joi, 31 ianuarie 2013

Trecutul vîndut la bucată

Nu cred că piaţa de vechituri, unde merg în fiecare sîmbătă, este rezultatul unui spirit liber unde comercianţii să-şi experimenteze limbajul printre tarabe, mai de grabă este un poligon de încercare unde sărăcia comprimată la maxim în oameni se relaxează. Este locul ideal unde poţi să vezi cum se vinde trecutul. Piaţa acesta are o vocaţie metafizică, aici nu există timpul prezent, te trezeşti în istorie, iar miile de exponate arată dezordinea exterioară a unei lumi care încearcă fie salvată.
Nu sînt surprins să văd că manifestările acuale ale lumii lipsesc. Nu am văzut, nici o fată cu chiloţii confecţionaţi din un metru de  aţă, dansînd pe vreo masă învăluită în fumul de mici, nimeni de la presă, nici o cameră de luat imagini. Ce auzi la tot pasul sînt fluierăturile dintre două înjurături la adresa politicienilor. Aşa îşi păstrează oamenii libertatea de spirit, stingînd cu paharul de apă o rafinărie în flăcări.
Mă opresc lîngă o bătrînică ce avea la vînzare cîteva perechi de pantofi întristaţi. Dacă ai fi rugat-o să-ţi facă rost de căteva ierni, mîinile ei le-ar fi modelat imediat, cred că devenise în timp specialistă în asfinţituri. Lăsa o umbră atît de lungă că aş fi putut cultiva în hectarele ei toamne cît vezi cu ochii.
-Luaţi-i, pe ăştia că îi am de la nunta mea, spuse doamna, arătîndu-mi o pereche de pantofi ce păreau a unei fetiţe, nu i-am încălţat, decît în noaptea nunţii. Pielea din care erau făcuţi devenise confesivă, memorase o parte din drumurile secolului trecut, acum cereau ajutor bănesc pentru propietară. Pantofii nu voiau să  fie martori şi la moartea ei, urmele către stele i le făcuse de cînd i-a cumpărat.Tatăl ei dăduse în schimbul lor un tăuraş de trei sute de kilograme.
I-am cupărat, deşi nu aveam ce face cu ei. Era bucuroasă, bănuiam că nu va mai putea trăi mult cu o asemenea absenţă în suflet şi în timp ce îşi număra banii m-am prefăcut că îi uit lîngă de masă de plastic care îi folosea pentru propaganda comercială.
Oamenii sînt incompleţi la naştere, intră în rîndul lumii cînd încep să îşi imagineze şi imaginea ocupă locul realului. Nu cred că bătrîna ar mai fi reuşit să-şi închipuie mersul fără pantofii ei cu  scîrţ. Singura posibilitate care i-ar fi rămas ar fi fost să zboare.
Privesc cum în piaţa de vechituri se comercializează mica noastră istorie. Aici găseşti părţi din şenilele tancurilor distruse în timpul războiului, fluiere de lemn ce au memorat toate doinele acestui popor, cuţite pe lama cărora poţi citi ratele de leasing ale laşităţii, cărţi de Marx, ilustrate cu greve neterminate. Am văzut lentile ce ajută soarele să se concentreze, oglinzi unde poţi privi un prezent mediocru, şosete luate din credite pe care propietari le vînd că nu mai pot susţine ratele din şomaj, tablouri pictate cu pensule alcoolizate, instrumente de măsură pentru dorinţe, menghine, goarne pentru poruncit inimilor, cuiburi de vulturi cu văzduhul în el.
Piaţa aceasta conţine toate ipostazele în care s-au găsit oamenii la un moment dat faţă de obictele din case, din curţi şi sigur le-au afectat simţurile. Este o arhivă de amintiri. Oamenii îşi vînd emoţiile ca să supravieţuiască.
Aerul mi se părea din ce în ce mai rarefiat. Nu-ţi trebuie prea mult scepticism să-ţi faci viaţa mizerabilă.

miercuri, 30 ianuarie 2013

Amazonul

Nivelul de trai, nu o fi avînd şi el o mamă, măcar una vitregă, să-l descoasă, să-i zică, "mă băiete, ai rămas mic de tot, cred că la şcoala aia unde ai rămas repetent de zeci de ori, toţi îşi bat joc de tine, nici un vecin nu te primeşte în casă, în oraş eşti privit ca un boschetar, cine o să te ia de bărbat că domnişoara Bunăstare face dragoste numai cu străinii".
La noi în ţară, standardul de viaţă este ca răspunsul pe care nu ţi-l dă nimeni cînd întrebi "e cineva aici care nu este mort şi care să-mi spună, de ce preţurile la noi au devenit opere de artă, de ce adevărul este diform şi viaţa noastră e plină de  grimase.
Este ca un oraş din lemn ce pluteşte pe un lac artificial, se se lasă cîţiva centimetrii, numai dacă un pelican opreşte pe vreun acoperiş să-şi bea ceaiul, că de cînd avem un marinar preşedinte toate păsările mării beau şi mănîncă din gamele.
Nivelul de trai este un bărbat neconvingător, trofeele lui sînt iluziile. Îi plac femeile cu ţîţele lăsate. Ţara noastră este o bătrînă cu sînii fleşcăiţi, cu păr pe picioare ca orizontul să nu-i pătrundă pînă la epidermă. Joacă şah, numai cu guvernul şi îi place să piardă. Îi spune inimii, "vezi fata de colo, pentru că eu sînt şeful, te duci să o iubeşti, are mîinile înfocate, i s-a dat vîntul jos de pe pulpe", deşi celulele nu i se pot cristaliza. Află de la televizor că i s-a stins aragazul şi ce număr poartă la pantofi.
Eu am încercat să-mi ridic nivelul de trai, văzînd că politicienii sînt neputincioşi, în zilele de post, nu mîncam absolut nimic, dar din cînd în cînd puneam gura pe sfîrcurile unei femei, aşa ca să-mi amăgesc foamea. Am profitat că  biserica de veacuri se chinuie să întocmească un meniu pentru zilele cînd nu se mănîncă de dulce.  Într-o  dimineaţă, nu am mai găsit-o în pat. Cred că i se păreau prea puţine zilele de post.
Am căutat şi alte metode, am vrut să-mi schimb respiraţia cu respiraţia unui milionar, lacrimile mele le-am declarat navigabile să pot să fac comerţ cu sclavi, să scot şi eu un ban, am înfiinţat taxa de fecundare pentru cei ce intrau în zona ploii. Am deschis o croitorie cu haine specifice pentru cei ce preferă starea de după sărut, un atelier de confecţionat verighete din idei. Am folosit şi diverse ecuaţii, am făcut media geometrică dintre grîu şi soare,  dar nivelul meu de trai este tot în scădere.
Nu sînt supărat, străbunicii mei nu au avut nimic, decît pe Cuza, bunicii mei au avut o ţară rotundă ca o pîine şi un bordei, părinţii mei au avut mult detergent, spălau găinile mai des pe cele albe, necazurile, aparenţele.
Eu, nu am nimic, în schimb prin mine curge un Amazon de ură.

