joi, 28 februarie 2013

La şcoala mea de strîns pumnii nu s-a înscris nimeni

Pe nimeni nu  interesează producţia mea de vise. În afară de faptul că provoacă perturbaţii gravitaţiei şi limpezeşte văzduhul cînd norii evocă sufletele dispărute, nu o pot folosi la nimic. Nu vreau ca tineretul capitalist al ţării să o apuce pe căi greşite cum o apucasem eu cînd am cunoscut o văduvă suedeză. Nu doresc să-mi ia alţii înainte precum groparii înaintea mortului şi voi deschide o şcoală de strîns pumnii. Ştiind că nu sînt abatoare pentru faptele mici ale oamenilor, că în anumite momente ale vieţii trupul devine inutil, forma aceasta de învăţămînt este necesară. 

Tinerii capitalişti din ţara noastră nu te pot plimba cu barca decît prin lacrimi, nu pot dansa decît pe bîrfe politice. Această şcoală de strîns pumnii va fi un ajutor imens pentru ei, chiar dacă unii sînt într-o vizită prelungită în interioarele unor femei campioane la trasul perdelei. Mulţi seamănă cu mine au simţurile şubrede, nu au slujbă, nu au case, îşi revin din timiditate după miezul nopţii cînd lumea se scufundă într-un somn otrăvit. Alţii mai prevăzători şi-au plantat cîte un copac încă din copilărie să facă exerciţii de zbor sau să-şi repete moartea cînd societatea va concluziona că sîngele lor nu pot crea plusvaloare. Sînt situaţii cînd tinerii, pe care vreau să-i învăţ meseria de strînge pumnii dau o declaraţii pe propria răspundere că nu vor folosi aparatul genital decît în situaţii de forţă majoră cînd patria îi va chema la un spectacol erotic generalizat. Acum  fie vorba între noi, oricine ar putea primi puţină iubire pe cartelă. 

După cîţi lupi a crescut ţara aceasta şi le-a dat drumul pe cele mai strîmte străduţe, prin toate oraşele şi cătunele singura consolare care îmi rămîne este să pun bazele celui mare campus universitar de strîns pumnii. Fiecare naţiune are modul ei de a strînge pumnii şi a le induce sentimentul contemporanilor că trăiesc într-un permanent exil. Am să-i învăţ pe tinerii capitalişti români înainte de a strînge pumnii să înjure ca primă formă a revoltei. Am să-i învăt ce înseamnă un bărbat cu creneluri, de unde procurăm cuvintele cu gheare, ce trusă de scule trebuie să folosim cînd spargem yalele minciunii. O să le spun unde este ascuns butonul pe care trebuie apăsat pentru a lăsa dimineţile limpezi să izvorască şi inunde viitorul. Nu voi permite nimănui să spună că pumnii tinerilor mei capitalişti români nu sînt frumoşi şi puternici. Cu istoria strînsă în pumnii traiectoria lor va fi una luminoasă. Neîmplinirile le vor cristaliza pielea mîinilor. Necazurile le vor orîndui celulele după matematica furiei, pumnii lor vor fi nesfîrşiţi. Nu cred că vreun soldat străin sau vreun prădător autohton vor mai avea curajul să invite ţara la dans.

marți, 26 februarie 2013

Sărutul românesc se poate preda şi la Oxford

Femeile pot săruta în milioane de feluri, aşa cum în zîmbetele lor poţi găsi spaţii imense închiriate diferitelor curente filozofice ale iubirii. Eu cînd alunec în sîngele unei femei întotdeauna îmi iau ghid un înger marinar să nu mă trezesc naufragiat, dar nu uit niciodată cîteva pachete de ţigări pe post de bărci de salvare. 
Cînd doamna G. mi-a propus să intervin pe lîngă Ambasada României de la Londra pentru a-i convinge că trebuie deschisă o catedră pentru predarea sărutului românesc la Oxford am rămas la fel de uluit ca şi cînd cineva m-ar fi dat afară din casă să dorm pe crizanteme sub pretextul că am numai visuri primăvăratice. Bine doamnă, zic eu, ce ţară din lume poate concura cu sărutul franţuzesc, cu istoria lui, cu notorietatea lui, ştiindu-se că unele state au construit căii ferate speciale, adevărate drumuri de fier ale inimii pentru a fi transportate containerele de inox pline cu astfel de  săruturi. 

Din cîte văd eu, spune doamna G., dumneata nu cunoşti nimic din istoria sărutului românesc, nu ştii cîte războaie s-au pierdut din cauza unui sărut. Nu ştii că poemele ce aveau ca sursă energetică sărutul garantau viaţa poetului chiar dacă se hrănea numai cu trandafiri. Sărutul a fost mereu o farmacie unde în laboratoarele ei se prelucrează substanţe de unică folosinţă pentru a le creşte aripi oamenilor. După un epigon al lui Michel Foucault care a scris "Histoire de la sexualite", a continuat doamna G., sărutul este de trei feluri, deşi poate fi clasificat după o mulţime de criterii; sărutul de adolescentă, sărutul femeilor care îşi ispăşesc pedeapsa prin sex şi şi sărutul doamnelor cu placă dentară. 

O ştiam pe doamna G.din articolele scrise în diverse publicaţii despre filme şi mi se părea un critic excepţional, fără constrîgeri  care reuşea să explice mai bine decît regizorul scenele de dragoste. Prin faptul că urmărea gura femeii, care dă forma, intensitatea şi temperatura sărutului, pe parcursul desfăşurării scenelor de dragoste făcea diferenţa între obiectele din jur şi ansamblul comorilor erotice asunse în trupul doamnelor ceea ce aducea plusvaloare diferitelor curente ale iubirii. Uitaţi, continuă ea dialogul diafan şi politicos, dacă sînteţi acasă după-amiază o să vin să vă arăt programa şcolară a sărutului, bibliografia şi reflectarea acestuia în politica de zi cu zi guvernului, dar şi în comportamentul practic al oamenilor. Cum puteam refuza o asemenea somitate. Mi-am luat cămaşa care îmi încălzeşte cuvintele, mi-am potrivit privirea să pară intelectual-conflictuală şi am aşteptat să se facă ora de întîlnire. A doua zi buzele mele arătau ca şi cînd gura ar fi fost în croazieră pe Marea Roşie fără să facă pauze de respiraţie.

luni, 25 februarie 2013

Carnet de conducere pentru a circula prin paturi

Ca să mă urc în patul ei, nu am nevoie de  permis de conducere, nici măcar pentru maşina de călcat sau scuter. Nici inima nu  are carnet de şofer şi umblă pe unde vrea ea fără să fie amendată sau oprită în trafic. Dacă ar fi să-mi scot permis de conducere pentru a circula prin pat ar fi o nenorocire. Mai întîi, trebuie să-ţi faci un control anatomic total să vadă doctorul că toate organele sînt la locul lor. Sînt cel puţin zece examene medicale unde simţurile ţi se iau la puricat. Ce-mi trebuie mie să văd bine, ce sînt lunetist, de secole bărbaţii strabat acelaşi drum. Mai sînt situaţii cînd nu vrei să te imiţi pe tine şi atunci cauţi rute ocolitoare. Ea, de multe ori, zice; "Nu mai îmi da să beau vin, ca să mă ameţeşti mai bine pune-mi mîna aici, şi-mi indică un loc pe care îl cunosc demult, dar care mereu mi se pare că acum l-am descoperit. Spune-mi, în ce ordine să-ţi aranjez îmbrăţişările ca să poţi călători confortabil." Nu-mi trebuie mie carnet de conducere ca să-i plantez în carne revoluţia culturală a privighetorilor sau să îi aşez între silabe buchete de iasomie. Pentru a-i urmări visurile pe drumurile surpate de muzici, la ţărmul  unei mării de lumină, nu-mi trebuie nici să mă operez de patriotism, nu-mi trebuie nici volan care să-l folosesc ca pe post de colac de salvare. Oricum, în fiecare dimineaţă cînd plec de acasă las o scrisoare de despărţire. Atît mi-ar trebui să să mai am şi grija carnetului de conducere pe cearceafuri. Văzînd aşa de multă birocraţie, posteritatea m-ar da afară din manualul ei de memorare. Cunoscătorii în zona scrisorilor pot savura obiceiul meu desuet. În fiecare zi îmi iau la revedere de la mine, de la cel ce am fost ieri, de la cel ce azi-noapte a exilat tristeţile în surîsurile unei femei. Spun adio, amintirilor pe care le-am cazat în pod, grajdurilor unde îmi cresc caii imprevizibili ai imaginaţiei. Rezumatul pe care îl fac nefericirii îl ascund în tocul uşii, alături de vibraţiile trandafirilor ce nu au putut niciodată suporta aplauzele. Vorbele care mi le-am spus numai în gînd şi mulajele mîngîierilor le duc în ultima cameră, locul unde hotărăsc instituirea stării de necesitate cînd primăvara nu poate să-şi scoată certificatul de naştere pentru că oraşul este încă ocupat de frig. Cea mai puţină încredere o am în inimă, deşi, cu toată sărăcia, i-am angajat o firmă de pază. Are în ea un zvîc  imprevizibil. Dacă a observat că Dumnezeu nu a abolit moartea că lumea este în degringoladă fară iubire că văzduhul nu participă la revoluţia culturală a păsărilor se apucă de plantat stejari în numele meu, finanţează fel de fel de festivaluri de poezie şi cîteodată cînd nu mai încape dragostea în ea este gata să facă o schimbare de patrie. În fiecare zi îmi iau la revedere de la mine ca să nu mai fie nevoie să-mi scot carnet de conducere pentru a circula prin paturi. Am deja autorizaţie de mers în patru labe menţionată la intrare în sîngele meu.

