfim că lumina este indecisă să intre în noi, nu vezi un curcubeu în vreo livadă, pe stradă nu vezi un zîmbet şi mă întreb; "Oare eu sînt, aceasta este lumea creată de mine, pentru că altadată cu tinereţea mea iscam primăvara în piaţa publică şi speranţele  înalţau temple? Acum de-abia mai pot scoate viaţa din casa aceasta în flăcări ca pe o căţeluşă oarbă.

joi, 28 martie 2013

Tragicul în travaliu

În seara în care am terminat de scris nuvela "Vremuri de latrină" a început războiul din Irak, cînd revista "România literară" mi-a publicat primul poem "Sufletul meu nu conţine tristeţi alterabile" Gaddafi a fost ucis de amanţii cadînelor lui. Fusesem luat la ochi de tragediile lumii, dar am crezut că mi se întîmplă asemenea agresiuni pentru că sîngele meu pătează. De acum aveam notorietate ca unul care aprinde focul noaptea să nu fie văzut, motiv pentru care am fost invitat la un post de televiziune de pe strada mea să citesc cîteva aforisme despre secetă. Am dus televizorul în coteţul cîinelui să mă vadă şi el şi emoţionat ca o lumînare care nu ştie de unde provine ceara, din urechi, de la albine sau secretată de regină am reuşit să traversez şi ultima frază.  Nu părăsisem studioul cînd Vocea Rusiei anunţă că în Afganistan americanii au bătut palma cu talibanii şi Marea Neagră s-a  apucat de  fumat. Mă deshidratasem şi m-am gîndit că nu ar fi rău să-mi cumpăr de la piaţă nişte mere deja muşcate să nu mi întîmple ce i s-a întîmplat lui Adam. Am ajuns acasă, mi-am luat papucii cu încălzire solară ce îmi multiplică neuronii şi mi-am zis; dacă mai pun atîta simţire artistică în textele mele planeta va lua foc. Am devenit temător, dacă scriu cîteva versuri de dragoste şi le afişez la gazeta de perete de cartier, te pomeneşti că degetele femeilor încep să vadă şi îmi află toate secretele din inimă. Am renunţat să mai fac digresiuni despre Giorgos Seferis, Albert Camus sau Eugenio Montale că tot nu citeşte nimeni. Am încercat să distribui pe gratis aceste texte. L-am corupt pe dascălul din cartier să le plaseze clandestin între cărţile de bucate ale fiecărei familii, care sînt la mare căutare în capitalismul acesta sărac, cînd Dumnezeu are zile de vizite deghizat în preot. Femeile stau mai mult cu ochii pe preot cînd vine să sfinţească pereţii caselor, aşa că dascălul are timp, contra sumei de zece lei cu care îl plătesc, să-mi difuzeze "operele" prin bucătăriile vecinilor mei. După o asemenea escapadă două cucoane se confesau reciproc că de la un timp gustul preparatelor lor s-a schimbat în bine şi se făceau că nu ştiu motivaţia. Pînă l-a urmă au recunosct amîndouă  că au găsit textul meu între cărţile de bucate şi de atunci prepară hrana numai dezbrăcate. Ca să nu mai produc tragedii pe mapamond am trecut să scriu texte pentru manele. Am primit o comandă de o sută de bucăţi pentru un cîntăreţ celebru. Văzînd, cum reuşesc să mobilizez masele la nunţi şi botezuri am pus bazele  Fundaţiei Dreapta Muzicală cu care sper să cîştig alegerile viitoare. Să nu fiu acuzat de evaziune fiscală am  recunoscut că am mai primit comenzi, pe care le-am înregistrat la fisc, de la două văduve suedeze, de la nişte femei date afară din Partidul Erotic Român că nu se culcase cu toţi membrii de partid, dar şi de la două surori siameze cu un singur sex. Aşa mi s-a întîmplat mereu, mă maturizez foarte greu cînd este vorba de fericire.

miercuri, 27 martie 2013

Memoria gunoaielor

În fiecare dimineaţă cînd trec spre casă văd oficialităţile de la primărie vizitînd gunoaiele. Sînt analizate cu mare atenţie ca şi cînd în aceste resturi ar fi scrisă istoria murdară a oraşului. Primarul păşeşte încet printre gunoaie şi după cîte văd pare mulţumit că azi nu a găsit nici un mort printre gunoaie. Unii dintre noi au o conştiinţă a gunoaielor foarte profundă. De fapt sărăcia ce viscoleşte pe străzi a făcut ca şi cantităţile de gunoi să fi avut un proces de diminuare accentuat. Dacă înainte cel mai credibil sondaj de opinie privind standardul de viaţă îl puteai descifra la ghena de gunoi acum este mai mult un spectacol pe care îl dau locatari zi de zi viyit]nd-o. În faţa primarului era un carton de dimensiunea unei coperţi de carte pe care scria cu creion chimic; "Facem masaj domnilor cu spatele lat în prezenţa icoanei Mariei Tereza." La doi metrii mai înainte un alt anunţ scris cu vopsea roşie; "Scoatem din bărbaţi şi femei cu ajutorul magiei albe, gelozia, ambiţia şi egoismul. Clienţii noştri pentru a fi siguri că s-au vindecat îşi pot testa fericirea imediat, în saloanele unde se execută tratamentul. Certificatul de garanţie îl reprezintă posibilitatea benevolă a pacienţilor de a lăsa o femeie însărcinată." Dacă numerotarea caselor din oraş şi descoperirea perdelor a făcut să nu se mai încurce ziua cu noaptea şi a introdus o rînduială în aşternuturi, apariţia unor puncte fixe de depozitare a gunoaielor a dus la deblocarea relaţiilor dintre oameni. Chiar şi azi cînd ştiinţa a pătruns în toate meandrele activităţii umane, că mai are un pic să determine o cărămodă să fie fericită în locul nostru, cînd telefonul mobil, internetul, aparatele de supraveghere de la distanţă, se mai folosesc metode medievale pentru a stabili ora de întîlnire dintre indrăgostiţi, fără teama de a fi interceptaţi, filmaţi, folosindu-se gunoiul ca un pretext de salvare a iubirii. Am cunoscut o doamna care la cinci minute după ce pleca soţul, rupea repede cîteva ziare în găleata de gunoi îşi aranja eul după ultimele metode cosmetice şi pornea către ghena de gunoi. Acesta era semnul prin care îl anunţa pe tînărul de la etajul trei că este liberă şi pregătită să descifreze melodia intimităţii. Nimeni nu prelucra această informaţie, nimeni nu lua temperatura fierbinte din jurul ei. Era o parolă şi un instrument de bruiaj fastuos. Întotdeauna iubirea s-a folosit de descoperirile omului ca şi cînd acestea au fost puse în circulaţie mondială pentru salvarea ei. Alte femei reuşeau să dea veşti iubiţilor ca în vremuri de război, trăgeau perdeaua spre partea cu dormitorul, puneau rufele la ucat pe balcoane legînd mînecile cămăşilor sau scoteau o păpuşă la fereastră cu picioarele desfăcute. După ce primarul a luat anunţul cu "masajul" şi l-a băgat în buzunar i-a şoptit unui colaborator;"Bine că nu-i nici o viaţă aruncată la gunoi astăzi că ieri erau cu zecile". Pe foarte mulţi oameni nu i-am cunoaşte aşa de bine, decît după felul de gunoi pe care sînt în stare să îl producă.

marți, 26 martie 2013

Copilaria şi tinereţea mea au fost împuşcate

Cineva mi-a împuşcat copilăria în spate. Venea de la un seminar unde se analizase acomodarea la viaţa terestră. Copilaria mea tocmai memorase la această întîlnire descrierea unui portret perfect al viitorului om unde îndrăzneala, curajul erau autoexigenţe şi nu spaţii albe ale vieţii. Nimeni nu s-a sesizat că pierdusem copilăria, numai o vecină în treacăt mi-a zis; "Vezi că ţi-au rămas pantofii mici şi calci asemenea unui braconier. Mersul tău face prea multe compromisuri, iar mersul este modul de întrebuinţare a gîndurilor. Drumul te poate considera un impostor şi tare mi-e teamă că te trezeşti dus spre nicăieri.". După ce copilăria

mea a ajuns în ceruri, bicicleta, prăştiile, gîzele cu care făceam conversaţie depre starea malformaţiilor naturii au rămas ale nimănui. Toate aceste feerii am vrut să le zidesc într-un loc neştiut de nimeni, dar m-am gîndit că îmi vor trebui vreodată drept rime în poemele mele şi nu am de unde să le mai iau, aşa că le-am pus la păstrare în arhiva mea de vicii. Nu voi mai avea încredere în nimeni, mi-am zis după cîţiva ani cînd femeile începuse să bage vrajbă în mine prin toţi porii. Eram la vîrsta cînd aveam nevoie de succese, îmi puneam întrebări de maniera, dacă mi se vor schimbă zîmbetele mă voi duce să-mi schimb şi cartea de identitate? Orarul după care îmbuteliez amintirile în sticle de doi litri să îl dau publicităţii? Îmi doream ca amprentele mele să semene cu ale bunicului să am cu ce pipăi cuvintele lui Dumnezeu. În ziua în care mă credeam genial s-a mai produs o crimă , tinereţea mea fusese ucisă într-un lan de maci mărginit de înfrîngerile în care viaţa îşi ardea energiile. De data asta a fost pornită o anchetă. S-au folosit sateliţii spioni, radarele de la malul mării, detectivii autohtoni folosind raţionamentul lui Sherlock Holmes, dar tinereţea mea nu a mai fi putut găsită. A pierit ca o dimineaţă vampirizată. Simţind durerea oamenilor s-a predat de bună voie serviciului de gospodărie comunală, secţia de ecarisaj social. Am căutat-o pretutindeni, pe terenul de fotbal, prin păduri, în ultima bancă din amfiteatrul unde de obicei studiam cum pot fi scoase muştele din încăperile politice fără să foloseşti  eşantioane de rahat.  Am căutat-o şi la scoala de corecţie din apropiere. Tînăr fiind, aveam prostul obicei de a dezbrăca femeile, cum făcea de altfel şi Picasso, dar nu pentru a le picta, ci pentru a le măsura cu ruleta aria conflictelor latente de pe şolduri şi spate. Întotdeauna treceam o suprafaţă mai mică ceea ce însemna evaziune epidermică infracţiune pedepsită cu scoala de corecţie. Tinereţea mea dispăruse ca o blondă suedeză sub plapumă. Cînd încetau săruturile o bănuiam că fusese pînă atunci în cuvintele mele. Mi-e din ce în ce mai greu să-mi planific dragostea de acum înainte să organizez ofensiva pentru a învinge înserarea. Istoria lumii este o înşiruire de nelegiuiri, autografe şi mode. Dacă şi tinereţea lui Cehov a păţit la fel ca tinereţea mea nu mai zic nimic, numai că îmi este ruşine să port doliu.