marți, 29 ianuarie 2013

Zbor obligatoriu

Mă pregăteam să iau avionul şi să mă duc la măcelărie. E aproape, în oraşul vecin, numai că nu poţi ajunge cu maşina sau pe jos, e atîta ceaţă că nu îţi mai recunoşti numele, treci pe lîngă tine şi nu te mai recunoşti. Dacă zbori pe deasupra ceţii, nici nu îl deranjezi pe Dumnezeu, el inventariază păcatele pe pămînt. Acolo sus, nu au fost descoperite nelegiuiri, nu se fură, decît eternitate, gratiile pentru celule, în caz că vreun înger mă ia prizonier, sînt confecţionate din constelaţii.
Cineva care mai umblase pe ruta aceasta îmi spunea că auzise şi nişte ţipete omeneşti, dar nu era sigur şi i-am zis, "fugi domnule cu astfel de măscări, cred că în oraşul vecin s-a descoperit o nouă metodă de reproducere şi o parte din fericire se transmite prin strigăte". Apoi, nu aş umbla eu pe străzile cartierului cu bucăţi de carne de porc sau vită, ar fi  moarte la pungă, este ca şi cum aş merge cu toamna în buzunare şi aş ameninţa ierburile şi copacii.
Aşa, mă urc în avion şi cînd ajung în dreptul casei mele îmi dau drumul cu paraşuta cu toate bagajele.
Stewardesa ne-a anunţat să pregătim bagajele pentru control. Ce o fi vrînd şi asta să verifice? Toată viaţa am avut sentimentul că cineva mă urmăreşte de parcă aş folosi sexul în alte scopuri. Ce să controleze, dacă am terminat de citit Levantul de Cărtărescu, dacă am notat undeva că în cărţile lui Proust, nici un personaj nu face dragoste, dacă am pus lacăt la cimitir să nu iasă cineva de acolo şi să sperie guvernanţii?
Pe cei care schimbă partidele după cum îi dor şalele, pe cei care nu au mai semnat condica de prezenţă la ora de iubire de luni de zile, cine îi verifică? Probabil s-a dat vreo nouă lege de zburat, s-au înăsprit măsurile de siguranţă. Am văzut la intrare un afiş pe care scria că nu ai voie cu chibrituri în avion să nu pîrleşti din greşeală penele vulturilor. De ştiam că sînt atît de scrupuloşi aş fi luat singurătatea cu mine. În primul rînd, nu poate fi detectată la intrarea în aeroport, iar în al doilea rînd le-aş fi creat ceva emoţii. Dacă m-aş fi aşezat pe partea stîngă a avionului, unde prefer să stau că sînt socialist, acesta ar fi mers într-o aripă din cauza greutăţii.
Îmi place zborul, chiar şi fără modificările pe care eu am vrut să i le aduc, dar nu mi-a reuşit, din cauza birocraţiei. Cînd intru sub cer, mi se măreşte privirea ca la un iaz de munte, mă simt folositor stelelor, în sensul, că le spun mai de aproape cum s-a ofilit strălucirea oamenilor din ţara mea. Castrele romane, de aici de sus, se văd ca nişte nasturi cu care se încheie patria cînd viscoleşte, iar cîmpiile par nişte vestale culcate între flăcările macilor ca limba română să rămînă caldă.
Cred că voi renunţa să mă îmbarc în avion, asta datorită stewardesei care s-a obişnuit cu văzduhul şi aştrii pe care nu-i vede prin hublou îi transmite repede la ziar la rubrica "lucruri pierdute", dar şi pentru că nu vrea să facă dragoste în stare de imponderabilitate unde toate poziţiile ar fi floare la ureche.
Apoi, cu atîtea războaie zilnice, cu atîtea renunţări la noi, în timp, nici nu ne mai deosebim de obiecte, măcelăria de unde cumpăr eu carne e posibil să îşi fi schimbat obiectul de activitatete, să fi devenit un atelier de ornat vise, un centru de ascuţit viclenia, o fabrică de dorinţe unde oamenii să fie folosiţi ca materie primă.
Îmi amintesc că ultima oară am văzut-o pe mama se urca tot în cursa asta aeriană. L-am întrebat pe tata, ce ştie despre ea, mi-a răspuns că s-a dus să facă nişte cumpărături ca să ne pregătească masa.

luni, 28 ianuarie 2013

Şedinţele trebuie lăsate profesioniştilor

La şedinţa de luni, la punctul unu, vom vorbi, despre cum a devenit un cadavru disident după douăsprezece ore de la moarte, iar la punctul doi, despre sora bibliotecii din oraş care a făcut un copil din flori.
Cînd intraţi în sală vă rog, să nu aveţi cămăşile perforate de lacrimi, să nu veniţi îmbrăcaţi în căptuşeala sacourilor ca să nu vă intre mirosul de veşnicie în haine. Cei care aveţi obiceiul să fumaţi în timpul dezbaterilor trebuie să veniţi cu ţigările fumate de acasă. Puteţi aduce fumul ambalat în baloane de forma sînilor şi din cînd în cînd să vă umpleţi plămînii, trăgînd cîte o gură din sfîrcuri. Ca ideile să nu vi se pară înţepenite, adormite sau neconturate, cum sînt zîmbetele de femei din diplomaţie, vă puteţi aduce cafea în vase de lut de Horezu sau în halbe de bere folosite de ghizi cînd plimbă turiştii pe la periferia iernii. 

Nu veniţi cu cîini, pisici sau alte animale că nu avem aşa de mulţi traducători. Dacă nu v-aţi schimbat ochelarii de zece ani şi nu vedeţi pînă la tribună, nu cumpăraţi sodă caustică să vă ştergeţi lentilele că s-ar putea să găuriţi şi caloriferele din greşeală. Nu aveţi voie cu telescoape sau alte obiecte asemănătoare, decît dacă sînt fabricate înainte de primul război mondial pentru că numai cu ele putem deosebi oamenii de spirit faţă de proşti. Cei care sînt membrii de partid vor lăsa carnetele la portar să nu spună presa că sîntem influienţaţi politic.