duminică, 24 februarie 2013

Norocul este o infirmitate

Fiind unul din specialişti în împrospătarea aerului din cartierul meu, dimineaţa pun ventilatoarele să îşi facă treaba şi în spaţiul neaerisit din cutiile de chibrit, în pivniţe, în trecutul meu tentat să devină mitologie. Oamenii mă ştiu de cînd am pus capăt războiului dintre compozitori şi privighetori, obligînd ambele părţi să semneze un armistiţiu valabil pînă se vindecă stejarii de scorburi, dar şi pentru că am publicat manualul de comportare pe lumea cealaltă. Aşa m-am trezit Preşedintele comisiei de extragere la loto în perioada postului mare. Aşteptam de mult funcţia aceasta însă lipsa de susţinere a unora m-a nedumerit, deşi se vedea cu ochiul liber cine are case, vile, terenuri şi aur în ţara aceasta. Nu ştiu cum dumnezeu numai cîţiva nimereau numerele cîştigătoare extrase la loto în fiecare săptămînă de douăzeci de ani încoace.  Norocul era o infirmitate ce făcea parte din trusa lor de gesturi. Ţara devenise loteria lor. Cifrele care schimbă destine li se arătau la slujbele religioase ţinute în ministere. Ulterior am citit şi argumentele pentru care fusesem ales şeful norocului, erau scrise cu litere mari la intrarea în oraş. Toţi cei ce acţionase sărăcia în instanţă pentru; hărţuire sexuală, rele tratamente aduse minorilor, alungarea visele peste hotare erau eligibili şi în urma tragerii la sorţi se alegea preşedintele. Se cunoştea că folosesc cuvinte cu gheare, că sînt adeptul împăduririlor în jurul plajelor cu nudişti, că i-am tolerat lui Walt Whitman şi aroganţa de a considera că odată cu el "s-a născut în sfîrşit un bard american". Niciodată nu am făcut cute mari fustelor femeilor cînd le dezbrac să nu scot misterul din ele, niciodată nu am lăsat bătrînele să alerge pe terenul de sport, nu pentru că le-ar creşte tensiunea, ci pentru că şi-ar putea pierde placa dentară în gazon şi acesta s-ar usca de teamă să nu fie mîncat. În concluzie, văzînd cum aprind felinarul singurătăţii în fiecare seară ceea ce însemna că sînt un bun locuitor al ţării alături de mecanicii de locomotivă ce transportă speranţele cu marfarul mi s-a dat sceptrul de preşedinte. Venise momentul să renunţ să mai fiu ginerele lacrimilor, era timpul să nu mai fiu susţinătorul teoriei precum că dragostea se sfîrşeşte la marginea patului, sosise ora astrală să scap poporul de sărăcie. Loteria română are din surse neconfirmate mai mulţi bani, decît Banca Naţională. Era timpul să ne răzbunăm pe cei ce au furat tot din această ţară şi să împărţim banii loterei. Am conceput un regulament simplu. Cei ce nu vor ghici nici un număr din cele şase extrageri vor cîştiga marele premiu, cei care vor nimeri un singur număr vor primi mai puţini bani cu valoarea numărului extras şi tot aşa pînă epuizăm întreaga sumă. Vreau să-i văd pe români murind frumos de bucurie să-i văd zîmbind mai des, privind cerul cu îngăduinţă. Sărăcia a uscat oraşul, grădinile, fluturii nu mai sînt o aproximaţie a aerului au devenit lacăte pentru magaziile anotimpurilor, oamenii sînt îngrijoraţi ca nişte farfurii aşezate pe colţul mesei. Sărăcia este un viciu istoric al guvernanţilor care niciodată nu vor avea inteligenţa să nu mai pună mine antitanc pe drumul pe care noi ne deplasăm să le confiscăm prostia. Aveţi grijă să nu rătăciţi biletul la loto cum v-aţi rătăcit viaţa.

sâmbătă, 23 februarie 2013

Mă revolt mai eficient dintre braţele unei femei

Am constatat cu tristeţe că nu pot aduce primăvara în grădină cu telecomanda şi mi-am zis că ştiinţa mai are mult pînă ajunge la maturitate. Poate căldura ar fi venit mai repede dacă reuşeam să trec copacii şi păsările la catolicism însă eu nu pot convinge măcar iubirea să treacă la ora de vară, dar să pun la cale o schismă religioasă. De rugat, nu mă puteam ruga că după fiecare rugăciune ori mă apucă sughiţul ori îmi vine să urc în deltaplan ca să demonstrez cuvintelor că toate lucrurile se pot apropia de stele. Eram presat de timp. Ora la care ierburile trebuiau dezlegate din pămînt se apropia, păsările îmi dădeau SMS-uri că trebuie să sosească şi ţină omizile sub supraveghere ca nu cumva să aibă loc vreo mutaţie biologică şi să se transforme în politicieni. Seminţele nu mai puteau să-şi ţină lumina fecundată înăuntru, vîntul se săturase să facă lupte greco-romane cu gardurile, îşi dorea şi el ceva mai fraged, aerul voia să redevină prielnic pentru zîmbete, drumurile din cartier se plictisise să fie călcate numai de cisme şi bocanci, voiau pantofi cu toc înalt. Speranţele făcuse cerere să vină la vorbitor, cardiaci din cartier cereau să li se pună la dispoziţie trenuri speciale. Apele amlificau nostalgiile, lifturile nu mai acceptau să urce sau să coboare, decît cu îndrăgostiţi, lanţurile cu care oamenii legase amintirile la ţărmul sufletului riscau să ruginească. Starea de tensiune de pe strada creştea ca un hohot de plîns. Negociasem cu noaptea să-şi mai scurteze programul de aprovizionare cu umbre, instalasem cîte un telefon lîngă fiecare trandafir să mă anunţe cînd va ieşi primul boboc, vrăbiilor le promisesem să le învăţ limba franceză să poată ciripi şi în altă limbă. Ca să dezvăţ şoriceii de bibliotecă să nu mai ronţăie poeme de dragoste le-am comandat un meniu specific de la restaurantul "Sarmale pe google". În ultimă instanţă am hotărît să trimit soarele la şcoala de soferi amatori să poată ajunge mai repede pe aceste meleaguri. Cu restul  rămas după ce am cumpărat un şir de covrigi voiam să-i cumpăr şi un autoturism performant, deşi guvernul legiferase că nu se pot achiziţiona decît maşini din producţia autohtonă. Mi-am revenit repede din acestă stîngăcie a memoriei care în ultimul timp se manifestă din ce în ce mai des. Stai domnule, îmi zic eu în gînd, soarele are carnet de conducere de milioane de ani, cred că este unul din primii şoferi din univers. El conduce printre stele, meteoriţi, comete, numai că uneori ocoleşte sufletele noastre. Ştie că simţurile noastre s-au tocit din cauza sărăciei, l-au informat cei plecaţi în ceruri sau au auzit urletele noastre de lupi răniţi. Aştept ca soarele să-mi bată în fereastră căci ţara mea de adopţie este lumina aşa cum planeta unde îmi împrospătez zborul este femeia ce se exprimă cu trupul mai bine ca un geniu.

vineri, 22 februarie 2013

Primăvara o amantă nemuritoare

Primăvara poate porni, i-am găsit şi cîţiva sponsori să o finanţeze pentru a-şi procura clorofilă. Cu o macara, soră cu acelea care înainte construiau blocuri comuniste, am ridicat iarna din subconştientul nostru şi am depozitat-o în inima politicienilor. Buldozerul l-am folosit să împing căldura în ramuri. De la o casă de modă de lîngă ecuator i-am procurat lenjerie luxuriantă ca să pot plasa în parametrii admisibili zgomotul inimilor din cartier.
Dimineţile pot fi memorate împreună cu stele adormite pe acoperişuri fără să ne facem griji că din cauza ceţii o să răcim la plămîni, o să răguşim şi nu vom mai putea recita versuri din Bacovia. Putem mărturisi mai uşor fisurile din suflet lăsate de zăpezi, ne putem întoarce la poporul nostru de speranţe abandonate, astă toamnă, în vitrina unui magazin ce comercializa surîsuri.
Aveţi grijă, primăvara trupurile noastre pot fi atacate în vis de un fel de terorişti ai fericirii, de un fel de viruşi cosmici ce ne determină să ne retragem sentimentele din circulaţie. Oricine poate privi în adîncul nostru sau poate scăpa tărîmul celălalt al vieţii în sufletul nostru. Lumea acest un fluviu gînditor ne strînge  ca o cămaşă strîmtă ce nu poate fi încheiată la nasturi niciodată pentru că este într-o permanentă tranziţie.
Toate lifturile din oraş cară la ultimul etaj, spre a fi împrăştiate în văzduh, bucuriile uscate de frig de astă iarnă, îmbrăţişările nefinalizate, drumurile fără nici o direcţie. Pe foia albă de hîrtie nu mai este nici o umbră, vîntul umblă ameţit că a primit moştenire acoperişuri fară zăpadă, prin cărţi verbele au început să înmugurească şi substantivele să se acomodeze cu lumina din mîna autorului, Aştept ca la întoarcere păsările cu zborul împrospătat să spargă toate tăcerile rămase ca nişte ouă nefecundate în cuiburile abandonate în adîncurile pădurii.
Oraşul este pregătit, primăvara poate porni spre oameni. Am avut grijă să nu fie rănită de sînii ei, mi-am lăsat mîinile acasă să-i îmblînzească emoţiile din coapse. Spaţiile libere dintre cuvinte de pe firul telefonic aşteaptă ca un răsărit crud să le umple cu limpezime. De sub copitele cailor, din frizerii, din andrelele albastre ale inimii ce croşetează dragostea, primăvara este pregătită să pornească. Arterele mele, frontiere ale iubirii, sînt gata să lase primăvara să treacă spre celulele mele fără paşaport. Am făcut curat în piaţa publică, sărăcia am înecat-o în lacrimi, iar neroziilor şi obsesiilor le-am dat foc. Visam atît de mult că nu ştiam ce forme să mai dau copacilor şi frunzelor să reziste pînă la toamnă, grădinile erau ameţite, în lucruri se dereglase cadenţa singurătăţii.
Simţeam cum primăvara se pregăteşte să  întîmpine pămîntul cu simţurile mele.

joi, 21 februarie 2013

Rezervaţia de eternitate

De ce mă întrebaţi dacă eu am pus plombe de aur sărăciei, nu ştiţi că guvernul a deschis la parter un centru de stomatologie modern. În comunicatul către ţară se specifică foarte clar că sărăcia din ţara noastră pentru a nu fi confundată de către delegaţiile străine ce supraveghează înmulţirea gîndacilor de colorado cu prostituatele din jurul hotelurilor din oraşe a fost supusă mai multor renovări printre care şi domesticirea zîmbetului. Membrii guvernului au dreptate, chipul hidos al sărăciei ajunsese să sperie pe stradă copii, pensionarii, proletariatul cu barbă şi fără barbă.
De ce mă întrebaţi pe mine dacă afluienţii fericirii acestui popor sînt pe cale de a seca. Nu ştiţi că eu în casa ei sînt un intrus fără ecuson, fără un costum adecvat acestor emoţii. Eu pentru un gram de serotonină am legat zeci de filamente între artere poate se vor aprinde, pînă mi-a zis un electrician, "vezi domnule că alea sînt filamente pentru a vedea în intreriorul secolului, nu pentru a lumina interiorul iubirii". Nu-mi rămîne decît să găsesc o modalitate de a face ca sîngele concetăţenilor mei să circule în sens invers şi poate toţi vor rămîne tineri şi fericirea nu se va mai putea surpa în ea însăşi.
De ce mă întrebaţi dacă lacrimile mele sînt tipare pentru rouă şi dacă producţia de rouă este în creştere. Nu ştiţi că nu am probe să demonstrez în instanţă nici că mor în fiecare zi, nici că trăiesc în fiecare zi. Vîrsta pe care o am este partea din privirea mea pe care o ţin sub pămînt ca acesta să nu se răcească şi să ia dreptul rădăcinilor copacilor de a sta la coadă la lumină. Oricum nu vreau să vă las fără mine şi fără cuvintele mele cu ajutorul cărora dragostea îşi face autoportretul. Cine altcineva în locul meu ar putea să vă aducă maci pentru a vă aprindă visele?
De ce mă întrebaţi pe mine dacă am dreptul să refuz lumea aceasta nebună şi să nu-i mai primesc pe prietenii mei dispăruţi în memoria mea. Este foarte dificil să înlocuiesc prezentul cu eternitatea. Trebuie să ştim că din universul acesta nu ieşi decît mărunţit ca dintr-o maşină de tocat.
Nu mă mai întrebaţi nimic, vă spun eu, nesilit de nimeni, m-am aruncat în mine ca în Groapa Marianelor.