luni, 25 martie 2013

Un Balzac al sinuciderilor

M-au angajat să ţin evidenţa celor ce se sinucid în judeţul nostru. Pentru un om ca mine hîrşit de necazuri, bucuria pe care mi-a dat-o guvernul era să-mi fie fatală. Nu sînt obişnuit cu bucurii bruşte că imi creşte tensiunea ca unei statui cînd vede  trecînd pe lîngă ea o damă bine. Am mai avut o astfel de bucurie, un preot care fusese şi pe muntele Athos mi-a zis; " ce tot te iei de corpul omenesc, ba zici că este un teatru de amatori, ba că este un depozit pentru anotimpuri, tu nu vezi că viaţa nu este nici măcar trecută în nomenclatorul de meserii al ţării?". Eram direct subordonat secretariatului general al guvernului şi mi se dăduse o mapă cu sarcinile de servici. Trebuia să notez zilnic numele şi prenumele a celor care se aruncau după blocuri, a celor care înghiţeau antigel, sodă caustică sau a celor ce se împuşcau. Eram un fel de Balzac al sinuciderilor din judeţ. Cel mai mult aveam de lucru sîmbăta şi duminica. Zilele acestea erau pline de viscole funerare, de cîntece războinice, nu ştiu ce se întîmpla era o reactualizare a haosului uman. Cîte o dată mă întrebam, ce a mai rămas de distrus pe lumea această? Duceam şi o muncă de prevenire cu cei ce aveau de gînd să se sinucidă, îi recunoşteam după cum contemplau asfinţitul. Le era greu să se desprindă de frenezia stelelor. Femeile ce urmează să se sinucidă li se ridică emoţiile dinspre tălpi spre şolduri şi din cauza căldurii degajate le mişcă fustele ca şi cînd bluzele, fustele ar putea şti planificarea destinului pe următoarele douăzecişipatru de ore. Bărbaţii ştiind că nimicul este intrarea în lumea cealaltă deposedează lumea de vise să-şi facă aripi. Şi pentru a demonstra superioritatea capitalismului organizăm o recepţie în cinstea celor ce se vor sinucide. Petrecerea de obicei are loc la primărie în una din sălile de şedinţă, numai cînd numărul celor care au de gînd să-şi încheie socotelile cu viaţa este prea mare ne mutăm pe stadion. Este foarte bine că am ales primăria ca loc de adio pentru că aici li pot elibera certificate de deces, anticipat. Cînd îşi iau avînt de pe blocurile cu zece etaje către stele toţi au certificatele de deces în buzunare, altfel ar trebui să plătească şi zborul pînă jos. Fiind în incita primăriei toţi participanţi vor primi şi ajutorul de înmormîntare. Cu aceşti bani fiecare viitor sinucigaş îşi cumpără un costum de haine avînd imprimate păcatele pe guler, cămăşi cu baterii să li încălzească tăcerea, pantofi din care au fost extrase dansurile populare. Pentru a pune în practică zicală că omul ori iubeşte ori este mort, pentru ultima oară au voie să facă dragoste şi toate cele trei etaje ale primăriei devin imense camere erotice, dragostea fiind filozofia de bază a democraţiei. După cîţi sinucigaşi vin zilnic să se înscrie la mine şi să-i programez pentru festivitatea de adio, în România se trăieşte mai uşor din murit. Noroc că m-am trezit la timp din această călătorie imaginară că era să mă înscriu şi eu pe lista sinucigaşilor.

duminică, 24 martie 2013

Voiam să te las însărcinată cu un mic Robespierre

Am fost surprins că nu ai venit să vezi cum îmi trec comete prin gînduri în oraşul pe care eu l-am întemeiat, să vezi cum am pulsul neregulat pentru că nu văd pe nimeni pe stradă, nici măcar pe tine care purtai ciorapi negri. Mă puteai vedea cum inima mea depune mărturie în favoarea unui poem acuzat că doreşte să schimbe ordinea constituţională. Mă puteai vedea cum am devenit culpabil pentru că vreau să întreb înainte de a muri pe fiecare cetăţean al ţării dacă doreşte să îşi facă publicitate în timp ce intră în eternitate pentru a cîştiga ceva mărunţiş să meargă cu tramvaiul pe lumea cealaltă. Ştiu că erai interesată să mă urc în zîmbetul tău lung şi să-ţi explic cu ce părţi ale corpului trebuie întîmpinată dragostea. Nu erai departe de locul unde m-am despărţit de mine să intru în ţinutul neverosimil al visului, aşa că puteai să vii să mă vezi cum pun lacrimilor două cerculeţe din iarbă, ca două tropice, să vezi cum şterg de pe obrajii oamenilor tristeţea cu prosopul. Puteai să  te apropii să afli cum ştiu să tac spre a lăsa dimineaţa să intre în cîntecul păsărilor şi după ce le amestec bine să scriu un text proletar despre drepturile omului. Am fost surprins că nu ai fost de faţă să mă vezi cum împrumut de la concetăţenii mei metrii pătraţi de suferinţă să le uşurez sufletul, să vezi că adevărul pe care îl flutur asemenea unui drapel cu gaură este opera unor oameni care nu au auzit de Kierkegaard, Jean-Paul Sartre sau Pablo Neruda, ci a unora ca mine neîndemînatici, dar care pot omologa urletele clasei muncitoare la OSIM. Cineva mi-a zis, "Domnule, am fi onoraţi să sortaţi umbrele împreună cu noi şi să ne spuneţi care sînt capitaliste şi care socialiste să nu le încurcăm. Dacă vedeţi printre noi vreo fantomă să ne-o arătaţi că o izolăm rapid de popor şi o băgăm în camera unde aleşii fac cursuri pentru a-şi diminua vidul sufletesc. Dacă vă amintiţi de ceva ce vă face să plîngeţi, nu faceţi economie de plîns că avem chiuvete disponibile". Nu ai venit să vezi cum recepţionez trecutul, cum nu pot rezolva exerciţiile grele ale iubirii, cum din tot ce consider că trebuie păstrat alături de tezaurul ţării sînt amintirile colective ce trebuie lecturate de tineri peste decenii. Uitaţi-vă, nu dau cu fixativ pe cuvinte să par preţios, dar nici nu le pot lăsa pline de reumatism să le aud cum se vaită. Mă exprim ca un copil genial şi spun în felul următor; "Lasă-mă să joc sah cu sexul tău să vedem cît rezistă regele meu pe tabla de şah fără să capituleze". Am fost surprins că nu ai venit să mă vezi cum am înrămat glonţul cu care am ucis copilăria, cum încerc să schimb ordinea anotimpurilor ca să îţi găsesc gura liberă, cum mi-am încropit propriu soare să se vadă zerourile de pe cămaşa sărăciei. Fără ochelari văd dezmăţul aspru al minciunii, dar şi dorinţa  invizibilă a sîngelui tău de a vorbi cu stelele prin intermediul meu. Te-am aşteptat, voiam să te las însărcinată cu un mic incoruptibil sau mai bine cu un mic Robespierre.

sâmbătă, 23 martie 2013

În inima mea există spaţiu excedentar

Vă rog să faceţi linişte, femeile ce au fost cazate în inima vor să mă părăsească. Au aflat că nu mai puteam să petrec tot timpul cu ele, fără servici, fără nici o ofertă din partea vreunei stele să-i pun eternitatea pe bigudiuri şi m-am angajat mecanic ortodox pe şantierul primăverii. Eu răspund de împingerea sevei cu buldozerul în ramuri, ţin cursuri de sex pentru florile tinere care sînt tentante să se lase polenizate şi de bondarii mutaţi la oraş să facă politică. Peste tot nu văd decît guri înfometate, zboruri nefinalizate, speranţe cu arma la picior. Măcar copacii să fie sătui. Doamnele care ţineau toată noaptea becurile aprinse în inima mea s-au supărat că nu mai sînt aşa romantic ca altă dată cînd devenisem o fabrică de vise pentru ele. Primeam nu primeam şomajul de la stat, eu trebuia să concep vise dintre cele mai tehnologizate, vise cu potenţialitate convenabile modului lor de privi lumea, deşi lumea se împuţina în mine văzînd cu ochii. Ţipau toate ca nişte stăpîne ale simţurilor mele; " visează,  visează pînă lumina îşi va face mutaţie în cuvintele tale, pînă cînd poemele tale vor găsi vreun cumpărător". Cred că mă auzise pe mine citind din Jules Renard şi reţinuse că cei care au meseria de visători, nu vor îmbătrîni niciodata. Locuiau de atîta timp în inima mea şi acum se hotărîse să plece. Mă simţeam plin de ele ca de un văzduh plombat de nori. Pozau luminii ca unei televiziuni care nu este interesată, decît de eclipse de soare. Femeile din inima mea care sînt pe picior de plecare pînă acum au avut parte de un confort sporit, de un oficiu administrativ al sufletului de rang regal. Cînd nu iubeam era linişte. Cînd cuvintele intrau în grevă fiscală şi nu mai voiau să plătească nici o taxă pentru că îşi schimbau înţelesul în funcţie de anotimp, inima mea îşi planifică fericirea pe semestrul următor şi suferinţele pe un deceniu. Îmi igeinizam zilnic idealurile şi amintirile, îmi puneam mănuşile unui individ mai tînăr şi mai viril decît mine cînd le desfăceam umbrelele să le apere de soarele meu arzător. Mai erau cîteva străzi în inima mea necirculate, una ducea în Cuba alta în Siberia , dar le blocasem cu săruturi. Ar fi trebuit să ştie că în mine sînt mai multe spaţii de demolat, decît de construit aşa că nu le înţeleg graba de a mă părăsi. Instrucţiunile de folosire ale singurătăţii au  fost modificate după ultimile standarde impuse de Europa, tristeţile au fost mutate în nişte grajduri unde altă dată ţineam caii fanteziilor nelegitime. Vă rog să faceţi linişte, ca ele să poată să-şi adune bagajele, aparatele ce le ajutau să se răzvrătească, cămăşile de noapte ce încălzeau cuvintele să nu mai fie timide. Au nevoie de mai multe geamantane ca să îşi care vieţile din inima mea. Atît trecut în care ne-am depozitat pasiunile, atîtea forme de libertate ale respiraţiei, atîtea surîsuri, regrete, iertări, trebuie transferate către alte meridiane, în alte medii unde nesinceritatea poate fi  un rafinament. Faceţi linişte, pînă cară aceste civilizaţii ale iubirii din inima mea să nu se trezească vreuna şi să spună, dacă ne mutăm noi din inima lui rămîn prea multe camere libere pentru moarte.