Despre punctul unu referitor la disident vă spun doar atît; după ce a fugit Ceauşescu un condamnat a sărit gardul puşcăriei din Ploieşti şi a intrat în sediul partidului alături de alţi figuranţi. Pe scări la etajul trei a făcut infarct. După ce s-a liniştit revoluţia, medicul legist i-a descoperit pe piele o serie de înscrisuri. Vă dau un singur exemplu, sub buric avea tatuat cuvîntul "ridică-te" ceea ce arăta modul subtil în care voia să mobilizeze masele populare. Tatuajele de pe mîini, picioare şi alte zone le vom discuta luni la şedinţă.

La punctul doi, doamna a declarat şi la poliţie că este soră cu biblioteca din oraş. Cei ce cercetează cazul sînt tentaţi să o creadă pentru că şi-a făcut un obicei din a mînca cărţi. Problema gravă este că a făcut un copil, iar presupusul tată este un poet anonim şi nu ştim cine va plăti pensia alimentară. Sînt voci care spun că în astfel de cazuri trebuie să plătească Uniunea Scriitorilor din România, dar vom vedea după ce se fac testele ADN.

Cosiderăm şedinţa ca fiind una, de tip european, în care nu se vor folosi arcurile cu săgeţi pentru a ne expune ideiile din poziţia stînd în fund, că s-ar putea să ne confunde cu parlamentarii.

duminică, 27 ianuarie 2013

Moneda

Cîteodată am aşa de multe emoţii în mine că mi scurg prin pantofi ca nişte descărcări electrice, ierburile din jurul meu se zbîrlesc, verbele clocotesc. De teamă să nu mi se evapore hainele sau să devin incandescent iau repede din frigider cuburile de gheaţă şi mă ascund între ele.
Să nu vă închipuiţi că urmează să dau examen pentru postul de comandant al vreunui transatlantic ce transportă ovule peste ocean sau că urmează să cîştig la loto. Am carnet de conducere pentru vapoare de cînd am început să visez. Transportam zăcămintele iubirii între pulpele unor femei, iar la loto, nu am jucat niciodată pentru simplu motiv că nu am reuşit să impun în comisia de extragere nici un prieten. În ţara noastră, nu poţi face nimic fără o cunoştinţă.
Emoţiile reprezintă şi o formă de manifestare a democraţiei. Egalizează şansele moleculelor de sînge de a-mi modela vocea în aşa fel, încît să pronunţ sinonimele fără să le trăiesc efectiv. Simţi o tortură plăcută, parcă ai atinge sexul unei femei în timp ce ea studiază biografia cuceritorului Napoleon. Produc aceleaşi frămîntări ca atunci cînd intri într-o casă nelocuită şi ştii că are montate camere video. În timpul emoţiilor îngerii fac şi cele mai avantajoase tranzacţii, îţi cos inima fisurată de plecările clandestine ale iubitelor contra unor hectare de cer.
Am emoţii cînd văd guvernul cupărîndu-şi rucsac. Gîndesc că va înghesui în el sărăcia de pe străzi, din case şi o va lua în excursii. Sînt emoţionat cînd aud fantomele tuşind prin pod, cînd văd aşezîndu-se pe trăgaciul pistolului îndreptat spre mine o albină.
Ieri eram în grădină, zăpada căzută peste noapte căuta să se obişnuiască cu oamenii, voia să intre în dialog cu ei, dar nu ştia ce limbă să folosească pentru a se face înţeleasă. Mulţi inşi au făcut în viaţa lor oameni de zăpadă. I-au plămădit să le semene, le-au pus fulare la gît, căciuli. Problema este că nu au certificate de naştere, nu se pot îmulţi, decît cu mîinile şi nu poţi să le ridici temperatura la treizeci şi şapte de grade celsius în nici un chip.
Pierdusem o monedă de cinzeci de bani,  mişcam piciorul în stînga şi în dreapta prin zăpadă să o găsesc. Nu că m-ar fi interesat moneda, dar nu voiam ca la primăvară, cînd se topeşte zăpada, să o găsească vreo pasăre şi să se înveţe la bani sau să o înghită, să treacă frontiera şi să fiu acuzat că fac trafic de valută. Scormonind din ce în ce mai adînc am observat un obiect strălucitor. Era pieptănul de argint al mamei. După ce a murit nimeni nu a mai avut grijă de lucrurile ei. Probabil mă aşteaptă să o ajut să se pieptene aşa cum făceam în copilărie.
Pe zăpadă a rămas chipul meu ca un autoportret desenat de emoţii.

sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Cîinii de pe străzi

Nu vreau să vă descriu, chipurile emailate ale politicienilor, lăcomia bolilor care ne jefuiesc viitorul, insurgenţa lacrimilor împotriva ignoranţei celor de la putere, surpriza că într-o noapte proletariatul, folosind strigăte alcoolizate a devenit fanul capitalismului, aş fi acuzat că înrăiesc realitatea.
Fiind numit în comisia de aprobare a stratului de zăpadă am fost obligat să-i măresc înălţimea cu două degete, luîndu-se în calcul şi fulgii prezumtivi, întîrziaţi de sindromul înălţimii, ai unora. Cînd m-au pus să dau foc melancoliilor şi nostalgiilor din cartierul meu, mi-au indicat să trec cîteva tone în minus să nu fie deranjate fabricile de rachete şi roboţi din Europa de o cantitate aşa uriaşă. La noi inundaţiile se produc numai cînd vin turişti străini în ţara, suferinţele se manifestă, numai în biserici şi au forme de cruci.
Ne minţim zi de zi. Lumea este în aer şi nu poate fi completă. Realitatea a devenit un tangou. În mine cele mai adnotate sînt paginile cu minciuni. Sublinierile în caietele despre frică se fac numai noaptea  sub supravegherea strictă a autorităţilor competente. Adevărul nu mai are sare, oamenii se vînd pe o porţie de fasole, fantomele locuiesc printre noi, trăgînd nopţile peste privirile noastre, ca pe nişte pături. Nici nu ştii ce să crezi, atît de mult ne solicită supravieţuirea că ne pierdem o parte din luciditate.
Cînd colegul meu de liceu mi-a spus că a făcut parte din trupele de ocupaţie din Afganistan, nu ştiam dacă mă minte sau spune adevărul. În copilărie îşi boteza săniile cu nume de fete, ca şi cînd numai ele cunosc arta alunecării şi după ce le călărea pe toată lungimea dealului, la coborîre ne zicea, uitaţi-vă, i s-au înroşit pulpele, referindu-se la viteza cu care ajunsese la baza pîrtiei.
Ca să-mi demonstreze că lumea este o învolburare de mistere, mi-a povestit un episod din războiul afgan, programat încă de pe vremea cînd Dumnezeu făcea minuni pe pămînt. Un soldat francez care nu se despărţea de cîinele lui niciodată a fost capturat de talibani. Cîinele din rasa amstaff, dresat şi el pentru lupte, îşi urma stăpînul în toate  acţiunile terestre de atac. De cîte ori soldalul francez reuşea să doboare un inamic, cîinele simţea moartea plutind în aer, ştia că s-a mai făcut o victimă în acest univers, lua cartuşul în gură şi alerga în cortul soldatului unde îl punea într-o cutie de lemn. La sfîrşitul războiului, numărînd cartuşele, voia şă ştie cîţi afgani a doborît. Cîinele se obişnuise cu acest mod de a trăi. Lăsa cartuşul să se răcească şi-l ducea la locul lui.
Cînd talibanii i-au tăiat mîna dreaptă, puţin mai jos de cot, animalul nu a făcut nici o deosebire în modul de a aduce moartea, i-a luat mîna şi a cărat-o în cutia de cartuşe trase.Nu este nevoie să continuu, colegul meu cred că nu avea ce să facă cu această realitate din el şi mi-o livra mie. Aveam îndoieli că nu a auzit şi el povestea de la altcineva, ce o ştia de la altcineva şi voia să o verifice pe mine. Probabil nu mă bănuia de lipsă de imaginaţie şi dorea să-i confirm eu, întradevăr mîna francezului ajunsese între cartuşe.
La noi este un război de gherilă, luptele se dau pe străzi, în şcoli, în casele oamenilor. Este lupta pe care de secole o ducem cu sărăcia. Cînd vedeţi cîini ai nimănui, umblînd prin oraşe, să ştiţi că ei duc cartuşele sărăciei într-o cutie mai mare, seamănă cu un sicriu, ca să nu pară că deformăm realitatea.