miercuri, 20 februarie 2013

Cel mai greu pentru un halterofil este să ridice fuste

Acum dacă tot am venit, lasă-mă să ascult cum lumina se întoarce pe cealaltă parte în trupul tău. Nu îmi mai bruia mesajele cu sînii pentru că femeile nu pot fi iubite decît în singurătate. Am întrebat  cîteva primăveri care îţi este adresa că nu am îndrăznit să-ţi visez şi casa. Eram preocupat de modul în care ştii tu să faci din îmbrăţişări un cîmp de maci în care eu să mă simt mulţumit de viaţa mea viitoare.
Toţi cei întrebaţi mi-au indicat locul acesta unde este deschisă o famarcie. Oamenii cumpără de aici medicamente pentru a putea vorbi cu stelele sau pentru a ajuta femeile să danseze goale pe mese în jurul ceasurilor ce le măsoară viteza de rotaţie a iubirii.
Dacă totuşi ţi-am descoperit cele cîteva defecte ce scînteiază ca nişte trofee şi te fac încîntătoare, lasă-mă, să îţi traversez grădina plină de istorii de mov, să-ţi vizitez străduţele înguste ale inimii. Vreau să văd cum vine noaptea prinsă în părul tău şi-mi astupă porii prin care respir lumea aceasta nebună. Numai într-un asemenea întuneric hrănit de aştri pot fixa exact punctele cardinale din văzduhul meu lăuntric, poate fi pentru mine un scut împotriva iluziilor.
Lasă-mi, degetele să umble ca nişte cavaleri orbi peste umeri tăi disciplinaţi de fericire, lasă-mă să-ţi vizionez  colinele feerice ale trupului de unde-mi recoltez cele mai tinere metafore. Cînd intru în carnea ta primitoare nu mai văd nimic, undeva departe simt cum cerul se uneşte cu pămîntul în locul unde odinioară Marea Sarmatică şi-a abandonat scoicile.
Acum dacă tot am venit, lasă-mă să îmi depozitez memoria în ovarele tale şi dacă o să obsevi că începe să-mi crească aripi strînge universul în pumnii tăi să nu mă depărtez de tine. În materie de viaţă şi dragoste ştii că sînt un tip spontan, mereu voi inventa ceva pentru tine, întodeauna voi produce un mister care să ne ţină tineri.
Într-o manieră medievală, adică mînuitor de spadă,  voi lua peste picior spaima că te voi pierde, aşa cum procedez cu fanfara ce cîntă cartofilor ca aceştia să se rotunjească, voi persifla vîntul care are apucături golăneşti şi-ţi ridică fusta în faţa căminului de bătrîni.
Dacă tot am ajuns pînă aici, dă-mi voie să adorm fără arme în mijlocul haitei de lupi a sîngelui tău.

marți, 19 februarie 2013

Trecutul nostru adunat în umbre

Umbra este sora educată a întunericului şi am probleme din ce în ce mai mari cu ea. A ajuns să mă imite şi cînd îi dau fusta jos şefei mele de partid. Îmi ascunde o parte din producţia de vise prin poduri şi pivniţe, dar cel mai grav lucru cu care mă confrunt este acela că modifică gravitaţia în funcţie de densitatea ei.
De exemplu, noaptea, care este o umbră mai în vîrstă, atît de tare mă apasă şefa mea cu sînii şi coapsele că de-abia apuc să strig "daţi gravitaţia mai încet că o să-mi strivească toate cuvintele şi nu mai am cu ce descrie omul de tip nou, omul capitalist".


Priviţi la pantofii mei, arată ca nişte dezertori din focurile dragostei din cauza gravitaţiei foarte mari la suprafaţa pămîntului, nu vor să uite drumurile pe unde au umblat. Cu lumea lipită pe tălpile pantofilor merg pînă ce aceasta se uzează şi nu mai scoate o vorbă.
Cînd te gîndeşti la umbre şi întuneric, de fapt materia primă din care sînt compuse tristeţile, prima pornire este să le găseşti o definiţie. Apoi să le ascunzi într-un text despre ploaie şi furtuni pentru a nu te mai urmări pretutindeni toată stradă, prin parcuri. La mare umbrele apar imediat, ies din adîncul mări şi urmăresc turiştii pe plajă. La nudişti umbrele sînt reliefate mai bine ai impresia că este un corp omenesc unde rîuleţele de sînge şi vise au fost confiscate de soare.

Dacă m-aş fi născut într-o altă ţară din Europa nu ştiu dacă aveam aceeaşi umbră. Cred că oamenii din acea parte de lume au altfel de umbre, sînt mult mai uşoare, mai suportabile. Atîta timp cît muşchii, inima, braţele sînt fericite, nu cred că umbrele sînt atît de încruntate şi negre. Savanţii spun că fericirea, iubirea şi serotonina nu lasă umbre pe pămînt. Moleculele lor au pulsaţii imaginare sînt transparente, pot fi respirate fără să te îmbolnăveşti de plămîni. Ele sînt ovaţionate de lumină. Ezitarea lor se numeşte bucurie. Umbrele nu au libertatea să se organizeze în blocuri războinice cum a fost Tratatul de la Varşovia, nici măcar regretele nu se adună sub forma unor ONG-uri sau Societăţi Comerciale cu Răspundere Limitată.


La noi numai sărăcia dintr-un singur om lasă o umbră atît de mare că numai Himalaia o întrece. Dacă mai pun la socoteală melancoliile, nostalgiile, disperarea, România se află pe primul loc în clasamentul producţiei de umbre.
Dacă ar fi să miros umbra unui locuitor al ţării mele sigur aş avea senzaţia că m-am apropiat de un trup părăsit. Dacă ar fi să o pipăi cu certitudine ar avea răceala unui funcţionar semeţ de la guvern. Dacă ar fi să o ascult aş auzi cîtă moarte a acumulat în ea pînă acum.
Cînd şefa mea mi-a dat dispoziţie să mă găsească în pat, dezbrăcat şi cu rugăciunea de iertare a păcatelor citită de la un capăt la altul şi am intrat în bucătărie să trag un gît de whisky, umbra mea, fiind atît de lungă şi de grea, a dărîmat toate farfuriile de pe masă.

luni, 18 februarie 2013

Iubirea mea are nevoie de un sponsor

Nu am găsit  pe nimeni să-mi sponsorizeze iubirea. Am apelat la firmele multinaţionale de telefonie mobilă, la cele pentru extragerea şi prelucrarea petrolului, la marile concerne politice ce au în statut şi asfaltarea drumurilor însă fără nici un rezultat. Toţi mi-au spus; dacă voiaţi bani pentru construcţia unei biserici sau a unui stadion în pantă pentru o comunitate locală trecută de şaptezecişicinci de ani poate se găseau ceva resurse, dar noi nu ne băgăm în viaţa oamenilor.
Eu, care făcusem o risipă mondială de sentimente, ajunsesem să mă milogesc la unul şi la altul pentru a-mi salva iubirea. Această filozofie supremă a inimii este pe cale de dispariţie. Îmi şi imaginez cum clasa politică  va emite un act normativ prin care statele membre ale Uniunii Europene vor fi iubite în funcţie de mărimea PIB-ului. Cea mai mare dragoste o să o acordăm Germaniei, apoi în ordine descrescătoare, Angliei, Franţei şi România naufragiată la coadă.
Nimeni nu vede că poporul are marginile zdrenţuite şi din nenumăratele eşecuri şi-a făcut batiste. Nimeni nu se revoltă că tunurile trase în cinstea capitalismului i-au perforat plămînii, sîrma, cu care i-au legat porţile uzinelor, a prins în strînsoarea ei şi mîinile noastre. După ce cîţiva nenorociţi i-au depozitat sîngele în valize diplomatice şi le-au trecut clandestin graniţa, doctori de talia lui Mengele le-au scos coardele vocale concetăţenilor mei să nu mai poată urla. Îi urmăresc pe stradă, în second hand-uri, la înmormîntări le este teamă să se îndepărteze de ei că la întoarcere nu se mai recunosc, le este frică să rupă o pîine ca nu cumva în interiorul ei să fie grenada democraţiei. Nu mai pot folosi nici ultimul lor bun, cuvintele Limbii Române. Oamenii  au devenit o armată de mimi, exersînd gesturile întunericului.
Idealurile mele şi ale atîtor prieteni au ajuns să bîjbîie după cîte o candelă să vadă drumurile ce duc spre nicăieri. Ni se pun translatori şi pentru păsările cu care am copilărit, parcă ţara aceasta se pregăteşte intens să nu mai fie a mea, iar toamna copacii, pe care i-am sădit cu dragoste, au o tendinţă ascunsă în ramuri de a deveni spînzurători.
Unde să găsesc eu un sponsor  să pot plăti chiria iubirii, măcar pînă la sfîrşitul lunii. Ţara va muri dacă nu este iubită îndeajuns.
Mă întreb, cine a inventat povestea asta că patria este numai o hartă meteorologică şi mă sileşe să o trăiesc şi s-o mor? De ce în mîinile noastre pămîntul nu mai are nici o greutate?
Nu voi renunţa, pînă nu găsesc un sponsor ca să-mi dea atîţia bani, încît din prospeţimea dimineţii să vă adaug  cîte un milimetru de inimă.

duminică, 17 februarie 2013

Dialectul vulturilor

Dacă am văzut că nu vine nimeni să mă salveze de pe insula de vis, pierdută în nebunia acestui veac, am încercat să-mi confecţionez aripi din dimineţile neconsolaţilor pentru a-mi definitiva pedeapsa. Mi-am notat în carneţelul cu numerele de telefoanele ale îngerilor toate dorinţele să scap de sentimentul de vinovăţie că nu am reuşit să devin lider. Ştiam că simţurile îmi sînt necredincioase. De atîtea ori mă lăsase să cred că sub fustele femeilor am găsit paradisul.
Ca dorinţele mele să fie înţelese de politicieni eram hotărît să nu mai folosesc cuvintele moştenite de la mama. Poate în zilele de post nu au seninătatea naturii umane sau buzele mele sînt murdare de pămînt de cînd am sărutat patria şi propoziţiile sînt prea emoţionate. Parlamentarii meditează pe rînd şi emit compoziţii stranii şi dureroase. Trag la rame stînd faţă în faţă. Stabilesc strategii copiind pasaje din cărţile de bucătărie.
Ultimele legi aprobate se referă la plata alocaţiei pentru copii la o jumătate de oră după ce femeile au rămas însărcinate şi orele la care doamnele au voie să iasă pe stradă ne epilate. Am auzit că s-a legiferat tacit obligativitatea ca bărbaţii să fie conectaţi în timpul actului sexual printr-un jug la un aparat de produs curent electric pentru consumul casnic. Cred că s-a avut în vederea creşterii standardului de viaţă. Conform aceleiaşi legi ţipetele femeilor la naştere să fie stocate într-un rezervor şi în funcţie de starea patriotismului din ţară, în anumite momente festive să evacuieze în aer cîte un metru cub, dar şi de a speria pe aceia care învăţă păpuşile să fure bomboane din buzunarele bonelor.
Sînt în curs de aprobare: legea privind categoriile sociale ce trebuie să fie modeste, lege prind orarul în care politicienii pot fura păziţi de organele statului, lege privind trimestrialitatea ploilor în vederea programării membrilor guvernului în concedii, lege referitoare la compoziţia chimică a lacrimilor a celor cu salariu sub salariu minim pe economie.
În fiecare zi le-am scris, am strigat, am urlat care sînt priorităţile noastre, dar nu au înţeles nimic. De azi înainte, voi folosi un dialect folosit de vulturii protectori ai eroilor poate aşa se va rupe gîtul indiferenţei.
Politicienii au făcut din speranţele noastre o ţesătură cu care se şterg pe picioare. Oamenii au numai o exprimare interioară, nu ni se mai conjugă verbele şi rămînem suspendaţi în prezent. Cutiile poştale au devenit  spaţii toxice în care primim facturile ca pe nişte înjurături. Drumurile sînt atît de intersectate, încît orice direcţie am alege ne-ar duce în ţinutul tristeţii. Nu mai sîntem stăpîni decît pe oasele noastre în care trăim ca într-o piviniţă, zîmbetele noastre sînt cărate pe targă la morgă, viitorul are braţele retezate.
Am ajuns la marginea ideilor mele, voi încerca să pun bazele unui alfabet al disperării.

sâmbătă, 16 februarie 2013

Femeia din tramvai

Cînd trece tramvaiul şi face un zgomot asemănător unui război nereuşit îmi dau seama că în el se află şi femeia care a plecat din inima mea fără să-şi plătească chiria. Primul impuls este să-mi scot tractoarele cu remorci din sînge care îmi cară cuvintele şi testosteronul şi să blochez circulaţia în cartier. Sînt sigur că nu are bilet de călătorie, ea plăteşte întotdeauna cu mici incedii. Adevărul că are flăcări frumoase, mai ales cele din coapse. Dacă nu am legitimaţie de poet cum să pot opri tramvaiul? Acest lucru a reuşit numai Labiş. Zborul lui imens a blocat roţile tramvaiului pentru totdeauna.