vineri, 22 martie 2013

Un bădăran fără viitor

Nu ar avea nici un sens să-mi cer scuze că voi muri, este ca şi cum mi-aş cere scuze că am terminat un poem  şi în ultimul vers propun ca parlamentul să treacă legea privind instituţia sinuciderii tacit, fără să mai fie supusă la vot. Nu o să-mi cer scuze că uneori adorm în locuri pe care comitetul de aprobare a somnului nu le agreiază. Acest comitet a interzis să se doarmă în cîntecul unei privighetori, în camerele unde se exersează insuccesele sau într-o grădină unde primăvara şi-a instalat şantierul şi a dat singurătatea afară din curte. Toate aceste prestaţii inocente se întîmplă că lumea confundă somnul cu moartea ceea ce nu este adevărat, decît în situaţia în care aceste fenomene au loc în faţa oglinzii. Să nu credeţi că fac parte din vreun regim politic care nu-şi cere scuze niciodată, nici cînd aplicînd snobismul şi eroarea în viaţa oamenilor au pus bazele unui tragism naţional. Însă nu o să-mi cer scuze că sînt politicos şi dau întîietate altor bărbaţii să pătrundă înaintea mea în mediul umed al femeilor. Aşa am devenit cunoscut ca un tip corect ce nu vrea să-şi rişte speranţele. Faptul că la venirea mea în această lume am fost mai întîi supravegheat şi apoi suspectat că că nu bag în seamă pe nimeni este numai un ecou aventuros stîrnit de cei ce sînt alcătuiţi din absenţe. Eu la începuturi eram preocupat să-mi dezlege cineva cuvintele să mă eliberez de tăcerile în care fusesem înfăşurat pînă atunci, nu mă interesa dacă pe lumea aceasta există modestie, orgoliu, spaime sau că oamenii care care nu sînt iubiţi sînt mai buni. Nu o să-mi cer scuze că mi-am montat un tablou de siguranţe în zona unde acţionează fantezia. La mine iluziile reprezintă un mediu genial unde sîngele nu rugineşte şi dragostea este foarte urgentă. Cînd mi-am pierdut părinţii am anunţat dispariţia lor la mica publicitate cum procedasem şi cu tinereţea mea. Celui care îi găsea în vreo gară părăsită din Constelaţia Centaur mă angajasem să-i acord o recompensă serioasă, ori o călătorie gratuită cu Steaua Polară ori să îi pun la dispoziţie un translator adevărat care să îi traducă în termeni simpli nafericirea omenească. Nu o să-mi cer scuze că ţara mea a eliberat după revoluţie tristeţea din robie, că cel mai bun pluton de execuţie din lume pe care l-am folosit să-mi ucidă speranţele a fost cel alcătuit numai din preoţi pentru că toate găurile făcute erau găuri sfinte, că fericirea este mereu aproximativă ca şi ploaia şi nu vrea să-şi facă mutaţia definitivă în inimile noastre. De multe ori căutăm inamicii în altă parte şi ei sînt noi,spre exemplu eu cînd eram soldat în loc să mă gîndesc la duşmanii ascunşi în tranşee meditam la fesele unei femei şi mă întrebam pe unde aş putea eu intra într-un astfel de colhoz artistic. Nu o să-mi cer scuze că ştiu limba ţărînii, că am început să scriu la o constituţie unde în primul articol am trecut că iubirii nu-i trebuie nici o diplomă ca să ne asuprească, că pun la păstrare amintirile numai toamna. Mă aştept să fiu catalogat bădăranul needucat care nu vrea să părăsească această lume cu toate imperfecţiunile ei.

joi, 21 martie 2013

Îndoiala ca o soră vitregă

Dacă aş lua picioarele şi tălpile altcuiva, nu pentru a dansa, nu pentru a arăta lumii că exist şi nu tropăi, ci pentru a veni spre tine altfel, cu subtilitate, ca un dresor necunoscut ce îşi consumă perseverenţa politicos şi cu tandreţe, m-ai recunoaşte? Ai anunţa primul post de poliţie dacă ţi s-ar părea că mersul meu a fost deturnat, că tălpile nu mai sînt atît de incandescente ca altă dată să lase urme pe covor? Ai spune vîntului să dea alarma în oraş că paşii mei nu mai sînt atît de ambiţioşi şi mă deplasez pe asfalt cînd altădată mă simţeam umilit dacă nu veneam desculţ prin iarbă sau de-abia aştepţi să-i cuprinzi genunchii şi să te reciteşti pe tine? Cu alte picioare împrumutate nu cred că aş putea să mai schimb biografia apei, nu cred că aş putea coborî în tine fără să fac zgomot. Numai tălpile mele îţi ştiau harta inimii, străduţele înguste cu iasomie la poartă sau detaliile feerice ale sufletului. Nu voi avea niciodată încredere în tălpile altuia în picioarele concurenţiale ale altui bărbat, m-aş suspecta permanent că nu am paşii prea entuziaşti, că nu m-ar mai recunoaşte pămîntul ţării. Cu ce aş putea să mă justific în faţa pămîntului patriei că sîntem fraţi, înainte de naşterea mea, cînd eu îl calc cu tălpi străine, cînd în arhivele memoriei lui nu îmi mai găseşte numărul de înregistrare. Dacă aş lua braţele altcuiva şi te-aş strînge la piept, ai simţi că nu-i îmbrăţişarea mea cu care întregeam  în alte ocazii cercul iubirii? Ai şti că nu sînt mîinile mele dacă aş începe să-ţi cotrobăi pulpele pentru a le simţi  manifestările războinice? Ai simţi că degetele mele nu mai au acelaşi limbaj ordonat, că apăsarea lor  pe muntele Venus nu mai este aşa de fierbinte ca înainte? Nu cred că alte braţe poate purta în ele atîta sinceritate cîtă sînt eu în stare să produc, nu cred că alte mîini sînt pregătite să înoate prin sîngele tău pînă la epuizare ca apoi să mai aibă puterea de a face rugăciuni sau de a plăti în mîngîieri datoriiile neachitate către umeri. Nu ştiu dacă alte mîini vor acorda aceeaşi atenţie ambilor sîni, de a le lua din agresivitatea diafană de a răni lumina şi de a ţine post. Mîinile mele ştiu să citească hotărîrile luate de celulele tale. Mîinile mele fac un masaj de prestigiu pînă cînd pielea  recunoşte că este de natură cosmică şi simţurile devin admiratoare ale unei virilităţi necruţătoare. Mi-au trebuit mulţi ani ca să ajung la aceste îmbrăţişări perfecte, la acest balans provocator. Cu aceste mîini am reuşit să descopăr un aliaj între evadare şi satisfacţie, am muncit noapte de noapte plătit de stele pentru a putea crea un fond de candoare şi frenezie. Dacă o să vin la tine cu privirea, cu vorbele, cu săruturile altcuiva crezi că dragostea mea ar mai rămîne de religie ortodoxă, crezi că aş mai putea afirma neputinţa guvernului prin pieţele publice? Aş mai putea descrie profilul psihic al sărăciei, crezi că aş mai putea încălţa deznădejdea cu tocuri înalte să o văd de departe cînd merge la vamă să ceară exil? Crezi că sînt atît de pătimaş, încît m-aş putea compromite dacă aş deveni administratorul fericirii altora?

miercuri, 20 martie 2013

Sînt ca un Papă care caută parola de a intra în extaz

Sînt la vîrsta meteoriţilor care încep să cadă pentru a scutura roua de pe trandafiri. Am un excedent de vise atît de mare că aş putea salva orişice ţară unde deficitul bugetar  trage oamenii pe roată. Le-am spus că sînt obişnuit să locuiesc cu frigul, i-am informat că lacrimile mele au devenit agresive din cauza sărăciei, dar nu m-au crezut, spunîndu-mi că nu fac destul zgomot cînd o femeie mă aduce în extaz. Sînt la vîrsta cînd în carnea mea poţi ascunde tot cerul fără să se simtă lipsa lui sau stelele să perceapă vreo durere că le-am schimbat poziţia cum se întîmplă uneori unor doamne. Eu pot dintr-un surîs să reconstitui o femeie fugită în lume pentru că limbajul trupului ei nu a fost recunoscut oficial ca principal instrument de comunicare pe pămînt de către filologi. S-au găsit astfel de înscrisuri prin peşteri în care trupul femeilor descriau răsăritul de soare, era  schiţat somnul sub forma unui bărbat şi al unei femei culcaţi în lanuri de maci. Deşi săruturile desenate pe papirus erau experimente ale cunoaşterii fără   recompense, savanţii literari au spus că această formă de limbaj este un experiment de cîteva milenii şi mai trebuie exersat cîteva secole bune pentru a fi recunoscută ca limbă mondială a iubirii. Am atîţia ani, încît mitingurile împotriva singurătăţii au devenit specialitatea mea. În fiecare seară dau petreceri cu femei divorţate, meditez în jacuzzi despre trădările de ţară şi îmi invit numai prietenii care ştiu să calculeze volumul paharelor dintr-o privire. Oamenii trebuie mereu să aibă o preocupare, să nu fie singuri, să le spui numai ce vor să audă, altfel intră la bănuieli şi li se pare că existenţa lor a fost violată. Dacă vreau să văd cum evoluează lumea închiriez singur un cinematograf, dau actriţele jos de pe ecran şi pentru că ştiu că dragostea reprezintă promotorul evoluţiei umane le rog să-mi arate ultimele poziţii descoperite de cunoscători în materie de sex. Ar fi o laşitate din partea mea să mimez interesul faţă de Goethe care spune "Cine nu iubeşte este nevoit să înveţe să linguşească" şi să mă prefac că nu mă interesează noutăţile în materie de dragoste şi  de practicant  educat al acesteia. Nu ştiu la ce m-ar ajuta să cunosc modul de preparare a sute de feluri de mîncare specifice fiecărei ţări în parte şi să nu ştiu singura formula eclatantă a iubirii prin care înseninează viitorul şi adevărul devine generos. Sînt la vîrsta la care ştiu cu siguranţă că partidul aflat la putere înainte de a se apuca de guvernare îşi însuşeşte ghicitul în cafea pentru a deprinde inexprimabilul din destinul oamenilor şi pentru a răscoli cu indoiala drumul pe care aceştia o vor apucă. Sînt la vîrsta cînd nu mai pot aştepta pe trepte, am o durere chimică în tălpi, poate şi din cauză că toata viaţa mea am coborît. Pot strivi noaptea cu pieptul pînă ajung lîngă pielea ei. Nu mai pot lăsa soarele să se urce pe policlinici şi spitale ca apoi să aud că politicienii se preocupă de durerea oamenilor cu căldură. La această vîrstă umbra mea nu se mai udă decît cu vin, nu încercaţi cu apă sau agheasmă, nu mai încercaţi să mă faceţi din mine o caricatură de capitalist oferindu-mi afacerea secolului, spălatul morţilor pe dinţi. Sînt la vîrsta la care cînd vreau să mă duc la o femeie trebuie să fiu primit ca un Papă.