vineri, 25 ianuarie 2013

Legi care ascund ilegalităţi

Cred că m-am născut vinovat, oamenii ăştia mă căutau demult, de o sută de ani, parcă m-aş fi încoronat rege al singurătăţii în detrimentul vreunei familii regale, parcă eu aş fi fost autorul destrămării Romei antice sau aş fi fraudat aerul cu femei dezbrăcate, altfel nu înţeleg de ce se dau atîtea legi împotriva mea. Sînt parlamentari, dar nu ştiu de unde provin, din comunitatea celor fără morală, din dinastia celor ce supravieţuiesc fără vin, din cei care sînt în perioada de împerechere. Nu mă cunosc, n-au auzit de mine, nu am comentat eşecurile dorinţelor lor, în schimb mi-au făcut viaţa un calvar. Descind în mine, îmi răstoarnă mobilele din amintiri, îmi încurcă ordinea civilizaţiilor din clepsidrele de nisip, îmi rup ţigările pe care le păstram să le fumez înainte de a muri.Dacă cineva le spune că au greşit rînduiala în care mi-au aşezat visele la locul lor, în următoarea şedinţă modifică articolele, paragrafele aliniatele de lege. Dacă vă uitaţi în mine cu atenţie sînt numai tăieturi de texte, adăugiri de articole de lege, inversări, aproape că nu mă mai recunosc, am devenit o fiinţă contradictorie.
Îmi spun ei, cît lux trebuie să pun în cuvinte, să plantez numai trandafiri cu număr de petale impare, cînd să le spun părinţilor să nu se mai ducă la gară că eu sînt trenul care îi duce spre infinit, cînd să fac repetiţii cu asfinţitul, trecînd de colo colo prin fumul de ţigare, cînd să mă duc la Registrul Comerţului să înfiinţez filiale ale iubirii în fiecare stea, cînd să fac rodajul inimii, ca şi cînd eu aş fi un tiran cu propria mea viaţă.
Toate acestea în lipsa mea, eu nu am voie să iau parte la hotărîrile prind viaţa mea. Dar, ce ţară este asta? Cît trebuie să fiu de puternic, de inteligent, de moral, de sceptic, de îndrăgostit, de viril, de ruşinos, ca să fiu liber. Cui trebuie să-i cer voie, lui Nietzsche, lui Napoleon, lui Marx sau Diavolului ca să fac ce vreau cu viaţa mea? Aflu din ziare sau după internet că de mîine cine îşi operează vocea să poată să urle douăzeci şi patru de ore neîntrerupt, va fi amendat, că în acelaşi timp cu majorarea preţului la gazul metan a crescut şi impozitul pe timpul petrecut în sălbăticie.
Aş fi vrut să am o meserie bănoasă, să fac o firmă de curierat pentru idei. Mi s-a spus, că nu se poate, periclitez siguranţa naţională. Pentru cei care nu au locuinţe aş fi vrut să înfiinţez o agenţie imobiliară şi să dau gratis cîte un apartament cu două camere în poemele scrise de Radu Vasile, fostul prim-ministru, s-au justificat că un astfel de SRL, nu poate fi înfiinţat din motive politice. Este o nebunie, fiecare frămîntare umană are o lege, nu ştiu dacă şi depunerea de jerbe la căpătîiul morţilor are vreo reglementare.
Mărturisesc că sînt atîtea legi pe cap de locuitor, ce ascund un noian de ilegalităţi că noi într-o viaţă, nu am fi în stare să le producem.

joi, 24 ianuarie 2013

Nu vreau să mai tolerăm, toleranţa

Cînd observ că vîntul este atît de tolerant cu guvernul şi atîta antipatie are faţă de copacii din oraş, îmi vine să măresc distanţa dintre bornele kilometrice şi să-l las să alerge pînă devine infirm. Deşi, are memorie scurtă, ştie ce salarii avem că răsfoieşte statele de plată mai bine ca un arhivar, dar se mulţumeşte să aţîţe focul în soba unde ne încălzim tristeţea cu lemne. Şi firele de iarbă sînt tolerante cu politicienii. Cînd primăvara se urcă pe umerii noştri să aprindă florile de liliac, cîmpiile şi dealurile înverzite, acceptă, fără nici o revoltă, taxele puse de ei pe producţia de rouă. Sînt stupefiat, natura care are atît de multă imaginaţie a învăţat şi ea truda umilinţei în această ţară. O iederă nematurizată la mine acasă creşte sub forma unei spînzurători, fără să ştie că nu mă impresionează, pentru că permanent neliniştile ne cîntă prohodul.
Într-una din zile, după ce s-a anunţat la radio că ecuatorul a fost pierdut în ploaie şi planeta pămînt a rămas fără curea la pantaloni, la ora de sănătate, se spunea, că cei care sînt toleranţi au inteligenţa dezordonată, lasă ereditatea la mîna femeilor, au în ei o stare ţărănească de conflict, li se îngroaşă arterele. Îngăduitorii, indulgenţii pentru a nu leşina pe străzi, nu vor mai fi primiţi la mitinguri, nu vor mai vota şi li se vor ridică o parte din drepturile civile.
Lipsa de vitamine din corp îi face pe oameni mult mai îngăduitori. Hrana este în curs de a deveni religie. Nu m-ar mira să văd că în cartier se ridică Biserica Găinilor sau Biserica Caprelor. Cinismul politicienilor de a distribui prin salarii calorii insuficiente ne împuţinează curajul, entuziasmul şi demnitatea. Furîndu-ni-se zăcămintele de rîs devenim eretici. Cînd din sînge ni se arestează ultimile ambarcaţiuni de iubire, ajungem nişte statui jefuite, visele prind igrasie, speranţele, nu mai vor să aibă descendenţi. Ne transformăm în umbre manipulabile.
Nu pot să nu fiu invidios, cînd văd iahturile unora plecînd în larg fără să ne facă semne cu mîna, cînd citesc în jurnale că funcţiile publice se ocupă de rude, mai repede, decît se usucă aracetul de pe afişe. Nu credeam că această ţară, mai frumoasă ca toate tablourile lui Rembrandt, va fi atît de mult umilită lăsîndu-se condusă de foşti tîmplari, popi, frizeri sau vagabonzi. M-am obişnuit cu ideea că la noi eternitatea durează aproape patru ani, că cei veniţi la putere de fiecare dată, parcă sînt nişte barbari veniţi din afara graniţelor ce pustiesc tot în calea lor. Se schimbă numai seringile cu ajutorul cărora ni se suge sîngele. Toleranţa este un viciu frumos, nu neapărat necesar, dar asta, nu înseamnă să ne lăsăm omorîţi de ea.