De fiecare dată renunţ. Lasă, zic eu, tramvaiul trece şi mîine şi poimîine. Am şi o teamă nedefinită să nu găsesc printre călători, aşezată pe scaunul rezervat mamei şi copilului, moartea. Din neatenţie te poţi întîlni cu ea pe unde nu te aştepţi. Un prieten de-al meu care nu putea să doarmă cu soţia în pat pentru că ea toată noaptea visa alţi bărbaţi şi dimineaţa el se trezea pe covor a fost găsit fără suflare în casa memorială a iubirii.
Mi-a plăcut la femeia din tramvai, modul cum îşi ţinea echilibrul pe arterele mele. Cînd îmi înainta în suflet, ţinînd în mîna dreaptă un buchet de fantezii şi mîna stîngă sutienul. Era uşoară ca o libelulă căreia un înger îi stingea puţin cîte puţin lumina din aripi.
Puţine verbe se conjugau mai bine ca ea. Inventa ploi fără griji financiare. Descoperea primăveri unde furia inimii rupea zambilele. Constrîngerile circulare la care eram supus şi seismograful gurii mă determinau să o declar capitala viscolelor iubirii.


Problemele au apărut între noi cînd urma să frecventeze cursurile unei facultăţi. În primul rînd ca să o găsesc în Bucureşti şi-a pus o plombă de aur, iar în geantă purta un ceas mic cu cadranul în colţuri ca o stea cu care îşi dădea anii înapoi. În al doilea rînd toate materiile de la facultate voia să le înveţe pe strazile oraşului, prin cartierele mărginaşe sau  anticariate.
Stătea în parc săptămîni întregi să surprindă momentul cînd toamna se furişa în frunze. Mergea la cantina săracilor şi le măsura tristeţea cu ruleta. Îşi cumpărase un radar ca să afle cîţi oameni se aruncă de pe blocuri. Mergea cu metroul să poată măsura viteza intunericului care se ţine după oameni.


Refuza să vorbească cîte o jumătate de zi să vadă dacă trandafirii din glastră se ofilesc din cauza tăcerii. Cînd dormea se filma ca trupul ei să nu fie furat în somn sau cineva să creadă că dacă stă nemişcat şi este îmbrăcat sumar a trădat viaţa.
Cînd era în ultimul an de facultate a avut loc un atentat împotriva poporului român. I-au fost confiscate ovaţiile şi i s-a dat dreptul la dezamăgiri. Inima mea a fost invadată de tristeţe. Ea a fost nevoită să plece, nu mai era spaţiu nici să arunci o sămînţă de busuioc. De atunci am o superioritate tragică în mine ce mă obligă să vorbesc şi să locuiesc singur ca un Dumnezeu al modestiei.



vineri, 15 februarie 2013

Charles Spencer Chaplin

În copilărie nu ştiam că sînt oameni plătiţi special să interpreteze vieţile altora. De ce o făceau şi încă o fac, nu am aflat nici pînă în ziua de azi. Probabil să ne simţim mai puţin culpabili să ne arate că sîntem nişte frunze bătute de vînt şi să ne preocupe mai mult filozofia toamnelor decît numărul de excitaţii pe care le pot provoca mîinile pierdute sub fuste.
Oamenii aceştia imitau modul nostru de a trăi. Se făceau că rîd, dar cîteodată rîdeau mai bine ca noi, lacrimile  lor din apă de la robinet păreau mai dureroase şi mai sărate. Îşi dădeau întîlniri în locuri pe care nu le cunoşteam, uneori sărbătoreau la mese ce aveau forma trupurilor de femeie, deşi noi nu cerusem să ne naştem. În bucătării nu pregăteau numai mîncare, făceau şi dragoste să verifice dacă parametrii simţurilor au rămas în marjele aprobate de lege.
Uneori exagerau, aveau scaune cu ventilatoare, pantofi cu memorie pentru a reţine lungimea şi lăţimea drumurilor, telefoane cu buze ceea ce noi oamenii normali nu avem avem aşa ceva.
Primul actor pe care l-am văzut în viaţa mea a fost preotul. El juca rolul lui Dumnezeu. Uneori se întreba de ce savanţii lumii nu folosesc acelaşi principiu de punere în mişcare a maşinilor pe care îl folosesc spermatozoizii, care în preocuparea lor de a salva viitorul omenirii, dezvoltă forţe motrice extraordinare.
Ca să îmi amintesc cum era în burta mamei am stat ascuns într-un butoi cu apă de ploaie o zi întreagă. Butoiul era adus din import din Germania şi credeam că după ce voi ieşi din el voi şti limba germană aşa după cum ieşind din uterul mamei am învăţat limba română. Nu ştiu de ce viaţa oamenilor începe cu o singurătate cum mă simţeam în burta mamei şi în butoi. Poate să fim pregătiţi pentru nopţile ce vor urma mai tîrziu sau pentru a desluşi limbajul stelelor.
Apoi au devenit actori, avînd ca modele slujitorii bisericilor, negustorii, lăptarii, notarii, profesorii, medicii aproape toate categoriile sociale care au învăţat o meserie pentru a participa la acest carnaval generalizat al omenirii.
Acesta este şi motivul pentru care eu nu o mai votez nici un preşedinte dacă nu are studii de actorie. Să înveţe să-şi manifeste amorul faţă de popor în mod convingător. Pe mesagerul zeilor să-l primească cu onoruri militare , nu purtînd ochelarii fumurii pentru a nu-i observa pe marchizi care au furat şi sufletul acestui popor.
Viitorul preşedinte trebuie să aibă studii serioase de actorie să ne facă să credem că rănile de pe braţe sînt aripi în devenire, că sărutul francez este generalizat pe teritoriul ţării şi că acesta este cel mai aprig argument că la noi libertatea nu-i o durere mascătă. Piesa de teatru regizată de preşedinte chiar dacă are ca personaje principale muştele, cîini vagabonzii, extratereştrii săraci, măcar să bîzîie, să latre şi să-şi expună extravaganţele cosmice cît mai aproape de realitate. Cerul este plin de baloane de săpun, de parapante cu aripi de egoism, de avioane de hîrtie ce transportă prejudecăţi între două staţii de tramvai.
Nu reuşesc să-mi imaginez cum ar fi la noi dacă politicienii nu ar juca teatru de mahala, cum ar fi să ai un preşedinte să respecte compasiunea, dragostea, speranţa ca şi cînd ar trecute în constituţie şi ar accepta o suspendare pentru încălcarea lor. Acest popor merită o răscumpărare anticipată. Oricum eu nu voi mai vota un preşedinte care nu a absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică "I. L. Caragiale" din Bucureşti şi are talentul actoricesc a lui Charles Spencer Chaplin.

joi, 14 februarie 2013

Cumpărături din Africa

Tocmai m-am întors din Africa şi din cauza drumurilor vopsite în negru mi s-a deformat  mersul, seamănă cu a lui Martin Luther King, jr. Cînd să trec ecuatorul m-am împiedicat de cornul unui rinocer şi am oprit refluxul oceanului ce refăcea populaţia de meduze şi crabi.
Am fost să cumpăr blănuri. Acolo găseşti toate tipurile de piei de animale, dar cel mai căutate sînt cele de tigru. Chiar dacă am la cămaşă baterii, tip toshiba, să-mi încălzească cuvintele, iubirea are un proces de răcire accentuat. Mi-au dat medicii pastile însă nu aveau efect decît o jumătate de oră. M-am gîndit că dacă o s-o ţin înfofolită în blănuri scumpe îşi va păstra temperatura normală cît să aprind un foc în coapsele unei femei.
O cauză a răcirii ar putea fi încăzirea globală că acest fenomen aduce ierni lungi, dar şi schimbarile repetate de guverne care duc în ultimă instanţă creşterea cursului leu/euro şi implicit a metrului cub de lemne.
Nu ştiu dacă aţi văzut cum arată iubirea la ecograf. Are o multitudine de forme. Pare o constelaţie cosmică avînd un nucleu din serotonină. Lumina o preia de la sînge ca să vadă în univers. Mişcările ei circulare îţi lasă impresia că uneori trudeşti în tine fără să primeşti nimic.
Am constatat că iubirea se răceşte şi din cauza zgomotului de metale. Zgomotul aurului nu lasă nici o alternativă sărutului, aerul devine rarefiat îţi lasă impresia că eşti în deşert. Cînd verighetele cad în inimă sunetul lor este catastrofal. La un asemenea clinchet în primul an toate zilele sînt duminici, anul următor se aud din ce în ce mai des sughiţuri de măgar, apoi dragostea e cuprinsă de o nelinişte aspră şi frigul se instalează puţin cîte puţin ca o boală albă.
Nu mi-a fost uşor, la intrare în Africa dinspre Marea Mediterană un şef de trib din junglă a trimis un ţînţar cu  un ac de douăzeci de centimetrii să-mi ia sînge şi să mi se facă toate analizele. Voia să vadă dacă plîng pregîtindu-mi la masa de prînz labă de urs. Voia să afle dacă nu-mi provoacă un şoc prea mare cînd regina acelor ţinuturi mă va servi cu un suc de frunze după reţetă personală ce îţi întăreşte celulele.
Am trecut toate testele. Acolo copacii îşi numărau unii altora înălţimile cu sărituri de maimuţe, lenjeria pădurilor era formată din mii de fluturi, familiile de păsări aveau cartierele lor. Locuitorii din pădurile africane nu aveau nevoie să-şi învelească dragostea, era destul de cald.
Am făcut cunoştinţă cu regele melcilor, cu regele vulturilor şi alţi mulţi regi. Pe unde am umblat eu după blănuri nu am întîlnit nici un politician şi nu mi-a fost teamă că adevărul va fi luat pe tălpi şi dus în junglă sau bătut potcoave la zebre.
Cînd am intrat în ţară cineva mi-a zis; spală-te pe mîini că ai pus mîinile pe Africa. Nu am făcut-o, voiam ca fierbinţeala ei să o transmit iubirii. Toate caloriferele din casă le-am învelit cu piei de tigru, toate speranţele chiar şi mănuşile rupte aruncate într-un colţ.
Acum o aşteptam pe ea să-i acopăr dragostea din trup.