marți, 19 martie 2013

Ţara ca o femeie cu pulpe aventuroase

În mod intenţionat plecasem spre Bucureşti cu un tren hodorogit care de-abia se tîra pe şine, sperînd că voi mai reduce viteza cu care viaţa aleargă spre ultima gară. În compartiment am cunoscut o femeie care după spusele ei ducea săptămînal o carte în capitală să intre în relaţii de prietenie cu alte cărţi scrise de mari scriitori români unii propuşi pentru premiul Nobel. Cărţile comentau între ele despre drepturile omului, despre libertate, despre meseriile primăverii, în general despre lucruri pe care oamenii nu le vor cunoaşte niciodată cu adevărat. Mai tîrziu am aflat că îşi dorea ca acea carte scrisă de ea să intre într-o relaţie de iubire cu una din cărţile lui Emil Brumaru. La cîteva luni după ce traversasem împreună cîteva orînduiri de cuvinte şi sărbătorisem un echinocţiu  pentru că avusese loc în părul ei am devenit mai riguros cu rezultatele muncii subconştientului meu. După ce mi-am făcut mutaţie în înbrăţişările ei şi oficializasem dormitul între sînii ei fără să mai cer voie comitetului iubirii care se ocupă cu astfel de birocraţii am început să am o altă abordare vizavi de patriotism şi întreţinerea lui cu hrană neomologată. 

În trupul ei se întîmpla tot ce i se întîmpla ţării. Corpul ei era vizionar, sinceritatea mîinilor înlătura toxinele ficţiunii, privirea plină de certitudini era ca un instrument medical ce înlătura orice iluzie. Cînd am văzut împreună textele prin care se punea ordine în averea acestei ţării şi zăcămintele din fesele ei s-au lăsat studiate pe toate părţile. Cînd a fost promulgată legea privind paza băncilor nu a mai purtat sutien niciodată şi de cîte ori îi arătam un trandafir pe cale să se deschidă venea să-i potolesc arşiţa soarelui din interior. Mirosul trandafirului era parola noastră secretă. Ca să nu rămîn prizonier parfumului după ce îi  alungam confuziile din celule lăsam verbele să intre în controverse privind puritatea zahărului de pe buze. 

Cînd primăria a vrut să eutanasieze cîinii mi-a spus solemn că ea nu renunţă la lupii din sînge pentru că nu mai are cine să-i care albul zăpezilor în piele. Cînd consiliul local a vrut să privatizeze vîntul ea s-a opus vehement pentru că nu mai avea cine să-i restabilească echilibrul între două anotimpuri.  Văzînd că unii au înstrăinat petrolul ţării a vrut să-şi înstrăineze şi ea ovarele. Văzînd că s-au vîndut cîmpiile pe unde cobora soarele în lanuri a vrut să-şi taie şi ea părul şi să-l doneze fabricii de făcut păpuşi. A observat cum guvernanţii vor să ascundă viitorul în spatele unor tablouri pictate de Aman şi Grigorescu a ascuns şi ea primăvara în pulpe. Politicienii au încercat să modifice răsăritul, dar şi ea a modificat ora la care lumina poate fi supusă cu ajutorul gurii. Dacă se mai vînd mult bucăţi din ţară tare mi-e teamă că femeia cu care trasez punctele cardinale ale prospeţimii o să rămînă fără inimă, fără amigdale, fără glandele sudoripare. Eu tot aştept să se facă ordine în trupul ei să-i dispară prejudecăţile, respiraţiile neregulate, abrevierile pe care le fac simţurile, echivocul aripilor. Dacă acum nu este o ordine desăvîrşită în trupul ei mă gîndesc cum o fi cînd ţara va da faliment.

luni, 18 martie 2013

Un gol neplanificat

În trupul tău urlă feline flămînde şi dacă nu le hrăneşti cu dragoste la timp simţurile tale pot da erori, nu se mai pot exprima profilactic. Pentru mine dragostea este ceva all inclusivese şi nu o să îmbătrînesc aşteptînd ca asistentele medicale ale toamnei să-ţi îmblînzească climatul din artere ca să îţi dai jos ciorapi. Voi supune la vot dacă să intru sa nu în inima ta. Juraţii care vor avea drept de vot sînt, gura, părul, mîinile, sînii, gîtul şi coapsele. Dacă se va vota favorabil voi avea dreptul să intru gratuit în tine, să aprind stelele, să-ţi finisez inocenţa. Pentru că am înlocuit o lume unde fîlfîiam zadarnic din aripi şi visele noastre erau considerate ca nişte legiuni străine cu o altă lume unde democraţia are şliţ totul trebuie supus la vot. Dacă nu supui la vot că ai un ideal, cum am avut eu toată viaţa apusul de soare, punerea lui în practică va fi considerat de unii neconstituţional. Spre exemplu, eu am propus ca să fie linii de tramvai numai pentru babe, motivînd că în aceste femei tăcerea are nişte maniere de intimidează moartea, iar umbrele ce li s-au adunat ca un fum în celule nu mai încap în ele şi dau pe afară, unele chiar miros a acid sulfuric. Văzînd cum oamenii îşi trag unii altora scaunul, am propus ca cei cu demnităţi publice şi cei ce depăşesc cu salariile bunul simţ să-şi desfăşoare activitatea în picioare. Se face o economie de scaune imensă, dar şi de curent electric pentru că scaunele celor menţionaţi mai sus sînt prevăzute cu instalaţii de încălzire pe partea unde omul ia contact cu lemnul.  Aleşii poporului nu a votat. Mai întîi trebuie să ne adresăm consiliului de întîmpinare al primăverii să dea un aviz, apoi contestaţiile făcute numerelor de la pantofi de către opoziţie să fie analizate de curtea constituţională şi de-abia după aceea se vor relua discuţiile. Pentru că la mine sentimentele dau în clocot de  mi se înroşesc şi tălpile de multe ori încalc normele de conduită şi chiar drepturile omului. Cîte odată menţin presiunea atmosferică ridicată în cartier şi suferinţele oamenilor devin diletante, numai să pot stabili linia aeriană adecvată a sînilor ei şi pentru a nu demola cu şoldurile luminile din aeroporturi sau vitrinele cu promisiuni. Altă dată cînd cobor în trecut să-mi aranjez arhiva amintirilor şi trec cu cîte o femeie pe lîngă statuia din faţa primăriei reprezentînd setea de glorie a poporului român, statuii i se măreşte tensiunea peste optusprezece cu nouă şi nu mă duc să-i cumpăr aspacardin ceea ce pentru unii înseamnă încălcarea drepturilor omului. Aşa sînt eu, cînd supun la vot cînd nu supun, la mine spontaneitatea reprezintă nobleţea prezentului. Acum după ce am văzut că toată lumea îşi face buzunare la spatele pantalonilor sau al fustelor ca să îşi ascundă necazurile, cînd îşi iau eşantioane din fiecare speranţă în fiole imperfecte să vadă dacă şi  microbii au devenit tîlhari îmi vine să păşesc în acest gol imens şi neplanificat. 

duminică, 17 martie 2013

* * *






stelele se feresc
să plutească în mine,
le-aş putea pune roţi
la poemele mele
le-aş putea fura lumina 
să pipăi arborii
şi zăpada
le-aş putea respira
poate, le-aş pune
să ia universul în spinare
şi să-l care în părul tău, iubito!

sâmbătă, 16 martie 2013

Treburi de familie

Noi sîntem o familie de modă veche, citim versuri medievale, iubim lent şi lung. Cînd nu ne place de cineva mergem sărăcăcios şi ne dor ochii cănd îl privim. Ca să vadă vecinii că sîntem din tată în fiu capitalişti şi producem plusvaloare avem atribuţiile împărţite şi sînt scrise într-un regulament de folosire a aerului, luminei şi sentimentelor dintr-o zi. 

După ce mama şi tata au găsit o după-amiază propice să plece din lumea aceasta eu şi fratele meu am reîmpărţit treburile gospodăreşti. Pentru că el nu putea să fie original în nici o situaţie a ales să fie în pas cu moda, folosind serviciile de poştă ale unei feline blonde. A plecat în Africa la vînătoare de lei şi tigri.

Toate problemele casei au rămas pe capul meu. De cîteva zile primăvara şi-a instalat şantierul în grădina mea şi a adus fel de fel de aparate şi instrumente. Se îndreaptă micile erori din ierburi care din cauza campaniei electorale de acum un an au rămas primejdios de încrezătoare în promisiunile făcute. Cu un accelerator de sevă se restabileşte politiţea din trandafiri a căror spini au devenit de-o aroganţă politică. Verific aleile din grădină să văd dacă gîzele au reuşit să le numească, dîndu-le numele vreunui mare scriitor. Chiar le trebuie şi lor o adresă cu număr şi stradă să le fie trecut în certificatul de naştere. 

Suferinţa, tristeţea le-am băgat în frigider să nu se extindă în toată casa. Limitez textele scrise cu rouă pe frunzele de anul trecut rămase în atenţia opiniei publice dacă observ că a împrumutat stilul condeierilor din cafenelele pariziene. Mi-e teamă să stau de vorbă cu privighetorile că au aparate de înregistrat în gusă şi cînd încep să cînte nu ştiu cum interpretează ideile mele despre patriotism şi te pomeneşti că mă văd prin tribunale acuzat de extremism muzical. Dacă am rămas singur şi nu pot trăi numai din refuzuri ca să ajung un utopic genial trebuie să mă ocup de tot dramatismul unei familii. La ultima rugăciune făcută în stil adjectival mi-am luat angajamentul că mă voi preocupa să nu mai moară nimeni în casa asta. 