miercuri, 23 ianuarie 2013

Fabrici de aparenţe

Pentru că defectele mele nu sînt predate în şcoli, mă simt obligat să vă vă spun că fabricile de aparenţe din ţara noastră lucrează la foc continuu. Revirimentul a avut loc cînd întreprinderile de produs salivă au intrat în insolvenţă din cauza absenţei mitingurilor, a întrunirilor spontane, dar şi pentru că şefii sindicatelor au devenit case schimb valutar, unde cinstea este transformată în ruşine.
Proprietarii fabricilor de aparenţe sînt politicienii care au impus angajaţilor un ritm infernal pentru a creşterea productivitaţii muncii. Aparenţa este modul de a mărturisi lucruri neimportante, am putea spune că este o capodoperă a minciunii. Nu trebuie făcut un efort deosebit, nu induce oboseală. Aparenţa are o trusă de gesturi impresionantă şi o armată de idei cu mască. Întotdeauna adevărul este urcat într-un tren ce merge spre nicăieri cu peronul în buruieni. Realitatea ţi se pare o slăbiciune. Deşi, nu sînt profesori pentru studiul aparenţelor, noi toţi am învăţat această materie la locul de muncă. Traversezi un fir de praf cu masca pe faţă să se spună că eşti un ecologist convins, te duci să vizionezi piesa de teatru, Cîntăreaţa cheală, de Eugen Ionescu, ca să te vadă spectatorii că ai adus personajului principal  un şampon de crescut părul. Femeia de lîngă tine dacă nu are sînii mari sau îi are lăsaţi din cauza sărăciei, îi completezi cu doi bureţi, nu-i mai rotunjeşti îi laşi dreptunghiulari, să vadă toţi ce ţîţe extraterestre are.
O aparenţă nesfîrşită există în Minesterului Transporturilor. Aici se îngrămădesc: CFR Marfă, CFR Călători, aeroporturi, autostrăzi, porturi şi multe altele. Aparent este o ordine desăvîrşită, şefii de tren fluieră, garniturile pornesc la oră fixă, avioanele decolează după un orar european, şedinţele de guvern pot începe după şuieratul vapoarelor, disciplina este o lege nepromulgată care se aplică. În realitate la ficare metru pătrat de şosea se fură o roabă de pietriş, o jumătate de roabă de nisip şi un centimetru grosime de asfalt, cam un sfert de roabă.
În sănătate bisturiul este simbolul preciziei, dar cu bisturiul sînt tăiate hălci din bugetul de stat pentru cabinetele particulare ale medicilor, cu bisturiul sînt înjumătăţite medicamentele pentru spitale. Nimeni nu a reuşit să numere spicele de grîu dintr-un lan, cîteva hectare vor fi treirate în buzunarele unora. Pădurile, apele minerale, au devenit materie primă pentru fabricile de aparenţe. Guvernul este strategul aparenţelor. Oamenii nu văd, decît mirajul nisipurilor şi se însufleţesc şi speră.
Nimic nu mă uimeşte mai mult în această lume decît insistenţa cu care concetăţenii mei vor să lucreze ca muncitori necalificaţi la aceste fabrici de aparenţe.

marți, 22 ianuarie 2013

Să întrebăm şi Limba Română

Pămîntul din grădină unde plantez viţă de vie îmi zice, tu, sîntem în relaţii foarte bune, ne cunoaştem înainte de a mă naşte. Cînd eram mic modelam păpuşi din el, le îmbrăcam în costume sportive, le puneam la ochii cîte o ţeavă de plastic, binoclu fără lentile, să-şi privească rudele din cer.
De cîteva luni, tot aud guvernul că vrea să împartă pămîntul ţării în regiuni, aşa dintr-un impuls intelectual. Este de notorietate, guvernele cînd văd ceva bun în această ţară, dorind să îl  perfecţioneze, strică tot. Avatarurile merg mai departe, invită diverse persoane să-şi dea cu părerea, după gustul lor particular, ca şi cînd România ar fi o bucată de postav, predispusă pentru cei ce au foarfece la un concurs de croit.
Cred că primii întrebaţi ar trebui să fie ţăranii. Ei sînt cei care imitînd disciplina naturii s-au luptat de veacuri să ţină aceste pămînturi împreună. Ei au suferit cînd unii încercau să tragă peste aceste meleaguri, fel de fel de graniţe. Inima unui ţăran la naştere are forma ţării şi orişice călătorie impusă hotarelor produce răni şi dezorientare. Schimbînd puntele cardinale ale unui om acesta nu mai poate fi  reper. S-a dovedit de-a lungul vremurilor că presupusa inteligenţă a celor de la putere, nu este un argument în favoarea reuşitei sau al măreţiei. Dacă pui un dramaturg să-ţi împartă ţara, va face din ea o dramă, dacă rogi un matematician să facă acelaşi lucru, vei vedea pe cîmpiile patriei, numai mulţimi vide sau nevide, iar în ecuaţii oamenii vor fi necunoscutele.Un politician dacă ar purcede la un asemenea demers, să fiţi siguri, că înainte de a cunoaşte intimitatea ideii şi-ar face o televiziune pentru dezbateri. Susţinătorii sau adversarii cei mai înfocaţi ai unei idei, niciodată nu cunosc în amănunt datele problemei, iar proprietarul unei asemenea gîndiri, nu este întrebat. În cazul regionalizării, propietara ideii este Doamna Europa. Să o întrebăm, ce interese infinite colcăie sub această regionalizare, ce viziuni primejdeoase, ce filozofii cecene? Aţi văzut în guvernele ţării vreun paşoptist, vreun descendent al gîndirii lui Cuza, vreun urmaş al Brătienilor ca să ne lăsăm la mîna lor? Limba Română a fost întrebată de cineva?
Nu m-aş mira să aud că printre criteriile de regionalizare ar fi: numărul de cetăţeni care nu au terminat de citit "Levantul" de Cărtărescu, după numărul de călugări, după rapiditatea cu care li se cariază dinţii unor pături ale populaţiei. Politicienii au în ei, foarte puţine cunoştinţe şi foarte mult zgomot. Lupta împotriva tradiţiei s-a dovedit întotdeauna a fi una nătîngă. Sîntem prea săraci în euro, dolari şi tancuri ca să ne permitem să fim idealişti.