miercuri, 13 februarie 2013

Microfonul

De cîte ori mergeam la un miting mă emoţionam. Era de ajuns că vreo femeie să mă privească mai insistent că mă deocheam imediat. Evaluam cu atenţie relieful unde avea loc întîlnirea, ce catastrofe au avut loc în ultima sută de ani şi dacă stejarii din împrejurimi devenit vreo dată sclavi. Îmi luam toate măsurile de informare necesare că din neatenţie poţi muri, mai ales că nu ştii un loc în care să te ascunzi.
Localitatea Drăgăneşti, unde urma să aibă loc mitingul, este ca o nuvelă necitită. De ce să te străduieşti să scoţi cuvintele la mal să înţelegi cu ce compustibil funcţionează personajele cînd poţi spune; e un text ilizibil şi nu poate fi citit decît în oglindă. Aici locuiesc oameni care vorbesc fără ocolişuri, curajoşi cu un secret al memoriei nedivulgat de secole. Poate şi pentru că nu curgea nici un rîu prin apropiere care să le fure din fantezie şi transparenţă.
Era ziua Europei. Trebuia sărbătorită cu fast să vadă toată lumea că lumina pe care o întrebuinţăm la bucătărie, la plantatul sfeclei de zahăr provine de pe Champs Elysees. Peste trei săptămîni urmau şi alegerile locale şi toată clasa politică voia să fie văzută, auzită, pipăită cum vrea Lenuţa cînd este în baie. Toţi voiau să micşoreze distanţa astronomică dintre ei şi alegători. Erau grăbiţi să demostreze că nu faptele lor trecute ne-au spart arcadele, ne-au ciobit chiuvetele în care plîngeam. Acestă demolare a speranţelor noastre a fost opera unor indivizi necunoscuţi scăpaţi de la psihiatrie.
După discursurile politice maica Anghelina urmează să împartă cîte doi mici şi o sticlă de bere fiecărui participant. Acest festin este o motivaţie puternică, pentru locuitorii din împrejurimi, să abandoneze plugurile, sapele şi să participe la sărbătoarea valahă.
Toţi stîlpi de jur-împrejurul perimetrului erau ornate cu difuzoare de mare capacitate ca discursurile invitaţilor să rămănă încrustate în pielea participanţilor. Cred că erau două trei mii oameni, aşteptînd indulgenţi apariţia protagoniştilor pe scena improvizată. Din senin s-a auzit un scîrţîit prelung în difuzoare şi după o pauză de cîteva minute vorbe disparate erau aruncate peste mulţime.
-Eu vorbesc, primul.
-Nu, primarul deschide şedinţa. Te rog, nu o lungi cu ziua Europei că nu-i interesează pe ţăranii ăştia.
-Aveţi cîte două, trei minute fiecare, că nu o să şcolarizaţi, acum, adunătura asta de proşti.
La auzul acestor cuvinte s-a făcut o linişte de mormînt. Toţi viitorii alegători s-au întors cu faţa spre scenă unde politicienii aşteptau grupaţi să-şi înceapă peroraţiile.
-Să nu vorbească nimeni dintre ţărani, că le miros cuvintele a bălegar. Dă-i în mă-sa, au venit la mici nu la discursuri.
Cînd participanţii au auzit şi ultimile denigrări la adresa lor, au început să fluiere ,să ţipe şi ca o apă învolburată a început să curgă către locul unde era scena. În cîteva minute cîmpul unde urma să aibă loc sărbătorirea zilei Europei rămîsese pustiu. Ţăranii ca nişte zimbrii puternici călcase totul în picioare.
Microfonul uitat deschis exprimase adevărul. Maşinăria politică circulă pe drumurile ţării, numai pe contrasens.


marți, 12 februarie 2013

Nerăbdarea din inocenţi

Nu îmi reproşez că am participat la toate războaiele, neporuncite de nimeni, ca să apăr adevărul. Le-am pierdut pe toate. E ceva omenesc să fii plin de răni cum sînt eu. Celor săraci le-am spus: "Sînt semne că lumea este vie. Ne putem reface zîmbetele. Vă aştept, la ora doisprezece în lanul de grîu să definitivăm planul de luptă". Nu a venit nimeni. Numai nişte maşini ce secerau tot în calea lor.
Nu-mi reproşez că în momentul în care s-a deschis o parcare nouă în trupul toamnei, nu am mai găsit nici un loc liber să-mi parchez muşchii şi privirea . Era o aglomeraţie mai mare ca la un meci de fotbal. După ce oamenii îşi ocupase locurile stateau şi se contemplau unii pe alţii. Din cînd în cînd se auzea cîte voce stinsă: "Aduceţi un doctor, că acestei doamne altruiste i s-au scuturat toate frunzele, vrea să moară şi să se întoarcă la primăvară".
Nu-mi reproşez că nu am cumpărat mai multe blănuri de tigru sau leu să-mi învelesc iubirea spre a nu se răci în întregime, că nu am avut putere să-i înţeleg pe cei ce au avut timp să scrie elegii.
Cînd tinereţea mea s-a sinucis pe şantierele metaforelor, bunicul a murit a doua oară, dar nu o să-mi reproşez  că nu am transportat-o de urgenţă la terapie intensivă. Chiar dacă o ţineam în viaţă, cu aparatele, pînă se stingeau toate păpădiile sau pînă terminam de scris toate cîntecele patriotice, nu cred că telecabina cu iluzii s-ar mai fi oprit să ia şi povara de pe umerii oamenilor. Tinereţea mea nu ar fi reuşit să demacheze lumea, iar din mahalagioaica asta bătrînă care este politica, nu ar fi avut diplomaţia să mi-o facă amantă.
Nu-mi reproşez că prietenii nu mi-au auzit respiraţia din cuvinte, că nu m-au găsit în cartierul cu sosii rămase din vechiul regim. Acum aveam altă adresă, mă mutasem la marginea oraşului să fiu primul care vede răsăritul.
Nu-mi reproşez că atunci cînd vîntul turbează şi ridică fustele femeilor îl urc pe acoperişurile caselor să încărunţească şi să i se diminuieze virilitatea, nici că în vin am sperat să găsesc rotunjimea pămîntului. Ca să ştiu dacă iarna de anul acesta este soră cu cea de anul viitor îmi las amprentele pe cîţiva fulgi de zăpadă, dar nu-mi reproşez că gerul mă va lua în evidenţă, mă trece în arhiva lui de informaţii să viscolească cu mine timpurile viitoare.
Nu-mi reproşez nimic. Prea puţini paşi îmi trebuie să mă îndepărtez de mine.

luni, 11 februarie 2013

Inima mea are forma patriei

În libertate lucrurile sînt lesne de uitat, iar legile şi mai lesne de modificat. Eu locuiesc în cuvinte însă pot fi oricînd aruncat în stradă. Cum se schimbă puterea  apar noi locatari cu alte claxoane cu alte gusturi. Cei ce au lipit afişe preferă garsonierele din versurile albe. Şefii de partide, miniştrii preferă construcţiile cu arhitectură clasică, misterioasă cum ar fi sonetele.
În ţară este o vibraţie ca într-o virgină ce şi-a cumpărat mii de timbre să şi le lipească pe zîmbete. Fiecare face ce vrea. Politicienii şi-au cumpărat truse de gesturi asemănătoare cu chei şi şurubelniţe numai pentru deschiderea vanelor sărăciei.
Ca să nu fiu găsit vinovat că sînt prea îngăduitor cu băutorii de bere şi afonii ce interpretează simfonia poporului român mă spovedesc. Fac acest lucru cînd am şi harta cu locurile unde am păcătuit să o vadă şi preotul.
M-a întrebat, ce-i cu debaraua asta aşa de mare? I-am spus: părinte eu mi-am cumpărat prezervative să îmi ajungă pînă la sfîrşitul deceniului, nu am încredere în guvern. Oricînd poate să le modifice forma şi mărimea în funcţie de sondaje.
Văzînd că politicienii pleacă de la un partid la altul, Ea mă ameninţă că pleacă,  se întoarce cu spatele şi înaintează atît cît să-i ajung cu mîinile pe şolduri, exact cum procedează parlamentarii.
E libertate totală.
Într-o zi cei de primărie au venit cu frigider foarte mare şi mi-au îngheţat lacul din spatele casei. Se auzise că învăţ democtaţia să înoate fără costum de baie şi s-a sesizat un ONG ce aveau ca obiect de activitate promovarea nudismului de orice fel.
Cineva luase firma hotelului unde cazasem o privighetoare să nu mai ştie să se întoarcă dacă face vreo vizită în oraş.
Pentru că la vîrsta de şapte ani, în timpul revoluţiei, cărasem cascheta unui soldat ca să vadă mai bine teroriştii în care trăgea cu mitraliera am fost condamnat trei ani la locul de muncă, adică să-mi continui copilăria. Astă vară pe seceta cînd am furat o pîine am fost condamnat zece ani de puşcărie şi am devenit recidivist, iar pe ministrul care a vîndut o rafinărie, cu portar cu tot, la doi ani cu suspendare.
De cîte ori bag mîna în buzunar îmi găsesc pumnul strîns ca o grenadă. De cîte ori scot trandafirii cu rădăcini cu tot şi îi adăpostesc în casă să nu-i prindă noaptea sînt amendat pentru rele tratamente aduse întunericului. Sînt obligat să plec în Mali să lupt printre negri.
Din cauza libertăţii poştăriţa îmi toarnă ţărînă în scrisori. Ştie că cel mai bine traduce în limba română pămîntul  natal şi vrea să afle ce-mi spun mie francezii despre nivelul de trai. Hoţii au renunţat să mai fure din tramvaie s-au mutat pe lună unde navetele spaţiale sînt nepăzite, SIE mi-a introdus clandestin o femeie în inimă să-mi spioneze visele.
Libertatea este o plasă deasă în care ne prindem singuri. Energia ei formidabilă este "mai mult o stare filozofică decît o stare civilă" cum spune Montesquieu. Eu, printre atîtea condeie celebre, de-abia îmi găsesc mîna pentru a scrie că patria are forma inimii mele.