Am avut proasta inspiraţie să învăţ nişte cărăbuşi să treacă strada numai prin locurile marcate pentru trecerea pietonilor şi au murit aproape toţi călcaţi de maşini. Cîţiva am reuşit să-i salvez şi acum sînt la reanimare. Stabilesc poziţia florilor ca să poată fi polenizate mai uşor de albine sau alte gîngănii specializate în activităţi de acest fel. Sînt unele flori care, deşi fecundate de două trei ori tot mai vor. Pe acestea trebuie să le acopăr cu metafore lipsite de miros că risc să fac din ele nişte curve. Cu universul din interiorul meu nu prea sînt gospodar. Inima mea are foarte multe străduţe strîmte pe unde încă mai locuiesc fel de fel de femei, dar nu mă îndur să le evacuez, nu îmi vine să le scot în stradă. Aşa mă port eu cu inima mea. Cînd văd o femeie frumoasă o constrîng să o primească în interior, iar după ani de zile o oblig să nu o dea afară ca pe o chiriaşă ce nu şi-a mai plătit de mult datoria.

vineri, 15 martie 2013

Cineva a inventat plînsul înaintea mea

Pe lumea aceasta fiecare are de inventat cîte ceva.Unii ţin cuvintele noaptea în lămîiţă ca dimineaţa să le miroasă gura frumos, alţii se logodesc cu minciunile ca să descopere dacă nu cumva îngăduinţa este o formă minoră a libertăţii. Uneori cred că imită gesturile naturii şi pot înţelege de ce vîntul inventează norii, de ce primăvara se duce la psiholog cînd costată că se intimidează de prospeţimea ei, de ce visul este ca o peliculă de film unde trecem ce peisaje vrem noi ca să putem spune că sîntem atît de riguroşi că planificăm şi grimasele inteligenţei. Numai că cineva a inventat plînsul înaintea mea, deşi acest drept îmi revenea mie. Cineva s-a grăbit şi a inventat şi forma lacrimilor, crezîndu-se că în acest mod omul devine mai profund şi nu se mai gîndeşte de dimineaţa pînă seara la înviere. Îmi aduc aminte ca acum cum ursitoarele la naşterea mea mi-au şoptit la ureche; "Te împuternicim pe tine să descoperi plînsul, lacrimile şi batista. Dacă vei costata că în vremea la care tu vei renunţa la veşnicie ca să poţi să compui propoziţii despre femei să le şcolarizezi în a memora lumina cu pulpele, data aplicării acestei descoperiri poţi să o fixezi cînd vrei, chiar şi în anul două mii trei sute". În clipa în care m-am dumirit eu cei cu lumea acesta şi transpiraţia a început să-mi miroasă a petale de trandafir zdrobite şi  mi-au dat tuleii în barbă pe pămînt era un plîns mondial. Oamenii descoperise plînsul la locul de muncă, nu au mai aşteptat schiţele şi detaliile mele privind modul cum se pune ecuator la o lacrimă sau spre ce stea să privim ca puritatea ei să fie maximă. Lacrimile de război aveau în ele o măreţie ce te obliga să dormi cu puşca sub pernă, cele de iubire aveau în compoziţie şi un germene stimulativ, dar şi un gol în care viitorul nu mai putea respira. Chiar dacă la prima vedere copiii plîngeau că ţîţele mamelor nu aveau lapte ei suspinau şi adormeau plîngînd pentru că li se furase tăcerea cosmică,  pentru că le era foarte greu să ducă această muncă de îmbătrînire pe care o ducem şi noi. Voiam să trec în normele de aplicare a plînsului o dată cît mai îndepărtată. Voiam ca oamenii din cartierul meu, din oraşul meu, din ţara mea, de pe planeta mea să înceapă să plîngă cît mai tîrziu posibil. Poate acum aş fi acceptat un provizorat de plîns văzînd ce ravagii face sărăcia în patria mea. Poate aş fi instituit o stare de urgenţă a plînsului auzind cum politicienii cotrobăie după averea ţării după ce au suspendat memoria pedepsei. Numai că invenţia mea, privind plînsul, a fost plagiată cu multe secole în urmă de un viitor ilegitim.

joi, 14 martie 2013

Numele meu

Cel mai bine mă ascund în numele meu. Cînd intru în casă sînt temător, îmi iau toate măsurile de apărare să nu cumva să găsesc moartea ghemuită în vreun colţ sau sub cearşaf şi să-mi spună, vino să facem dragoste o eternitate că văd că îţi cauţi fericirea cu lumînarea. Cel mai aproape şi la îndemînă îmi este numele şi mă chircesc în el ca o pasăre în cîntecul ei. După ce trec prin toată gama de emoţii şi constat că lucrurile din casă sînt la locul lor mă consolez că odată cu mine nu au murit şi prietenii mei pe care îi păstrez în memorie. Să ştiţi că nu am o părere bună despre numele meu, toată viaţa a umblat prin lume ca un anonim are mai multe consoane decît vocale, este greu de ţinut minte, dar faptul că este invizibil şi nu face gălăgie cînd se deplasează prin cameră mi-a fost de ajutor. Moartea cînd umblă după oameni nu are toate datele de stare civilă ca să te identifice, nu are CNP-ul, nu ştie dacă eşti căsătorit sau nu, nu-ţi ştie adresa exactă, ea are o planificare foarte riguroasă de la naştere şi cînd vede că nefericitrea te-a obosit destul opreşte gravitaţia şi sufletul îţi devine imponderabil. Numele meu stă pe mine ca o husă şi are toate dimensiunile mele. Înălţimea lui este ca a mea, un metru şi nouăzecişicinci de centimetri, mărimea pantofului patruzecişicinci, ca să se potă încheia la gît ,deşi nu poartă cravată cămaşa are lungimea gulerului de patruzecişişase de centimetri. Dacă eu mă îngraş şi numele meu face burtă, dacă slăbesc se retrage şi el spre trupul meu îndurerat că va atinge pe stradă mai puţine femei. Ce nu înţeleg este faptul că eu fac riduri sub ochi, pe frunte, iar numele meu nu dă semne că ar avea vreun gînd de îmbătrînire. Eu am un manual al supravieţuirii în epoca capitalismului însă nu scrie nimic despre transformarea fizică a numelui sau uzura lui. Pe parcurs ce studiez numele oamenilor îmi dau seama că acestea rămîn intacte, aproape ca la naştere, numai cu vreun metru şi ceva mai lungi. După ce noi întrerupem corespondenţa cu viaţa numele noastre încep să lucreze la statuia posterităţii. Aşa fiind, mă încumet şi stau chircit în numele meu ca un vultur ce nu îşi poate întinde aripile pentru că simte cerul ascuns în el. Uneori cînd răscolesc amintirile care sînt şi amintirile străbunilor mei dau de armate de tăceri, de amiezi izolate între partidele de vînătoare, de racorduri din aur prin care circula lumina să ţină cuvintele româneşti în viaţă. Ştiu că numele meu nu mă va părăsi niciodată, nu are izvoare vegetale sau biologice să poată fi expus erodării, în el trecutul este păstrat sub forma unor lingouri de aur. Chiar dacă nu este în stare să fecundeze o femeie ştiu cu numele noastre limba română a creat un popor şi în stele.

miercuri, 13 martie 2013

Hotel de lux

Nu există nici un hotel de lux în partea de nord a paradisului. Văd fel de fel de oameni, turişti, bancheri, politicieni cu anotimpurile neterminate în ei, întrebînd în stînga în dreapta dacă mai sînt locuri libere, dacă mai este teren disponibil să îşi construiască vreo locuinţă, mă rog un acoperiş deasupra capului. Cîteodată cred că memoria colectivă este de zeci de ori mai scurtă decît cea individuală, altfel nu înţeleg cum lumea aceasta caută un loc imposibil de identificat chiar şi cu sateliţi americani sau spioni evrei. Oare ei nu ştiu că toată viaţa strîngem în braţe fiinţa iubită şi cînd ne uităm cu atenţie constatăm că din ea nu a mai rămas decît o cruce de lemn, oare ei nu ştiu că zvonurile prin republica noastră de capitalişti sînt mai dese ca anunţurile matrimoniale. De unde au scos-o pe asta cu paradisul nu pot să-mi dau seama. Am crezut că cei ce vin la mine vin din curiozitate că au auzit că vreau să împăiez sărăcia şi să o duc la muzeul Luvru sau că sînt în căutarea unui chirurg să schimb sexul singurătăţii. Un tratament contra asteniei de primăvară trebuie să îi fac şi inimii că de dimineaţa pînă seara recită necontenit poeme de dragoste de zici că întreaga omenire a prins gustul metaforelor. Este foarte dificil să ai o inimă ca a mea unde nu recunoaşte decît o singură lege pe acest pămînt, legea cererii şi ofertei. Cum vede o femeie îi confiscă un zîmbet îl transformă în stilou şi se apucă să o deseneze. Îi umple braţele de tone de mîngîieri, o delapidează de vise, îi creşte temperatura interioară cu panouri solare aşezate pe fese şi se acoperă cu ea într-o poziţie convenabilă. Inima mea este un imperiu de dorinţe cu studii superioare la Hatward. Aici cele mai interesante lucruri sînt textele protocolare prin care dragostea este rugată să ne finiseze simţurile. În inima mea bucuriileşi tristeţile nu se devalorizează,  iar lacrimile sînt expediţii neformalizate printre amintiri. Nu mai accept decît singurătăţi de lux. Dacă exista cu adevărat un hotel al paradisului nu adăposteam eu toată imaginaţia mea la unul din etaje? Nu aş fi cumpărat o tonă de detergent capitalist să fac curat la parter şi să depozitez toate visele pe care am fost în stare să le produc ca pe nişte plăceri subversive? Aş fi deschis conturi în băncile din apropiere la toţi copiii entuziasmului, paşii mei ar fi devenit primăvăratici, nu aş mai fi complicat lucrurile, cum fac de obicei, să o dezbrac de toate hainele după ea. I-aş fi zis, ţine-ţi pulpele lipite să cred că eşti mai tînără. Într-un fel îmbrăcăminţile unei femei reprezintă pauza materială pe care iubirea şi-o ia. Aş fi adus şampanie cu papion, colecţia mea de pasiuni, maşina de spălat cuvinte ca acestea să se potrivească exact în vers, aş fi aranjat stelele după cum au femeile nasturii la bluze. Ar fi fost o plăcere să privesc perdelele de hotelul de lux al paradisului şi să mă gîndesc la o iubita de-a mea din tinereţe care umbla cu o şurubelniţă la ea să dea virilitatea mai tare. Dacă nici aşa nu reuşea îmi pompa sînge în artere de la un trandafir tînăr. Aş pune păsările să facă taximetrie, cărînd lumina între păcatele mele. Partea ridicolă este că întotdeauna gîndesc imposibilul.