luni, 21 ianuarie 2013

Libertatea de a-ţi pune cătuşe singur

Cei care lăsăm bileţele sub preş îngerilor să ne închidă aragazul, apa,lumina, cînd plecăm în capitală, să mai cumpărăm cîte un colţ de patrie din Obor, văd că de cîţiva ani se vinde şi la bucata de un hectar, cei ce nu acceptăm transfuzii de sînge, decît de la trandafiri şi ţinem femeile la bucătării în halate de aer să frăgezească bucatele, azi, 21.01.2013, toţi am primit cîte un fax de la guvern.
După ce ni se spune că ONU a hotărît să ningă în fiecare ţară cîte un sfert de oră zilnic, că toate meridianele vor fi trasate cu aţă ignifugată ca teroriştii să nu le mai poate aprinde, sîntem informaţi solemn, că acţiunile întreprinse pe teritoriul ţării de creştere a PIB-ului au fost zădărnicite de un cîrd de vulturi, care au consumat tot oxigenul industrieii şi aceasta aproape s-a asfixiat. Referitor la agricultură, deşi vacile au fost dopate să dea mai mult lapte, din cauza discursurilor politice televizate, animalalele s-au stresat, au început să bîrfească fînul şi efectul a fost invers. Ca să treacă pe celălalt trotuar al străzii, unde este sediul capitalismului, economia a avut o călăuză care îşi ţinea gîndirea înfăşurată pe mosor şi pînă o desfăşura să vadă pe unde sîntem trecea cîte un deceniu, se menţiona în fax.
În ultima parte a acestuia, ni se amintea "...guvernul nu are nevoie de suferinţa poprului, tristeţea, durerile şi indiferenţa faţă de oameni, nu se pot compensa cu datoria publică, nefiind evaluate în euro". Anul acesta va fi un an de sacrificii, ca de altfel în toţi ani de cînd mă ştiu pe pămînt, este posibil să apară şi OZN-uri în anumite sectoare economice, iar metabolismul celor fără carte ar putea să se schimbe şi să scape de sub control. Nu se vor mări pensiile, s-ar cumpăra prea multe flori pentru morminte şi riscăm ca inflaţia să explodeze, nu vor creşte salariile ca emoţiile angajaţilor să nu fie atît de puternice să le producă tahicardie sau să se creeze panică în cuvinte şi magazine. Taxele, pentru mersul cu liftul, folosirea sinonomelor şi libertatea de a digera, vor rămîne neschimbate.
În consecinţă, continua faxul, vor fi autorizate în maxim o oră, mitingurile, grevele şi revoltele dacă participanţii prezintă adeverinţe că sînt complet sănătoşi. Nu vor fi folosite tunurile cu apă, decît dacă vreun demonstrant îşi aprinde ţigara. Gazele lacrimogene vor fi folosite cînd partipanţii, nu vor şti să răspundă la întrebarea, "Cînd minciuna devine un fenomen istoric sau excitant social?". Armata va fi scoasă în stradă în situaţia extremă cînd se va cere ca viitorul să fie eliberat din puşcăria unde este ţinut ostatec de douăzeci şi trei de ani.
Faxul are şi un P.S.: "Libertatea de a fi sărac şi a muri cu zile va fi trecută în noua constituţie.".

duminică, 20 ianuarie 2013

Arhiva mea de greşeli

Am făcut multe greşeli, nu am fost fericit ca să fiu în rîndul lumii, nu mi-am adaptat mersul regimurilor politice, am deschis filiale ale iubirii în oraşe unde femeile erau prea ocupate să aranjeze tacîmurile în bucătării. Echipamentul pe care îl foloseam să asamblez idealurile, era unul perimat, producţia de vise era atît de mare că o parte trebuia aruncată la groapa de gunoi să nu-i scadă preţul. Pare de neimaginat că am putut face atîtea erori. Parcă nu le-am făcut eu şi cineva care seamănă cu mine. Fără să doresc să mă protejez am tendinţa să nu le recunosc. Cred că era cineva ca mine, care între două staţii de tramvaie se simţea un inspirat fruntaş şi scria în gînd cîteva strofe, cred că era cineva care avea aceleaşi boli ca mine, la fel de înalt, care a încheiat un tratat cu Cuba în nume propriu să-i exporte un vapor de trabucuri, iar cubanezi să primească în schimb spini de trandafiri necesari fabricilor de gloanţe.
Nu-mi vine să cred că eu sînt cel care a căutat atîţia ani o piatră despre care prezicătorii spuneau că este ruptă din Marte. Voiam să fac cărămizi din ea, să-i scot din molecule fumurile cosmice şi să construiesc pentru Ea o casă. Parcă o aud şi azi, "Nu mai căuta să-mi schimbi frecvenţa de emisie a sînilor că eu nu fac copii în această ţară, nu vezi că sărăcia, a deviat şi vîntul, a afectat compoziţia sucurilor gastrice, nu vezi că narcisele  înfloresc schimonosit şi ploaia ne mai vizitează, doar pentru a mărunţi timpul?" Îmi era greu să mă fac astronaut să-i satisfac dorinţele, nu aveam nici greutatea necesară, nici nu mai aveam rezerve de zbor. Dacă vedeţi pe unul umblînd prin satele româneşti îmbătrînite, să ştiţi, că sînt eu, încă mai caut asteroidul desprins din Marte.
Ca şi cînd ar fi fost trupul altuia, am acceptat să mi se facă injecţii cu morfină de către politicieni. Ştiam că dumnealor, nu aveau cunoştinţe să ţină în mînă o suliţă ca să nu mai vorbim de o seringă, nu şi-au scos, măcar procură de vreun medic. M-au injectat ca să poată să-mi fure tot ce au găsit prin casă şi prin ţară. Nu mai aveam decît cuvintele care se supraîncălzise de atît urlat, începuse să scoată şi fum. Deabia am mai găsit ceva melancolie în pod cu care să-mi diluiez vinul.
Pe unul dintre ei îl cunosc, este vestit, citeşte cărţi prin gaura cheii, să nu zică lumea că are vreun grad de rudenie cu textele literare. Dacă îi comprimi cunoştinţele le poţi inmagazina într-un bob de orez. Îmi spunea,  cu emfază, zilele trecute, că nu-i poate înţelege pe oamenii din oraş "le place să mănînce lacrimi drept garnitură la cartofii prăjiţi."
Deşi, ştiam că tristeţea este un nod între două flăcări, auzind asemenea grohăituri, arterele mi s-au blocat cu stabilopozi de supărare. Nu-i rău să studiezi asemenea specimene, îţi îmbogăţeşti substanţial cunoştinţele despre modul cum gîndesc porcii.

sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Am fi fericiți dacă ați plînge de mila noastră mai departe de urne

Domnilor, am fi fericiţi dacă aţi veni să ne plîngeţi de milă la noi în case. Am fi onoraţi să intraţi în dormitoarele noastre micşorate de frig să ne spuneţi că nu putem fi fericiţi din cauza păcatelor părinţilor noştri şi a faptului că stînd la coadă la şomaj am uitat să împrospătăm memoria zăpezii.
Vă rugăm să cinstiţi un pahar de vin cu noi că ni s-au atrofiat muşchii fericirii, că sărăcia ne-a diminuat simţurile pînă spre zero, că am devenit specialişti de talie mondială în obsesii morbide, deşi nu am fost traşi la răspundere pînă acum că Emil Cioran s-a născut pe aceste meleaguri. Vă invităm să ne priviţi cum devenim fericiţi cînd montăm paratrăsnete în grădină ca apocalipsa minciunilor să nu ne lovească direct în cap. Veniți,  să ne vedeţi ce bucuroşi sîntem cînd ne confecţionăm scări pentru a ne urca pe acoperişul speranţelor în linişte să nu părem necuviincioşi.
Vă rămînem datori, că ne învăţaţi cum să ne măsurăm suferinţa şi plînsul, că ne lăsaţi şi instrucţiuni de folosire şi reparare, în caz că se defectează contorul pentru lacrimi, dar nu ar strica dacă ne-aţi lăsa şi un ghid pentru murit. Ne place întonaţia cu care ne plîngeţi  de pe plajele din Malibu, Paros, Kaş. Ce păcat că tristețile lor nu sînt atît de lungi să ajungă pînă la noi, oricum freamătul lor se aude pînă aici unde sînt depozitate urnele de vot. Vă sîntem recunoscători, că aţi dat bolile afară din spitale şi umblă vagaboande pe străzi, că aţi închis fantomele viitorului în fostele unităţi militare şi le ameninţaţi cu mitralierele. Vă mulţumim că ne ascultaţi telefoanele pentru că fiind preocupaţi la ce se întîmplă în jurul nostru şi în noi ne-am sclerozat şi nu mai ţinem minte ce vorbim cu iubitele, cu prietenii, cu personajele din cărţile de groază. Dacă va fi nevoie o să vă întrebăm pe dumneavoastră cînd am dezvelit ultima oară şoldurile unei femei sau cînd am devenit ilegitimi că l-am citit pe Rimbaud care fuma canabis.
Nu o să vă uităm niciodată că nu aţi arestat iedul care a spart cu vîrful corniţelor globurile păpădiilor, că nu ne amendaţi cînd avem halucinaţii, constatînd că vă faceţi mici monarhii din familii, că nu ne tăiaţi după listele electorale cînd vedem negru în faţa ochilor. Dacă ne veţi construi şi televizoare mai mari de trei metri pe patru metri, să putem dormi în ele şi să vă ascultăm toată noaptea cum ne doriţi binele o să vă propunem drept eroi de probă.
Ca să nu ne mai bociţi de la distanţă, putînd să vă pierdeţi identitatea că sînteţi prea mulţi am fi fericiţi să plîngeţi de mila noastră la noi acasă, chiar din faza în care de cîteva ore am ajuns în utere şi începem să ne bucătărim chipul. 

vineri, 18 ianuarie 2013

Cîntarul pentru dragoste

În ficare seară, Ea, mă fură la cîntar. "Ai mai puţin cu o jumătate de kilogram de dragoste, spune, dezgolindu-şi şoldurile ca să-mi demonstreze că este specialistă în a măsura spaţiul din inimă. Văd că îţi lipsesc şi cîteva visuri, pe unde ai umblat? Le-ai uitat în vreo bibliotecă sau pe bancheta din spate a maşinii? Priveşte, nici toate îmbrăţişările, nu le mai ai cu tine, săruturile ţi s-au dezlipit de pe gît, zîmbetele de pe cămaşă le-ai pierdut."
Sînt negljent, este adevărat. Cînd am nevoie urgentă de o idee, cum ar fi, din ce material să fac scările ca să ajung la ultimul etaj al unui sonet, devin absent, ca un poştaş în grevă. Sînt atît de preocupat că nici nu-mi dau seama că vrăbiile îşi fac cuib în buzunarele mele, paharul de vin îşi asumă răspunderea să fie dispecer al speranţelor. Mai pierd din substantive pe drum, din promosiuni, din energia care mă determină să fiu indulgent.
Acum, nici nu ştiu de unde are ea un asemenea cîntar, că dacă îl are de la guvern problema e limpede. Acolo, se fură cu basculanta, buldozele împing banii pînă în bancomate. Sînt aproape sigur că mă fură la cîntar, ultima inventarire generală am făcut-o de curînd, cînd a învăţat sărutul fraţuzesc. Inima avea aceeaşi cantitate de iubire, lipseau dorurile din copilărie, dar toate, inclusiv licuricii din pădure, nu cîtăreau mai mult de cinci grame. Pantofii cu girofar, cămaşa cu baterii, ceasul în care este încorporat şi cerul cu stele cu tot, ochelarii, deşi necinstiţi că măresc lucrurile la care privesc, absolut toate aveau greutatea standardizată din "Manualul supravieţuirii cînd dragostea a ajuns la linia buzelor". Au fost discuţii: că folosesc cuvinte somnabule şi astea sînt mai uşoare că au mult somn în ele, că atunci cînd vorbesc de politicieni mi se rupe gîndirea de voce şi încep să ţip şi ţipăturile au mai multe grame decît şoaptele, că sînt nedemocratice. Cineva a invocat şi faptul că uneori privesc lumea prin lacrimi şi mi se pare cu fundul în sus sau că îi las să intre în metafore, decît pe cei ce reuşesc să întristeze hîrtia, nu au noroi pe picioare şi minciuni sub unghii.
Ultima oară i-am spus: nu mai fura la cîntar că ştiu cîte grame din mine rămîn în celulele tale în ficare seară.