sâmbătă, 9 februarie 2013

Arhimede interzis prin lege

Dacă uneori ea întîrzie nu-mi fac griji, are paşii grei din cauza iubirii. Alteori ajunge mai tîrziu pentru că îşi scrie un text, cam de o jumătate de pagină, motivînd tăcerile cînd eu îi spun parola ca mîinile ei să-şi dezlege primăvara din trup. În podul palmei drepte îşi ţine strîns visurile, iar în palma stîngă fericirea şi este foarte greu să îşi păstreze echilibrul. Vine la mine urmînd drumul sîngelui un fel de funie de lumină cam îngust şi cu multe obstacole.
Mai pierde o jumătate de oră ajutînd trandafirii să-şi rezolve problemele la matematică pentru că Arhimede tot îşi schimbă punctele de sprijin în intenţia lui de a răsturna Pămîntul şi automat se schimbă şi formula de calcul al ariei cercului şi al celorlalte figuri geometrice.
Eu petrec o mare parte din timp printre stele, împrăştiind norii să nu plouă şi să-mi ude cuvintele şi lumea să creadă că scriu numai elegii. M-am oferit să-i ofer inima mea ca punct de sprijin în univers. Numai că un savant în puncte de sprijin, devenit politician a  făcut tot posibilul, apelînd şi la corpul de control al primului ministru, să fiu refuzat sub pretextul că inima mea este o monarhie a emoţiilor.
Oricum am destul timp. Pentru că nu mai am nici o preocupare în afară de a-mi încasa şomajul aştept filozofic sfîrşitul lumii. S-ar putea să am acest noroc. Nu ştiu dacă au vreo legătură cu acest fenomen, dar cîteva semne prevestesc acest lucru.
În primul rînd mi-a apărut o aluniţă pe spate. Dacă spatele meu ar fi un fel Calea Lactee aluniţa a răsărit exact în locul unde ar trebui să fie Steaua Polară. Apoi numele meu a început să dea semne de oboseală, nu mai stă fix pe mine ca înainte de a scoate prima carte.
Salcîmii au început să vorbească din cauza florilor lui mirositoare, în lanul de grîu tinereţea noastră se îneacă într-o picătură de rouă, iar la căminul cultural oamenii vin să ofteze în grupuri pentru a fi filmaţi de un preot devenit regizor amator al vieţii locuitorilor din cartier.
Vreau să urmăresc cînd se va da startul sfîrşitului lumii dacă politicienii vor elimină pietrele de la vezica biliară ce-i determinau să facă atătea grimase pe televizor, vreau să văd cum se sfarmă averile lor literă cu literă, cifră cu cifră, rămînînd din ei nişte pivniţe de oase. Sînt curios dacă vor lăsa pescăruşii să le mănînce peştii din iahturi dacă vor aduce înapoi şuruburile de la fabricile dezmembrate şi vîndute pentru atîta aur cît să-ţi pui o plombă. Ne-au sfărîmat aerul din case şi nu am mai avut nici pentru un sărut, ne-au dat la toţi ochelari fumurii  ca să nu putem distinge bolile care atacă adevărul. Ne-au distrus sistemul imunitar al zîmbetelor.
Aştept şi eu ca toţi locuitorii planetei să se stingă lumina, însă tare mi-e teamă că guvernul României să nu dea vreo ordonanţă şi să interzică sfîrşitul lumii.

vineri, 8 februarie 2013

De trei ori la tribunal într-o singură zi

Sînt zile cînd îngropăm de vii în uitare fostele iubite. Sînt momente cînd tratăm lucrurile imaginare ca fiind reale, ne înrămăm tristeţea şi o aşezăm lîngă anotimpul neterminat.

                                                         *   *   *

Cînd i-am spus unei doamne că vibraţiile ei îmi scutură scrumul de la ţigară m-a acuzat de hărţuire sexuală. A trebuit luni de zile să umblu pe la savanţii de zgomote să-mi elibereze o adeverinţă din care să reiasă că am dreptate. În final se sublinia că numai frecvenţa sfîrcurilor are puterea de mototoli cearşafuri sau de a îmbolnăvi un trandandafir.
Dacă s-ar fi luat în considerare şodurile şi fesele, vibraţiile lor ar fi putut paraliza zeci de fluturi  pe o suprafaţă de o sută de metrii patraţi. Am cerut despăgubiri. În faţa judecătorului voiam ca doamna să facă o îmbrăţişare atît de perfectă încît să-mi dezlege primăvara din celule ca să-mi realizez idealurile.

                                                            *   *   *

"Libertatea de opinie şi a credinţei sînt întotdeauna tardive" i-am spus eu unui parlamentar, folosind cuvintele lui Paul Valery. Politicianul   încerca să convingă o sală plină de profesori  că prezentul este o bucată de ciocolată care trebuie consumată pînă la sfîrşitul zilei.
-Vreţi să aduceţi viitorul cu toate bunurile şi resursele prezumate şi să le consumaţi acum, dumneavoastră şi familiile, i-am reproşat, considerînd că şi perseverenţa este un mod de a te revolta.
Ei bine, demnitarul nu a dorit să-mi fure bucuria de a mă plimba pe la toate instanţele inventate de statul român. Mai semna încă o dată o ieşire din istorie, o nouă istorie este de neconceput pentru nişte guralivi ce şi-au cumpărat un scaun pe care să nu stea nimeni. Cînd m-a întrebat judecătoarea, de ce compar clasa politică cu zaţul socetăţii, i-am spus că este partea cea mai neagră din acest prezent cenuşiu.
Am fost sancţionat cu mărirea TVA-ului la toate produsele, mi-a vîndut trenul cu care făceam naveta Ploieşti-Bucureşti. A dispus ca un executor judecătoresc să locuiască cu mine pînă citesc toate ilustratele pe care Lenin le-a trimis unei amante de la Polul Nord. Norocul meu a fost că executorul avea ţîţe şi nu se încălzea decăt cu săruturi.

                                                              *   *   *

Deşi nu contribuisem cu nimic la îmulţirea celor ce îşi coc ideile pe calorifer ca să poată înscena acest alibi al zilelor noastre, a trebuit să renunţ de a scoate omul-slogan din această ţară şi am plecat la o prietenă la Predeal. Cînd am ajuns ningea, cred că ştia şi zăpada că este o zi de post şi locuitorii nu o va mănînca în loc de desert.
Fetiţa de trei anişori a prietenei mele avea o serie de dorinţe provocatoare. Omul de zăpadă din faţa ferestrei era supus unor primejdii mondiale, după cum încerca ea să-mi explice. Trebuia să-l încîlzesc, dar nu aşa să-i pun o haină pe el, să îl fac să-i crească temperatura pînă la 37 grade cum au toţi oamenii şi mici şi mari. Văzînd că aduce termometrul din casă mi-am amintit că prietena mea are carbid în garaj. Voia să îşi sudeze conductele din nou pe unde circulă dragostea. I-am deschis nasturii omului de zăpadă şi i-am băgat în stomac un pumn de carbid.. Cînd fetiţa i-a pus mîna pe burtă a constatat că e mai cald decît ea. Mi-a zîmbit folosind un cod secret ştiut numai de noi.
-Dar, vrea şi el un copil, zice ea.
-De ce crezi că omul de zăpadă îşi doreşte un copil?
-Ştiu că am văzut cum o pipăia pe mama.
Nu a durat mai mult de o  jumătate de oră, cam tot atîta timp cît durează şi la oameni zămislirea unui copil. A doua zi, m-am trezit chemat la tribunal de primăria din Predeal pentru stabilirea paternităţii copilului de zăpadă.

joi, 7 februarie 2013

Un popor cu pantalonii rupţi în fund

Nu ştiu dacă păsările ţin post dacă drumurile lor duc în rai sau în iad, dar de bună voie am devenit informatorul lor. Am completat şi un formular prin care mă angajam că de cîte ori se schimbă anotimpurile să fac cîte o informare.
Vă este uşor să mă denigraţi , dar nu vedeţi că porţile speranţei sînt legate cu lacăt, sînteţi orbi? Cu atîtea lătrături în jur nu mai ştim care sîntem reali şi care nişte clovni? Mă gîndesc că dacă în viaţa aceasta păsările, nu vor putea rezolva nimic din visele noastre cu singuranţă pe lumea cealalta, ele deţin puterea în cer, ne vor lăsa la post-restant răspunsurile privind starea fericirii înainte de a muri.
Ultimele ştiri le-am trimis consiliului de coroană al păsărilor zilele trecute cînd vîntul a avut un accident de circulaţie în Piaţa Victoriei. Pînă  i s-a pus respiraţia în ghips, scăpat de supraveghere, am avut timp să trimit un SMS.
I-am informat că la noi muncitorii au pantalonii găuriţi în fund, ţăranii au şi nădragii şi cămăşile găurite. Elevii au caietele găurite, medicii acoperă găurile din sănătatea oamenilor cu foi de hîrtie format A3. Bugetul un animal fictiv ce mănîncă din buzunarele noastre este şi el cu stomacul găurit. Dacă am pune aceste găuri una lîngă alta ar rezulta o gaură mare cît ţara. Ne naştem goi, trudim toată viaţa şi nu reuşim să ne acoperim nici pielea în totalitate. Suprafeţe mari din suflet rămîn neacoperite ca fîntînile secate din bărăgan. Tata a avut o singură pereche de pantofi toată viaţa eu am două perechi, dar asta nu înseamnă că sînt un capitalist avut.
Formăm un gol imens, nu ne poate mîngîia nimeni. Sîntem nişte cearcăne ce ne rostogolim prin dezamăgiri, nişte absenţe cu cavernele la vedere.
Dacă ne-am naşte blocuri am arăta a ruine, fără ferestre, cu lifturile blocate în rugina tranziţiei. Becurile din camere s-ar sinucide văzînd monstruozitatea tristeţilor, glucidele din săruturi s-ar arunca de la etaj, iar bila din oameni ar produce secreţii cît fabrica de salivă din proprietatea sindicatelor.
Unii dintre ei, mai ruşinoşi, şi-au pus jaluzele la golurile din inimă, alţii cearşafuri de culoarea duminicilor ploioase. Dacă dintr-un text de Soljeniţîn decupezi cam cît reprezintă Siberia pe hartă, nu se mai înţelege nimic, aşa şi din oamenii dacă îi priveşti cu atenţie o să vezi în faţa ta nişte cazemate de oase, umede de lacrimi.
Un unchi de-al meu care îşi foloseşte nevasta pe post de calculator după ce şi-a cumpărat o pereche de pantaloni noi, nu a ieşit cu ei pe stradă pînă nu le-a făcut două găuri în fund.
-Să nu creadă lumea că nu am ce face cu banii şi-mi cumpăr zilnic cîte o pereche de pantaloni, doar nu sînt politician, zise el, amestecîndu-şi cuvintele cu melacolie.
Răsăritul de soare trebuie să-l prindă cu pantalonii rupţi, cînd îi înfloresc pomii trebuie să i se vadă puţin şi din izmene, altfel se sperie florile, crezînd că este vreun străin. Nu răscoleşte stelele cu privirea cu haine noi să nu-l confunde cineva cu vreun mincinos de la guvern. Noroc că nu se fotografiază că la noi adevărul nu devine inteligibil decît în imagini.
Nu vă neliniştiţi, nu o să spun niciodată că unchiul meu este un adept al pornografiei că pipăie ţîţele vacii înainte de a  o mulge. Iar eu, nu practic sporturi extreme nu pentru că provin dintr-un popor cu pantalonii rupţi în fund, ci datorită faptului că cei de la Bruxelles vor să o fac dezbrăcat.