marți, 12 martie 2013

Inimă de balenă

Am hotărît să mă revolt împotriva mea aşa cum o fac şi cuvintele cînd nu mai vor să aducă privelişti proaspete în poeme. Stau în mine şi zac toată ziua ca un bolnav de democraţie. Măcar să vină cineva de la comitetul de organizare a revoluţiilor şi să-mi spună că nu va mai avea loc niciuna în următorii o sută de ani ca să ştiu să merg la primărie şi să-mi scot adeverinţă de cerşetor pentru a mă bucara de toate drepturile stabilite de constituţie. Am făcut ucenicie la profesorul meu de matematică ieşit la pensie şi am costatat că în capitalism există şi toleranţă pentru cerşetori. Spre exemplu, cerşetorii nu dau chitanţe cînd primesc ceva bani de la trecători şi nu dau nici rest. Cred că este filozofia de bază a statului român capitalist, interzicerea chitanţelor pe întreg teritoriul. Mai este şi un alt impediment la noi, circulă fel de fel de bani, unii sînt inscripţionaţi numai pe o parte, alţii sînt bani fricoşi şi nu-ţi permit să pui mîna pe ei. Cînd se fac delapidări masive, în văzul tuturor, se folosesc monede specifice cum este acum cu vînzarea CFR-ului. Sînt bani ce au montaţi pe ei sirene ce scot un sunet ascuţit şi bani care nu ştiu, decît să şoptească şi circulă numai pe întuneric. Cînd tocmai îmi luasem postul în primire de bibliotecar la adăpostul de cîini de lîngă Ploieşti (mai prost plătit decît un cerşetor cu post fix lîngă prefectură) a venit în control un inspector pe care îl ştiam din vedere, pînă să se înscrie în partid schimba valută în faţa cinematografului şi mi-a zis; "Lasă-l pe Francois Villon, pe care îl citeşti că nu au auzit cîinii de el. Tu eşti omul de tip nou, omul hrănit de capitalism şi ca atare trebuie să te comporţi occidental. Nu trebuie să miroşi a transpiraţie şi să ai mustăţi ca ale lui Salvador Dali la subraţ, respiraţia să îţi fie răcoroasă ca o dimineaţă ce coboară pe lacurile din Elveţia şi să nu mai încerci să adaugi ceva omului cum ar fi învierea că ne faci de rîs pe străzile Parisului. La pantaloni să ai două şliţuri, dintre care unul pentru vorbitor, să ai pantofi cu scîrţ, cămaşa să aibă culorile tricolorului, iar chiloţii să fie cu dipozitiv de  traducere în toate limbile pămîntului". Îl priveam pe valutistul din faţa mea şi mă gîndeam că niciodată nu ştiu cît să scad dintr-un om ca să rămînă numai mizeria aşa cum fundul femeilor care pentru mine este un tărîm misterios nu o să-l cunosc niciodată în profunzime. Cîndva legam portativele cu note ale privighetorilor cu curcubee şi făceam audiţii în pieţele publice,  acum îmi doresc să mă operez şi în locul inimii mele să mi se pună una de balenă în care să încapă tot capitalismul.

luni, 11 martie 2013

Înăuntrul meu sînt un tip vorbăreţ

Simte-te ca la tine acasă aici în inima mea, voi avea grijă să-ţi dizolv cu săruturile toate obstacolele pe care le vei întîmpina dacă vrei să vizitezi stelele sau dacă vrei să-ţi foloseşti conştiinţa ca pe o planşetă si să desenezi, cu creionul chimic al nopţii, amanţii. Nu-ţi face probleme, moartea în noi este atît de tînără că şi acum se hrăneşte cu visele părinţilor noştri. Nu a văzut că mie mi-a crescut barba, că port numărul patruzecişicinci la pantofi, că  l-am studiat pe Einstein din scoarţă în scoarţă să văd dacă distanţa dintre doi îndrăgostiţii influenţează în vreun fel iubirea şi am ajuns la concluzia că aceasta se diminuează numai în situaţia în care planeta sărăciei produce eclipse de soare. Să ştii că inima mea este o foarte bună locuinţă, aşa că simte-te ca acasă. Mai demult, aici se adăposteau fel de fel de poeme pe care oamenii nu le primeau în casele lor. Din cînd în cînd îşi făcea mutaţie cîte o femeie cu  poziţia trupului greşită, în sensul că aveau o înclinaţie cosmică, reprezentînd o certitudine că sînt pregătite în orişice moment să facă dragoste. Acum este măgulitor să te am pe tine în inimă cînd ştiu cît de exigentă eşti cu simţurile mele, pînă nu le faci să mă doară nu te laşi, pînă nu incendiezi ovaţiile lor nu te opreşti. Vezi că este şi o corabie ce se plimbă prin arterele mele cu care îmi duc eu iubirea la reciclare, poţi să te urci în ea şi să vizitezi toată emisfera sudică a luminii. O să observi cît de îngăduitoare este copilăria mea pe care am abandonat-o pe aceste meleaguri, nici nu mai plînge, o să vezi atelierul meu de lucru unde finisez picioarele şi sînii femeilor, clinica unde încerc să găsesc leacul pentru această boală eternă care este toamna. Mai jos unde speranţele şi-au deschis o fabrică de colaci de salvare se vede o bancă din lemn unde eu, vinovat că nu am putut iubi mai mult mă aşez uneori şi asist cum Dumnezeu produce din nişte substanţe necunoscute înserarea. Să nu te iei după paşii mei că ei duc către Steaua Polară sau după urmele mele lăsate pe zăpadă că te vei trezi în vîrful muntelui unde îmi ţin eu patriotismul. Dacă vrei să cobori şi în trecut să fii atentă că treptele sînt cam părăginite, asta în situaţia în care vrei să-mi cunoşti şi strămoşii şi spectrul eredităţii mele. Pe acolo sînt foarte multe arme uitate cu care ne-am apărat hotarele şi ortodoxia, bancnote vechi cu care am cumpărat tunuri şi praf de puşcă să luptăm cu imperiile din apropiere ce nu ne lăsau să ne îngrijim columnele. Simte-te ca la tine acasă în inima mea, vezi să nu uiţi numele meu unde ai noua adresă şi să te amendeze poliţia. Nu te mai îmbrăca pentru că oricum ştiu parola ca să intru în tine, vorbeşte-mi în şoaptă ca să emoţionezi şi tăcerile, nu închide ochii că o să mă striveşti de tot, mişcă-ţi trupul după principiile planetelor să nu produci vreun gol astral şi cădem în el. O să devin neliniştit numai atunci cînd lumea, în dorinţa ei de glorie, o să-ţi cumpere toate cuvintele.

duminică, 10 martie 2013

Aşteptarea îţi face exprimarea inutilă

Nu te mai aştept, deşi am montat un paratrăznet la pat în situaţia în care vii odată cu ploaia. Nu mă mai pot păcăli că ţi-am auzit paşii, chiar dacă pe talpa pantofilor ţi-am scris adresa mea şi zgomotul lor aş fi dorit să îl trec în memoriile mele. Şi eu trăiesc urgent ca toată lumea mai ales acum că vine primăvara şi trebuie să pregătesc repertoriul pentru păsările din cartier, trebuie să merg la poliţie să iau număr de înmatriculare pentru trăsura cu vise. Cred că mai repede ca mine trăieşte numai lumina şi de-asta trebuie să mă grăbesc să asigur prestigiul soarelui peste cîmpii şi dealuri, trebuie să alerg să dezleg ierburile din pămînt, să semnez pe fiecare frunză ca peste ani arheologii să fie obligaţi să spună "uite domnule, limba română renaşte odată cu natura". Absenţa ta a ajuns la cota de avarie. Sînt voci care spun că tu ai făcut anotimpurile incerte şi ai pus capăt negocierilor dintre stele privind preţul eternităţii. Oricum nu mai rezerve de sînge ca să te aştept. Bufetul pe care l-am construit pe terenul viran al melancoliei trebuie să-l aprovizionez cu înfîngeri şi nelinişti. Peste cîteva zile parlamentarii mă aşteaptă, în calitate de specialist, să facem o lege a privighetorilor prin care acestea să devină principalele purtătoare de mesaje în capitalele europene, poate în acest fel mîinile poporului se vor încălzi şi vor putea să se roage pentru reinstaurarea dreptăţii. Am şi ceva îndoieli. Pe mine, cînd văd că priveşte lung o femeie, nu mă gîndesc că ar dori să-mi arate cum dimineţile se topesc între sîni sau să îi număr pruncii ce aşteaptă gîngurind în zîmbetele ei. Mi se pare că mă evaluează să vadă cît mai am de trăit şi de teamă zic; "Doamne, lasă-mă să mai trăiesc pînă duminică să am timp să şterg praful de cărţi şi să-mi plătesc rata la bancă pentru creditul pe care l-am luat să construiesc fabrica de produs salivă". Într-un fel o înţeleg, nici eu nu am făcut nimic să-mi întineresc dragostea sau să o modernizez. Am pus nişte sandale facute din ghiocei pe drumul ce se îndreaptă spre răsărit ca să se încalţe primăvara, dar poate voia să o duc la barul de la marginea oraşului unde dansul în bucile goale este o modalitate de uzurpă sărăcia. Cînd am pus-o să traverseze un text s-a întors înapoi repede sub pretextul că nu a putut merge mai departe din cauza stropilor de roua, deşi i-am spus să se ţină după un cărăbuş, pe care îl ştiam eu din copilărie, un fante de Bucureşti ce locuia chiar pe Calea Victoriei. Mi-a plăcut de ea că îl studiase pe Troski şi pulpele îi devenise revoluţionare. Am ţinut la ea pentru că m-a crezut cînd i-am spus că nouă românilor ne-a pierit scepticismul din secolul trecut şi atunci nu mai făcea economie de îmbrăţişări, iar gura ei care absolvise facultatea de logică făcea practică pe mine.Nu o mai aştept că o să înceapă să mă compătimească propriile mele vise. Aşteptarea este o durere cu erata scrisă înainte.

sâmbătă, 9 martie 2013

Uitarea este o economie de amintiri

Copiii nu vorbesc în primii ani să nu poată spune de unde vin, încotro se îndreaptă, cine îi aşteaptă, dacă vor rata idealurile, dacă trecutul este o caricatură a morţii. Cineva nu vrea să ştim dacă pe acolo se fură din cauza sărăciei, se plagiază pentru a ajunge ministru, sînt proletari gata în orişice clipă să producă o revoluţie. Mă întreb dacă de unde vin ei o fi numai timp de iubit sau de murit, dacă şi acolo se folosesc comprimate pentru a-ţi aranja biografia, dacă melancoliile sînt goluri nepremeditate, dacă ateismul este o opţiune prohibită, dacă în statele acelea acoperite de eternitate se aplică sistemul electoral american sau chinezesc. Nu îşi amintesc nimic. Medicii se străduiesc să vindece memoria copiilor. Este necuviincios să întrebi ceva despre o lume pe care nu o cunoşti şi nu ştii nimic despre ea. Poate aceste secrete sînt rezervate numai lui Dumnezeu. Poate cel ce urmează să se nască va rămîne repetent în clasa a cincea, va fi nerespectuos cu poezia ca mulţi alţii, peste ani se va înscrie în vreun partid interzis de lege şi îşi va iubi poporul. Savanţii după ani de nesomn nu au reuşit să afle dacă în zîmbetele copiilor se poate descifra vreun război, dacă asfinţiturile sînt hrana morţii, dacă Jean-Paul Sartre va fi la fel de actual şi peste o sută de ani. Eu am început să-mi amintesc cînd părinţii mei au început să uite. La început amintirile mele erau foarte crude, dibuiam viaţa, încercam să văd cu mîinile marşul ierburilor. Repetam exerciţiile de apărare împotriva prezentului, de victorii nu avusesem parte, eşecurile erau nişte enclave provinciale pe harta iluziilor unde aveam cutezanţa să invit soarele. Ca să găsesc întrarea într-o femeie mi-a trebuit toată logistica unui soldat ce vrea să cucerească o casă regală. Versurile treceau prin mintea mea ca nişte păsări incandescente, dar dacă inima mea nu era pregătită să devină locuinţă pentru ele nu le scriam, nici măcar pe vreo ciornă să nu le primejdiesc ţinereţea. Îmi ceream scuze corăbiilor ce navigau prin sîngele meu că nu puteam să le reţin numele. Rugam oraşele şi porturile pe care le traversam în vis să nu mă declare persona non grata că nu mi-am tatuat pe corp numele lor pentru a nu le uita niciodată. Viaţa se nimiceşte pe sine în fiecare zi, înfrîngerile cu paşi grăbiţi dărîmă adevărurile şi este din ce în ce mai chinuitor să îţi aduci aminte şi să uiţi. Cît de complicată este salvarea amintirilor mai ales cînd tratăm realitatea ca pe un imperiu al imaginaţiei! Uitarea şi-a dat doctoratul în chirurgia estetică a amintirilor. Nu cunosc o operă mai întinsă, decît lumea de lîngă noi scrisă în memoria în care ne amăgim că vom trăi veşnic.

vineri, 8 martie 2013

Pudriera cu sensuri

1. Femeia este metafora ce acoperă distanţa dintre două vise.

2. Femeia săvîrşeşte păcate cu o iluminare ancestrală şi nu ştiu de ce mai este nevoie de prestigiul sancţionării.

3. Nici o băutură de pe pămînt nu te ameţeşte mai rapid ca o femeie.

4. Prefer să rămîn pe o insulă a nimănui dacă producţia mea de dragoste creşte şi reuşesc să fac dintr-o sirenă o instituţie a naşterii.

5. Gusturile iubirii nu se verifică în bucătărie, ci în dormitor.

6. Dacă te împrieteneşti cu o femeie frumoasă, nu este nevoie să-ţi mai faci singur duşmani.

7. Femeia este o feerie cu sîni ce pune logica la îndoială în dorinţa ei de a supraveghea cu fiecare celulă viitorul.

8. Numai în sufletul femeii găseşti sensibilitatea leoaicei şi furia mării aşteaptîndu-te cu o politeţe şcolărească.

9. Şoapta femeii este modul ei de a emoţiona tăcerea.

10.Cea mai mare plăcere a femeii este să-i dizolvi obstacolele cu săruturi.

11.Este măgulitor să vezi cum o femeie nu vrea să fie îngăduitoare cu simţurile bărbaţilor.

12.Cît de obosită ar fi o femeie nu limitează dragostea niciodată, îi dă voie să se expună pînă la durere.

13.Uneori femeia se abandonează atît de convenabil încît lumina consideră că îi produce prejudicii.

14.Femeia în clipele ei de extaz produce capodopere cu simţurile.

15.Pentru fiecare strategie a iubirii femeia are un plan de retragere şi unul de contraatac.

16.Femeia ştie că iubirea se sinucide periodic, dar nu renunţă niciodată să-şi trimită simţurile la reciclare.

17.Gura femeii din naştere are studii universitare pentru că ştie să aşeze timpul sub forma unui sărut cu genialitate.

18.Mă gîndesc cît de simplă este viaţa noastră dacă izvorăşte dintr-un sărut.

19.Femeia are nevoie permanentă să fie privită şi în interior, chiar dacă acest lucru este făcut cu un singur ochi.

20.Şoldurile ei sînt ca două insule albe între care îmi doresc să naufragiez, dar loviturile să nu fie prea puternice să îmi pierd legitimaţia de marinar.




LA MULŢI ANI TUTUROR FEMEILOR CE APRIND LUMINA SĂ CITEASCĂ ACESTE TEXTE!

joi, 7 martie 2013

Nepotul lui Max Horkheimer

Suferinţa este tocmită cu ora pe capul românilor, în fiecare zi cerul se opreşte pentru cîteva secunde ca să aibă loc apocalipsa din sufletul lor. Pentru toate tristeţile pricinuite de guverne am încercat să obţin o recompensă de la CEDO însă fără nici un rezultat. În timpul procesului, un judecător care după cum îi ţipau sirenele de la pantofi cred că era născut pe meleagurile mi-a zis; de două mii de ani trăiţi în tristeţe şi vrei acum dintr-o dată fericire. Deşi i-am explicat că nu am cerut daune decît pe ultimile două secole că celelalte s-au prescris am fost acuzat că sînt descendentul Şcolii de la Frankfurt şi a ţinut să precizeze categoric că în ţara noastră cultura nu-i un complicea regimurilor politice. Înainte de a mă da afară din sală mi-a reproşat că după cum sînt pieptănat s-ar putea să fiu nepotul lui Max Horkheimer. Acesta este destinul nostru dorinţele ne dispar înaintea dispariţiei noastre. S-a zvonit prin cartier că ne vor lega la gură ca să nu mai putem scuipa şi striga. Am ajuns în patria noastră să fim în exil. Cei ce s-au perindat pe la guvernare, n-au avut altă preocupare decît să ne planifice nefericirea în aşa fel, încît să ne ajungă şi pe lumea cealaltă. Haideţi, urcaţi-vă în acest tren să evadăm, sînt locuri destule. Ştiţi ce sînt minciunile pe care ni le spun ei, nişte goluri imense fară aer ce se produc în atmosferă cînd adevărul este în extaz. Nu mai staţi pe scări şi meditaţi, intraţi în vagoane, biletele se dau gratis, locurile sînt rezervate de cînd v-aţi născut. Nu vă faceţi griji, este mai linişte ca la bloc, aş putea spune că este o tăcere continuă. Sînt uşi în acest tren care dau spre paradis, ziarele ce se tipăresc aici provoacă insomnii infinite, realitatea este mobilată cu umbre condamnate la pedeapsa capitală. Nu aveţi nevoie de canapeaua extensibilă a tăcerii, de scaune ce au caloriferul încorporat în spătar, de cuvinte cu şenile de traversat pustiul, de linguri sau furculiţe cu citate din spusele femeilor cu care aţi stat la masă, trenul acesta are un confort de faraonic. Nu vă trebuie calmante nici dacă suferiţi de sindromul înălţimii, nici dacă aveţi dureri de dinţi. Deznădejdile, călimările cu cerneală ironică, ficţiunile, bolile, înjurăturile lăsaţi-le la biroul de bagaje din gară că nu veţi mai avea nevoie de ele niciodată. Întrebaţi-vă dacă vă ajunge sîngele, dacă vă ajunge iubirea şi timpul pentru că este foarte mult de mers. Ca să avem o ambianţă plăcută ne vom înrăma visele şi vom pune tablourile pe culoarele trenului.

miercuri, 6 martie 2013

Iubirea ca un srl

Iubirea mea s-a îmbrăcat în tricou de marinar, nu ştiu ce o fi avînd în cap, vrea să se înece, vrea să se urce în vreun cargou să mă părăsească. Adevărul este că mi-a produs multe răni, dacă priviţi inima mea o să constataţi că este plină de cusături. De atîtea ori am spus adio de parcă am trăit numai în gări, pe peroane sau pe cheile mării de unde vapoarele pleacă pentru a reface drumul Stelei Polare. Pînă acum am avut grijă de ea, nu am lăsat-o în bucătărie decît să contemple tacîmurile pe care sînt imprimate texte din constituţie, pentru dacă o las să cureţe cartofi îmi este teamă să nu se taie la degete şi să-i curgă fericirea pe jos. Nu am lăsat-o să viziteze calea ferată, m-am gîndit că guvernul o vinde şi pe ea , i-am interzis să urce în balcoanele parlamentului ca nu cumva din cauza excesului de democraţie să-i vină vreo idee şi să se arunce în gol. Am făcut tot ce se putea face pentru ea, am învăţat-o să facă bărcuţe de hîrtie şi să le dea drumul prin arterele mele, am adunat poezia de străzi şi parcuri şi am dus-o unui poet ce locuieşte la marginea oraşului să o transcrie. Îmi ajunge! La urma urmelor iubirea în ziua de azi a devenit un fel de srl, te duci la Camera de comerţ, cumperi un timbru de două parale şi o radiezi sau mergi la etajul unde ţin ei speranţele şi înregistrezi una nouă. Săptămîna trecută cînd tocmai încheiasem de citit o pagină din biblie, pentru că niciodată nu am dorit să termin biblia de studiat să nu dau de capitolul cu apocalipsa, am costatat cu smerenie că Dumnezeu se zbate să unească un bărbat cu cîte o femeie şi mi-a venit inima la loc. Am descoperit că este liber la sex în tot universul şi nu trebuie să mă mai ascund după perdele sau după rafturile de cărţi din bibliotecă. Însă treaba merge destul de greu, trebuie făcut lobi cu mîinile, trebuie stipulat prin lege noi activităţi ale gurii pentru că de două mii de ani face acelaşi lucru şi s-a plictisit, iar sînii femeilor în afară că le ţin la suprafaţa apei să nu se înece, nu aţi văzut că numai bărbaţii se îneacă, să le fie dedicată o lege specială unde în primul articol să fie trecut negru pe alb, în zilele de post bărbaţii nu au voie să apeleze la serviciile sînilor pentru a-şi limpezi gîndurile sau pentru supliment de hrană. Referitor la Camera de comerţ, eu m-am axat în ultimii ani mai mult pe radieri şi mă cunosc bine toate fetele care se rotesc pe la acest ghişeu. Această activitate de radiere este foarte dureroasă pentru că odată cu ştergerea respectivei doamne din actele necesare unei iubiri pe pămînt trebuie să-i radiezi şi amanţii şi uneori sînt foarte mulţi, peisajele pe care le-au văzut împreună, ţările pe care le-au vizitat, de la ţări nu se şterg stemele, hergheliile de cai studiate ca material didactic. Cel mai greu de radiat sînt nopţile strivite între cele două trupuri, arse pe la margine de dragoste, cu stelele pierdute printre cutele cearşafurilor. După ani de zile camerele erotice sînt de nerecunoscut. Nu am ce face, vă las să vă aprovizionaţi visele cu material cosmic, mă duc să-mi planific iubirile şi frustrările pentru primăvara aceasta.