miercuri, 6 februarie 2013

Tăcerea din iarbă

Dacă aş şti în ce loc de pe pămînt cineva mă doreşte aş pleca acolo chiar dacă ar trebui să părăsesc pomana ultimei păpădii ce a interpretat cîteva zile rolul unei planete albe la mine în grădină. Aş lăsa liberă locuinţa mea din metafore, aş abandona autorizaţia care îmi dă dreptul să fiu contemporan cu focul, m-aş urca la volanul din pene al unui vultur şi aş fi plecat spre ea.
Cred că şi tînărul acesta ce îşi caligrafia trupul în iarba de pe marginea lacului Mira de lîngă Ploieşti gîndea ca mine. Acesta a fost şi motivul pentru care am îndrăznit să-i zic, "Vezi că tăcerile iebii sînt periculoase, îţi pătrund în trup fără simţi şi îţi blochează răsăritul din celule, cuvintele ţi se încarcă de mitologii şi devin bucăţi de cîrpă arsă ca nişte toamne abandonate"
Nu a înţeles nimic din ce i-am spus, nici nu s-a sinchisit să ridice capul. Noroc că nu era departe de lac şi  o mare parte din tăceri se scurgeau prin rădăcinile copacilor în apa plictisită de fundurile goale ale înnotătorilor.
Tăcerile din iarbă se depuneau ca un praf cosmic peste cascada nezgomotoasă a inimii lui. Cu genunchii juliţi îi cotrobăiau prin suflet căutau un spaţiu gol cît mai ascuns să nu fie recepţionate de televiziuni. Tăcerile acestea demolează, îţi suprimă voinţa, îţi înconjoară dimineţile cu sîrmă ghimpată.
Ultima oară cînd m-am întins pe iarbă a fost la începutul postului mare cînd vecinul meu mi-a zis, " hai, să bem un pahar de vin ca să fim primii cînd Dumnezeu va învia lumea". Însă din cauza şedinţelor cu aerosoli ale tăcerii am avut insomnii insuportabile. Tăcerile mă determinau să recunosc tot ce trăisem, nu puteam ascunde nimic, realitatea trebuia transformată în fum.
Aveam un comportament contradictoriu, deşi trenul în care mă urcasem, încă din copilărie, biletele erau gratuite eu plăteam călătoria în borcane de miere sălbatică. Gesturile mele încărunţeau, amintirile deveneau depozite pentru peliculele aruncate de cinemateca lumii. Dreptul la o oră de dragoste îl cîştigam la poker jucînd alături de contrabandiştii de trandafiri. Din cauza atîtor tăceri corpul meu era plin de răni, aerul  rupt de săruturi îmi seca oglinda de sensuri. În jurul meu absenţele se adunau într-un fel de republică fără graniţe şi fără constituţie.
Ştiu că sînt o amestecătură de cer şi pămînt, dar am crezut că iarba are alte preocupări nu să-şi depoziteze tăcerile în mine, nu să îmi introducă în cuvinte prin inermediul rădăcinilor un univers nedesluşit.
Îmi este de ajuns că noaptea intră în mine cu oraş cu tot, că singurătatea după ce-şi plimbă corăbiile prin arterele mele şi-a instalat şi un şantier imens în inima mea pentru a-şi face port.
Nu mai vreau să dorm aproape de pămînt, mi-e teamă de tăcerile lui, de modul subtil da a-mi pune întrebări. Nu o să mă mulţumesc să aşterneţi pe jos rogojini sau piei de tigru. Mi-i frică, am frisoane dacă nu voi găsi undeva vreun   pat suspendat undeva între doi aştri, fără injecţii cu morfină nu mai pot dormi. Risc să fiu invitatul propriilor mele tăceri.
Mi-am luat cîteva măsuri provizirorii, dorm ascuns între coapsele unei femei, cînt marseilleza să se vadă că am hematii din toate limbile lumii, identific armăsarii imaginaţiei pe care îi voi călări pînă devin nevăzut.

marți, 5 februarie 2013

Un om dezorientat

Liftul a înţepenit de frig la etajul cinci. Blocul este neîncălzit de cînd s-a făcut o simulare cu soarele, acesta venise în vizită la un pictor de la mansardă şi a fost folosit pentru scurt timp pe post de godin, dar fără nici un rezultat pozitiv. De ziua mondială a ulcerului cînd tocmai consultam Statuia Libertăţii din oraş să văd dacă suferă de această boală s-a desprins o bucată de beton, partea din care erau modelaţi sînii şi mi-a zdrobit speranţele, puse de mine la adăpost să nu se prăfuiască. Frizerul din cartier care făcea şi pe dascălul, fără să i se impună să fie credincios, la slujba de duminica trecută s-a apucat să tundă o enoriaşă în faţa bisericii că se închinase la iarbă şi avea părul pieptănat după religia budistă.
Lumea a ajuns acolo unde trebuie să fie, iar eu mai inteligent de atît, nu pot fi. Era exclus să studiez toată documentaţia secolului trecut plus un deceniu şi ceva din cel pe care îl parcurgem să am convingerea că visele mele au o şansă de a fuziona cu realitatea. Nu am mai folosit nici un prezicere pentru următorii mei paşi, am renunţat să mai însoţesc ploile prin pustiul inimii.
Am luat-o pe drumul care mergea la stînga.
Drumul fusese  bătătorit de batalioane de proletari înaintea mea. Eram în postura unui constructor de poduri ce caută rîuri. Făcusem o investiţie personală în aceasta traiectorie. Renunţasem să mai caut Cercul Polar unde auzisesem că toamnele pot fi păstrate în forma în care sînt acum, nu se mai pot extinde din cauza aurorelor boreale. Nu am mai citit versuri să nu-mi crească capacitatea de a produce emoţii, nu am mai băut numic să nu păţesc ca şi cetăţeanul turmentat a lui Caragiale
Pe drumul aceasta, "la stînga", erau aşa de multe radiaţii de parcă locuisem în case de uraniu pînă acum cîţiva anii, nu ştiam că trecutul este un cărbune dint-un material cosmic ce se stinge foarte greu. Din cauza căldurii schimbă direcţia vîntului, blochează telefoanele, nu te mai poţi recunoaşte pe tine, ţi se evaporă conturul iniţial.
Mă aşteptam, în zona asta muncitorească să găsesc Muzeul lui Marx, un depozit cu sirenele trase în timpul grevelor, o locomotivă cu aburi ca emblemă a sudorii. Credeam că aici voi găsi mase de oameni ce au ca unică avere munca. Mă pregătisem să văd cum şefi de echipă, conducători de uzine prelucrează viitorul cu mîinile şi-l înregistrează la Institutul Internaţional de Standardizare şi Metrologie.
 La plecare luasem cu mine făină, drojdie, mă gîndeam că sînt nemîncaţi, să le fac nişte lipii. Nu m-am îndurat să dau la animale recolta de  dovleci în care luna era ţinută prizonieră. Voiam să le pregătesc nişte plăcinte că sînt săraci şi nu au bani să dea la fast-food. Le adusesem şi o maşină manuală de făcut ţigări, introduci pe o parte tutun şi asfinţituri şi pe partea cealaltă ies trabuce pline de fum.
La un moment dat un tip deschide portiera la un BMW X6 , pe care credeam că l-a cumpărat din ajutorul social şi-mi zice:
Băi ţărănoiule, nu mai ai oxigen în batiscaful ală plin de păr de stai şi visezi pe trecerea de pietoni?
Atunci am văzut că zona asta, de stînga, din ţara este plină de vile, maşini impozante, lux.
Cred că parametrii de orientare ai lumii trebuie urgent modificaţi. Cînd iubim, de fiecare dată iubim cîte o fantomă. Într-o femeie căutăm ceea ce ne-am dori noi să găsim în ea. Într-o ţară "stînga" sau "dreapta" sînt două drumuri imaginare păzite de acelaşi diavol. 

luni, 4 februarie 2013

Să fii, politicos!

Dacă v-aş spune, că umblu cu scara după mine să mă urc  la stele cînd mi se face dor de gura ei lentă, mă veţi crede? Toţi profită de politeţea mea. Iarba de pe marginea drumurilor pe care o las lumii să se răcorească, faptul că uit cîte un sărut pe săptămînă, din trusa ei de gesturi şi nu toate odată, o fac tot din politeţe.
Am privit atîţia ani oamenii printre degete, am întors capul în altă parte cînd toamna îşi făcea şantier în sufletul meu şi se punea pe demolat, nu am strivit la timp păduchele de aur din fruntea politicienilor. Cînd trandafirii se resemnau, văzînd că lovitura de stat pe care am încercat să o dau sărăciei a fost dejucată, le-am făcut transfuzii cu sîngele meu, mi-am luat un masterat în asfinţituri, toate acestea pentru că sînt un cetăţean politicos şi respect bunele maniere ale luminii.
Mi-am propus să mă schimb. Nu mai vreau să mă reped la manualul să învăţat singuri limba germană cînd văd poza lui Goethe sau Bertolt Brecht, nu mai vreau să fac o mie de cereri ca spitalele să fie mutate în păduri pentru a diminua raza de împrăştiere a suferinţelor în oraş.
Gata, s-a terminat cu atîta politeţe, chiar dacă se va supăra mama. De fiecare dată îmi spunea, cînd ieşi pe stradă, să dai bună ziua, să fii atent cu oamenii în tramvai să nu-i calci pe picioare, să cedezi locul doamnelor însărcinate.
Mama nu avea de unde să ştie că în timp ce eu nu mai puteam să-mi duc emoţiile şi le urcam în mijloacele de transport, majoritatea femeilor erau însărcinate de o jumătate de oră, iar spaţiul din zîmbetul lor mai era încă mobilat cu săruturi. Ea nu vedea zgîrieturile de ghiare de tigru de pe zidurile caselor, nu ştia că sînt urmele mîinilor politicienilor, nu simţea că tinereaţea mea şi a altora ca mine au luat forma unei lacrimii, nu auzea ţipetele din orfelinatele durerii înfiinţate în fiecare cartier din oraş.
Pe politicieni, mamele lor, nu i-a învăţat să nu mintă, să nu fure şi ultima funie de ustoroi din curţile ţăranilor pe care o păstrau să le fie ştreang , să nu confunde adevărul cu un gîndac de Colorado. Cît de politicoşi au fost cînd au făcut din necazurile compatrioţilor lor lingouri de aur?
Nu voi mai permite nimănui să-mi spună să fiu politicos, în cel mai rău caz accept să fiu visător. Nu mai vreau să fiu politicos cu propietari de firme impozante, de case care mutate în acelaşi loc ar constitui un cartier, cu posesorii viitorului nostru.
Mi-am împărţit trupul în provincii să pot să-mi imaginez mai multe lumi în acelaşi timp. Am numit guvernatori în fiecare dintre ele fraţii lui Talleyrand. În regiunea unde se găseşte şi inima am ceva probleme de adaptare. Cînd îmi cristalizează celule din trup cu mîna, cînd  pulpele ei albe se străduiesc să oprească timpul, nu pot să-i spun că nu sînt pregătit să cobor în ea. Devin politicos ca un şcolar ce a închis din greşeală soarele în penar.