marți, 5 martie 2013

Declaraţie în favoarea caniculei din sîngele meu

Vă rog, să-mi permiteţi să mă prezint: am hainele croite după modelele primăverii, pantofii mi i-am găurit cu crizanteme să simt unde mă duce drumul acesta pierdut printre stele. Sînt consilierul pe probleme de dragoste al oraşului şi al zeiţei Venus. Am moştenit de la bunicul meu o bucată de umbră, cred că era de pe vremea paşoptiştilor, de mărimea pielei de căprioară cu care ştergem geamurile la maşină bună de lustruit şi ochelarii politicienilor şi judecătorilor care nu mai văd bine poporul. Cu iubirea mea pot foarte uşor să acopăr un continent, cuvintele mele au muşchi, au nervi, au viziuni. Din cauza asta textele mele incomodează pe cei ce confundă hotarele ţării cu graniţele propriului buzunar. Guvernul a interzis dragostea de ţară, de oameni, străinii ne trag perdelele la ferestre, toate moliile înfometate din Europa au fost aduse la noi. Vesticii ne învaţă cum să mîncăm urzici de pe marginea drumului fără să ne strîmbăm prea tare, fără să urlăm de durere, iar la ceremonii ne invită să le lăudăm inteligenţa cu care au reuşit să ne determine să dăm foc viitorului nostru. Acesta este motivul pentru care am împrumutat obiceiuri rele, mi-am lăsat amprentele pe toate strigătele, am luat forma războinică a libertăţii, am violat virginitatea bunului şimţ, am preferat să fiu imatur în plămădirea laudelor. Despre mine vă mai pot spune că ţin şedinţe în fiecare luni dimineaţa cu trandafirii şi păpădiile din grădină pentru a-şi recăpăta memoria de anul trecut şi informez auditoriul vegetal despre puterea unei stewardeze de a demola cu sînii norii şi de a strica vremea. Tot la aceaste şedinţe unde dezbatem nimicul din vieţile noastre, citesc horoscopul  gîzelor să ştie cum îşi întîmpină destinul, analizăm prognoza meteo specifică păpuşilor de silicon în ideea că vreun bondar în călduri îşi cumpără aşa ceva. Ştiu să traduc din latină în dialectul mierlei, întîmpin răsăritul cu simţurile şi pentru că mîinile mele au mireasma pămîntului rotunjesc bulbii florilor. Chiar dacă ţara este zdrenţuită de interese, hîrbuită ca trupul unei bătrîne ce nu mai are putere să scoată apă din fîntînă, nu trec patria în rîndul persoanelor pierdute în speranţa că într-o zi îşi va recăpăta tinereţea. Chiar dacă   nu respect ordinea mondială şi nu cer retragerea din şcoli a manualele şcolare cu poeţii ce nu mai au dorul de casă şi îşi doresc să fie traduşi în toate limbile pămîntului, nu mă voi declara obosit, nu voi deveni un precupeţ al simulării. Îmi place să merg prin oraşul imaginat de inima mea. Mi-e ruşine că nu beau destul de mult că să mă revolt ca un analfabet împotriva literelor. Cînd vreau să-mi fie dor de cineva îl duc la gară, cînd văd că memoria dă semne de slăbiciune mă duc la bibliotecă să o reîncarc. Poate cel mai curios la mine este că dragostea mea nu are ferestre, deşi este imensă. Are o singură uşă care din suflet dă direct în stradă, în mijlocul oamenilor. Primesc drepturi de autor de la anotimpuri pentru că le aranjez melancolia pe capitole şi paragrafe. Fac parte din generaţia cu gusturi lejere şi al cărui viitor este o ficţiune a unor tipi fără sfinţenie. Am un reflex al braconierului în pădurea minciunilor şi cunosc impostorii adevărului după mers. Acesta sînt eu, un cavaler ce însoţesc dimineaţă să îşi scrie testamentul pe un strop de rouă.

luni, 4 martie 2013

Viața ca o ciornă scrisa cu speranțe

În patria mea toate femeile aparţineau deja altor bărbaţi şi toate bogăţiile acestui popor adunate cu trudă în ultimii o sută cinci zeci de ani fusese vîndute , pîrjolite, distruse. Speram că nenorocirea care ni se întîmplă este ciorna vieţii noastre. Credeam că după ce ne schiţăm pe o coală de hîrtie A4 cum o să trăim, cum o să iubim, cum o să murim cînd vom trece pe curat toate astea o să le îndreptăm o să le facem să fie lizibile, adevărate şi reale. 

Înainte de a rupe ciorna iubirii şi a face corecturile necesare vă spun că de azi înainte nu o să mă mai vedeţi pe mine iscînd primăvara prin pieţele publice numai că şi-a anunţat ea venirea. Nu o să mă mai vedeţi pe mine cu tava de fursecuri întîmpinînd-o pe străzile înguste ale inimii. Nu o să mă mai autoprogramez să-i ţin fusta strînsă să nu i-o ridice vîntul sus şi să-i fugă lumina din pulpe. Nu o să mai ţin cont de zilele de post şi de ora la care s-a anunţat ploaia. Nu o să mai mă bărbieresc şi să mă fac frumos. Nu o să mai dorm zgribulit printre vise ca să-i las ei mai multă plapumă să se învelească. 

Dacă vom fi în bucătărie, în staţia de tramvai sau în parcul cu revelaţii am să o dezbrac să o privesc din interior în afară. Coborînd în ea am să aflu și dacă stelele îmi sînt surori.  Nu vedeţi că nu-i vorba de nici o ciornă. Ai iubit riscant, periculos nu ţi-ai luat măsuri de securitate cum îşi iau preşedinţii americani, nu ai dormit cu arma lîngă tine te privește. Aşa va rămîne iubirea ta pentru totdeauna cu iregularităţi. Nu o să mai ai parte de nici un refren, iar studiul tău despre dragoste va rămîne un text cu prescurtări și principii eronate. Ciorna iubirii nu mai poate fi corectată. Nu poţi tăia cu o linie tristeţile şi dezamăgirile şi trece deasupra bucuriile şi detaliile sincerităţii. 

Îmi amintesc cînd îmi punea ea mîna pe umăr, imediat mi se mobilizau simţurile. Emoţiile mă făceau vizionar. Nu ştiu dacă nu cumva deveneam transparent că nu mă puteam vedea singur. Ce puţin îmi trebuia ca să fiu fericit! Nici măcar o rotaţie a pămîntului în jurul soarelui, ci o părticică din ea. Cum îşi arăta şoldurile începeam să sufăr de imprecizie. Degetele, deşi oarbe puteau vedea procesul de transformare a celulelor. Era un ritual în care tot corpul ei se umplea cu o  indisciplină şcolărească. O parte din memorie mi se evapora de eram obligat să mă duc la bibliotecă o lună de zile ca să mi-o reîncarc. Întotdeauna îmi spunem, lasă că ce mi se întîmplă acum nu-i decît o ciornă, voi şterge cu guma şi o trec adevărul. Contemplaţia cosmică a contemporanilor mei nu o pot înţelege,  tocmai aceste ciorne ale vieţii le îndosariază şi le depune în arhiva efemerului.

duminică, 3 martie 2013

Fata primarului

Pentru că iubirea este munca mea vechimea în activitate mi-o ţin cei de la serviciul de resurse umane din cadrul primăriei unde în atribuţiile lor de serviciu, pe lîngă evidenţa celor îndrăgostiţi din oraş, au şi obligaţia de a  interpreta răsăritul şi de a-i prezenta primarului un raport scris. În fiecare zi, proaspăt ras, cu hainele noi din material zburător ca să mă recunoască podurile construite din raze de lună, cu pantofii de care mă pot descălţa cu telecomanda mă prezint la serviciu, serios şi cu simţurile disciplinate. Cînd am cunoscut-o pe domnişoara A. nu ştiam că este fata primarului, deşi cînd m-a luat de mînă am văzut că s-a limpezit văzduhul şi străzile au devenit lizibile. Primul lucru care m-a întrebat a fost dacă mi-am plătit taxele şi impozitele ceea ce se vedea de la distanţă că era profund influienţată de educaţia primită acasă. Probabil că tatăl său i-a zis; " Vezi să nu te încurci cu vreun evazionist, cu cineva care nu-şi plăteşte taxele la zi, fură borduri şi capacele de la canalizare sau aruncă gunoiul peste tot". Plata dărilor către stat o efectuam la timp şi cu ceva mărunţiş în plus pentru că le măresc zilnic, eram un cetăţean model, numai că suma de plată pentru producţia de vise şi imaginaţie erau imense, nu aveam cum să le achit nici dacă aş fi transformat în bani frunzele pe care mă iscălesc în fiecare primăvara. Ulterior mi-a povestit cum s-a transferat pe la mai multe universităţi în funcţie de necesităţile oraşului. Cînd trebuia aprobat Planul urbanistic general al oraşului a dat examen de admitere la Arhitectură, cînd urma să se construiască un cartier de locuinţe la marginea oraşului a plecat de la Arhitectură şi a fost admisă la Construcţii. Mai trecuse pe la Finanţe şi Drept după cum cereau priorităţile urbei. Aşa o fi în capitalism, mă gîndeam, dar ce fac copiii primarilor înscrişi la facultatea de Zootehnie sau la Academia Militară. Se pregătesc în funcţie de animalele pe care le au pe teritoriul comunei sau îşi însuşesc numai tipul de muniţie în funcţie de adversarii politici. Chiar dacă era fata primarului ţi trecuse prin atîtea procese pedagogice, inima ei era foarte încăpătoare, aproape mai mare decît oraşul, corpul îi era un har cu rochie scurtă. Echinocţiul de primăvară avea loc în zîmbetul ei şi era o poezie cu versuri astronomice şi geometrice. Dacă mureai de curiozitate să cunoşti un orizont de tip capitalist, în ochii ei puteai urmări cum acesta se arcuieşte exuberant peste o ambianţă marină. Degetele ei prudente, chiar dacă nu văd, te ard ca un rug de trandafiri. Trupul ei este tulbure de o iubire vestică, tip NATO. Gura ei ca o gravură a dimineţii privită dintr-un anumit unghi părea o ştampilă mică de lumină. O simţeam ca pe un oraş cu sîni, cu fese, cu buze. Voiam să o rog să mă oficializeze cu gura să nu mai umblu ca un anonim pe străzi, dar într-un moment de inspiraţie i-am zis; " Nu vrei să mă faci cetăţean de onoare al trupului tău?".