duminică, 3 februarie 2013

Sirenele

Degeaba stau cu puşca în mînă, toate femeile au plecat clandestin din mine, inima mea are atîtea fisuri că îmi este teamă să nu-mi iasă afară şi patria. Nici nu ştiu de unde mai am putere să închei un armistiţiu cu statul să-mi depoziteze şi mie amintirile în fostele unităţi militare. Într-una din zile m-a abordat un obişnuit al birtului, să-i vînd aceste povesti pe o sumă de nimic, că are el o maşină ce funcţionează cu trandafiri şi le poate transforma în poeme.
L-am refuzat, i-am spus, măi băiete apucă-te de altceva, intră în politică, fă-ţi o covrigărie, nu vezi că nu mai citeşte nimeni poezie în ţara asta, devii suspect, lumea va crede că ai o doagă sărită şi îţi va suspenda dreptul la ajutorul de încălzire.
Norocul meu a fost că am găsit un ONG în obor la Bucureşti care repara ambalaje. Şeful lor mi-a zis, ce inima nu-i tot un ambalaj, numai că ea ţine dragoste. Mi-a cusut inima de parcă este nouă, mă pot apuca din nou de iubit şi de băut.
M-aş putea îndrăgosti de o Sirenă. Niciodată, nu mi s-a întîmplat să mă îndrăgostesc în apă. Vreau să văd cum este să iubeşti la o sută de metrii adîncime în mare. În pivniţă m-am îndrăgostit de fata vecinului nostru şi de Minulescu, dar în lacuri sau iazuri niciodată. Nu găseşti femei care să locuiască sub ape. Cred că nu s-au adaptat, de-a lungul erelor, la modul de viaţă subacvatic că nu se puteau ruja, nu puteau merge pe tocuri şi trebuia să stea permanent dezbrăcate .
Mi-a spus un marinar bătrîn, care de atîţia ani petrecuţi pe mare devenise fratele stelelor, că de cînd am trecut la capitalism, deşi nu ni se prea potriveşte, au apărut din nou Sirenele în Marea Neagră. Poate guvernele au luat atîtea decizii greşite şi din cauza cîntecelor lor miraculoase. Oricum, nu cred că Sirenele mării sînt mai primejdioase decît sirenele din jurul parlamentarilor, aşa că voi rămîne fidel ideii de a mă îndrăgosti de una dintre ele.
Să văd cum o să mă fac înţeles, să caut un dicţionar româno-maritim pentru că va trebui să vorbesc cu toate vieţiutoarele mării, cu meduzele, cu melcii, cu peştii, cum îi stă bine unui locuitor cumsecade al apelor. Voi urmări cum se comportă cuvintele în apă, se udă, se transformă în bule, în icre. Va trebui să fac cîteva exerciţii cu înjurăturile, să urmăresc dacă se propagă mai repede prin apă, din cauza sării se amplifică sau se duc la fund, pentru că nu voi renunţa la mitinguri, chiar dacă nu mi-am cumpărat costum de scafandru. Nu trebuie să neglijez nici semnele de circulaţie din adîncurile mării, dacă vine la mine în vizită vreun prieten, să-i fie uşor dacă toţii delfinii vor fi ocupaţi cu circul de la suprafaţă.
O problemă dificilă va fi să nu cumva Sirena de care urmează să mă îndrăgostesc să iubească vreun marinar georgian care la rîndul lui să iubească vreo rusoiacă, iar rusoaica să fie îndrăgostită de vreun pescar turc care iubeşte un mus bulgar, cum se întîmplă foarte des pe uscat.
Mi-am luat inima în dinţi, după ce mi-am pus pantofii cu geamanduri, cămaşa imprimată în colaci de salvare şi nu m-am oprit decît pe ţărmul mării. Mi-am ales un loc strategic, lîngă golful unde a fost exilat Ovidiu, să aştept Sirena.
Un cetăţean din Constanţa, nu ştiu dacă nu cumva era chiar marinarul cu care mai vorbisem, mi-a zis, vezi domnule de treaba, nu există Sirene în apele astea, poate cine ţi-a spus s-a referit la sirenele de pe vapoare ce  anunţă soţiile de sosirea marinarilor şi să mai diminuieze numărul de crime de pe aici.
Nu l-am ascultat, am rămas pe ţărmul mării să-mi aştept Sirena. Dacă la vara veniţi pe litoral şi vedeţi un ins, cum se uită cu atenţie în larg, să ştiţi ca sînt eu, aşteptînd să se evapore toată apa, în speranţa că într-o zi voi zări pe fundul mării, printre vapoarele scufundate, Sirena.

sâmbătă, 2 februarie 2013

Un cartier select

Locuiesc în oraş în locul unde s-ar află fierea dacă acesta ar fi un om.Aici viaţa este amară, în toate casele se găseşte cîte un accelerator de sărăcie, sînt sute de conducte înşirate de instalatorii de la guvern prin care circulă necazurile. În această zonă lacrimile au agresivitate ieşită din comun, perforează hainele concetăţenilor mei, nu există nici un adăpost antiagresiune împotriva regimului politic, cîinii umblă cu simulatoare de oase la gît. În această parte a oraşului toate veştile bune ajung cu întîrziere, simţurile oamenilor sînt dereglate, nu-i greu să înţelegi că aici trebuie neapărat să fii bolnav de ceva, dacă nu ai în tine microbul evadării trebuie să te operezi, să ţi se bage o durere în corp,un ulcer, o tumoare, ceva care să te deranjeze. Nervul aspiraţilor este extirpat la naştere. Duşmanii din interiorul trupului nostru trebuie toleraţi şi duşi cu pompă la Palatul Cotroceni pentru a li se înmîna cîte o medalie.
Cartierul acesta, unde ar trebui să fie fierea, s-a contaminat de secreţiile rafinate produse în laboratoarele puterii, reperele s-au inversat, se vind cele mai ieftine produse ale logicii. Sînt recomandate diete pe bază de asfinţituri care te scot din gustul public.
Dacă merg să împrumut o carte rară de la biblioteca Nicolae Iorga, sînt refuzat sistematic pentru că în regulamentul de organizare se specifică limpede, cititorii sînt obligaţi să aibă barbă. Mă gîndesc cînd le vor veni rîndul copiilor să citească asemenea cărţi.
Primăria a pus în aplicare un proiect prin care toatele magazine să vîndă alimentate bio. Nu găseşti decît pîine cu branule să le poţi conecta la lujerii de trandafiri din curte, salam din porci invalizi în care nu au intrat păcatele, prăjituri cu revelaţii.
Uitaţi, ce mi s-a întîmplat în cartierul acesta unde locuiesc. Nu vă spun, de cîte ori am propus să întoarcem oraşul şi gara de vest să devină gara de est, dar ca în orişice problemă, nimeni nu m-a bagat în seamă. O domnă m-a invitat să-i fac o vizită în jurul orei 8 p.m. Mi-a atras atenţia să fiu cu mare băgare de seamă cînd intru la ea, să nu mă vadă nimeni. De fapt, această teamă a femeilor de a primi pe cineva este generalizată, nu se manifestă, decît în cazul cînd vine SMURD-ul pentru a salva pe cineva de la moarte. Ca să o protejez pe deplin, m-am gîndit că ar fi mai bine să decupez zidul din spatele blocului şi să intru la ea. Eram avantajat că locuia la parter şi vecinii îşi pregăteau hainele pentru momentul învierii pe care nu-l cunoşteau, dar părintele paroh le sugerase să fie pregătiţi în orice moment, chiar şi cînd dorm.Ca să sparg în zid o uşă cam de mărimea mea, oricum peste un metru şi nouăzeci de centimetrii, mi-a luat o groază de timp. Am ajuns la ea pe la ora zece, plin de praf, însetat, cu codul numeric personal de nerecunoscut, avea toate cifrele sărite. Numele meu scris pe cartea de identitate avea cerneala cu un deficit enorm de trombocite. Doamna nu a mai avut răbdare, ca de altfel toate femeile din cartier, trebuia privită repede prin interior să nu intervină vreo eclipsă în ovule. Un bărbat lungit în pat, cu faţa în sus, aştepta liniştit ca ea să-i termine de bandajat sentimentele cu leucoplast.
Am hotărît să mă mut din acest cartier, îmi plăcea zona în care ar fi fost inima dacă oraşul, cum v-am spus, ar fi fost un om. Era un cartier foarte căutat, oamenii se îndrăgosteau repede, poate şi pentru că îi auzeai vorbind despre Paul Verlaine, despre "O vreme petrecută-n iad" de Artur Rimbaud.
Numărul morţilor din cauza suprasolicitării cauzate de studiul poeziei era foarte mic. Aici poţi să te speli din oră în oră că nu poţi să scoţi mirosul mirosul politic din tine, toţi cetăţenii au perfuzii cu minciuni, o oră de dragoste costă cît biletul pentru lift, se fac ecografii şi viselor. În acest loc invidia şi antipatia au fost eradicate.
Cred că cei ce locuiesc în acest cartier, nu au un Sarajevo în ei, cum am eu.

vineri, 1 februarie 2013

Poştăriţa

Nu sînt întristat că într-o zi vom muri cu toţii, că direcţia muncii m-a angajat cu ziua să întocmesc certificate de naştere pentru fulgii de zăpadă. Chiar dacă am căzut în cap de la etajul doi al unui sonet de Shakespeare de începusem să cresc în lăţime, chiar dacă mîna, cu care îmi fur singur banii din buzunar să plătesc construcţia de diguri în artere să nu se reverse iubirea, am avut-o în ghips două săptămîni, nu am fost atît de supărat, cît sînt pe poştăriţa din cartierul meu.
Poştăriţa de altfel este o femeie frumoasă cînd nu cară gentoiul ăla mare şi nu aduce veşti proaste din Afganistan despre soldaţii noştri plecaţi ca turişti culturali, avînd armele ascunse în trusa de bărbierit.
O privesc cînd îmi aduce corespondenţa, dă cu piciorul la nori să îndepărteze ploaia, nu vorbeşte cu nimeni să nu-i scape vreun secret din scrisori, fluieră la porumbei cu prietenie, ştiind că au profesat meseria ei pînă au început oamenii să se sinucidă. Se opreşte în faţa porţii, de parcă inima ei nu ar putea să bată fără să-mi colonizeze cutia poştală cu hîrtii.
Sînt multe case în cartier, dar strada mea este cumsecade nu a avut pretenţie să fie acoperită cu piatră sau asfalt. Este din pămînt. Cînd ies la poartă, mă tutuieşte că sîntem făcuţi din acelaşi material.
În anumite zile poştăriţa vine şi de trei ori, înghesuind în cutie, scrisori, facturi, avize. Rămîn uluit cîte firme, de pe tot globul, îmi scriu, fiecare cerînd bani, ca şi cînd eu aş fi singurul care încasează şomajul în această ţară şi nu găseşte un loc de muncă.
Nu comunicări din astea aştept eu de la poştăriţă, ci o depeşă de la primărie prin care să fiu informat că singurătatea, nu se va muta în casa mea, deşi a cîştigat, în prima instanţă, procesul. Aştept de la oficiul de cadastru şi cartografie o hartă cu delimitarea marginilor iernii ca să ştiu unde plantez trandafirii la primăvară. Văzînd că toate taxele se măresc vreau să ştiu dacă s-a pus impozit şi pe scuipat, poate nu mai iau cu mine la mitinguri toată trusa de gesturi.
Doresc să mi se trimită o adresă oficială prin care să mi să spună cînd va avea loc următorul cutremur. Îmi trebuie cîteva zile pînă îmi pun la adăpost amintirile, mulajele cu sînii femeilor ce veneau să le tratez insomniile, poate mai găsesc ceva din copilăria mea prin pod.
Am făcut cerere de schimbarea semnăturii, nu reuşeam să scot bani de la băncile din oraş. De fiecare dată, fata de ghişeu îmi spunea că nu se potriveşte semnătura şi plecam cu buzunarele goale.
Am propus o nouă scară de măsurare a impactului metaforelor asupra lumii şi a inimii cititorilor, alta decît Richter sau Mercalli şi nu am primit nici un răspuns.
Poştăriţa îmi ignoră aşteptările, nu-mi bagă în cutia poştală ce vreau eu. Parcă ar fost la reciclare la guvern, în ultimul timp îmi aduce facturi peste facturi, ca şi cînd politicieni nu ar avea altceva de făcut, decît să calculeze şi să expedieze prin poştă facturi oamenilor.
Cea mai draconică formă de asuprire a acestui secol o reprezintă factura, căci libertatea fără bani este o fantezie a unui înger.