joi, 17 ianuarie 2013

Vreau să fiu bolnav

Am observat că atunci cînd sentimentele unui bărbat devin dezordonate din cauza unei boli, producţia de inocenţă a femeii de lîngă el este în creştere, i se modifică mersul, devinind mai catifelat, vocea îi devine un trandafir mutilat de emoţii, cuvintele au franjuri, aduce grădina să-i foşnească în casă. O schimbare mai profundă a femeii, nu am văzut decît atunci cînd ploaia coboară cerul în arterele şi din cauza norilor, nu mai pot ţine picioarele apropiate.
Dacă toţi bărbaţii ar avea certificate medicale în acelaşi timp, natura nu ar mai avea nevoie de nici un artist care să îi exprime imaginea, pentru că femeile, chiar dacă se prefac, nu uită îndeletnicirea de a-şi aminti că ele numai transportă ovarele, bărbaţii şi viitorul sînt prorietarii. Îmi pălace să văd o femeie îngrijind un bolnav. E un fel de fericire tip Ulise, cînd  întreabă, unde i-o fi inima, ce viteză are respiraţia, încotro merge durerea.Dacă vede că îmbrăţişările nu revin la forma iniţială, nu se sfieşte să-i băge sub pernă vreun poem de Emil Brumaru sau de altcineva. Îşi numără mărunţişul în şoaptă să nu-i deranjeze rinichii, îi măsoară melancolia cu compasul cînd doarme, îi face ea un orar cînd să zîmbească, cînd să viseze să nu îi crească tensiunea. Ştiind că maşinăria de aparenţe funcţionează în femei la capacitate maximă, cînd eşti suferind, folosesc numai cuvinte nealcoolizate, între cele două felii de pîine pun o adeieri de primăvară, ţin văzduhul în priviri pînă ce camera se umple de ozon.
După ce am analizat, cît de necunoscuţi sînt oamenii, aproape nici ei nu se ştiu bine m-am gîndit să fac şi eu rost de boală, poate femeile, nu se mai plimbă prin inima mea că printr-un parc, indiferente şi cu muşchii plăcerii neîncordaţi, poate vreuna, nu este aşa de prundentă şi fricoasă şi rezistă în vîlvătaia sîngelui meu . Pentru început, am închiriat de de la spitalul judeţean o febră la buze. Ce să vă spun, mai ales seara, gura îmi ardea ca furnalul numărul doi de la Galaţi. Ea se uita la mine ca şi cînd acum venise din străinătate după o absenţă de o lună şi nu mai ştia să vorbească limba română, nu căuta nici un stingător, deşi astea se găsesc peste tot, nu s-a învrednicit să ia o găleată cu apă de la burlanul de ploaie de afară şi s-o arunce pe mine. Sufeream ca un cîine care nu cunoaşte decît vocalele din alfabet şi din bun simţ, în loc să stîlcească cuvintele, preferă să latre. Nu ştiam nici o rugaciune, nici măcar pe aia care să mă ajute să-mi amintesc vreo rugăciune.
Mi-am zis, poate nu-i bună boala şi am închiriat altele, reumatism la nervii pipăitului, făinarea iluziilor, supraîncălzirea cartilagiilor în timpul visului, toate odată. Aceeaşi stare de lucruri, punea agheasmă la flori ca să le accelereze mirosul, făcea găuri tăcerii cu o sculă de făcut măcinici, parcă eram un personaj dintr-o schiţă din care autorul furase materia şi devenisem invizibil.
Nu am destule boli, m-am gîndit. Eram hotărît să mai închiriez cîteva, dar cînd m-a văzut directorul spitalului judeţean la poartă, mi-a strigat, "Vrei să închiriezi toate bolile şi noi să rămînem fară activitate, intră într-un partid şi rezolvă-ţi problema."

miercuri, 16 ianuarie 2013

Mîinile mele sînt două rezervoare de sinceritate

Am făcut parte din grupul de împletit funii de mătase din care ulterior am confecţionat scări ca primăvara să se poată urca în copaci, am numărat pe degete fulgii de zăpadă căzuţi peste ţară ca să le fac certificate de naştere, dar nici o femeie, nu a făcut vreo declaraţie de dragoste mîinilor mele. Am cîntat la chitară melodii, despre arta politicienilor de a nu-i lăsa pe oameni să-şi croiască singuri viitorul, despre binecuvîntarea dată de guvern ca să ne încălzim iarna cu vorbele îmbolnăvite de pojar. Am cumpărat şosete pentru lipitorii de afişe, să le aflu suprafaţa tălpilor, să văd cîte suflete pot călca odată, am inventariat ţigările pe care le mai am de fumat pînă închei toţi nasturii la cămaşa cu care îmbrac regretele şi toate acestea ca să mi se vadă mîinile.
Cu gesturile mele, hazardate de prea multe înfrîngeri,  am învăţat firele de iarbă cum să rămînă însărcinate folosind poziţiile de făcut dragoste din practicile Tantra, am aşternut soarele peste grădină ca pe un covor transparent cu baterii.
Am săpat în numele meu, în aluviunile depuse aici decenii la rînd, pînă am dat de un strat de lumină plin de arcuri din vremea cînd străbunii mei trimiteau săgeţile spre cer ca spicele de grîu să le imite zborul. Am mutat barajele din arterele femeilor ca dragostea să curgă liberă, am schimbat piesele din interiorul ceasurilor ca acestea să meargă înapoi şi tinereţea să fie ultima staţie în care viaţa se opreşte şi nimeni nu mi-a spus că îmi iubeşte mîinile.
Poate nu merit, odată cînd am rămas în pană cu maşina, lîngă un cimitir, nu am închis bine portierele şi toate dezamăgirile din cartier au intrat înăuntru. De fapt, în asemenea situaţii, nu le trîntesc să nu deranjez morţii sau clopotele să înceapă să bată.  Nu am dat mîna cu nici un politician. Politicienii îmi par nişte adăposturi imense în care poţi să ascunzi o patrie, parcă sînt nişte refugii asemănătoare celor din timpul războiului, unde nu se mai conştientizează valoarea. Cînd am participat la seminarul "meseria mea e să deschid ferestre", am stat în ultimul rînd de teamă, ei sînt în stare să violeze în vis şi profesoarele pe care le-au avut la şcoală.
Acestea sînt mîinile, cu ele am cărat gărgăriţe pe trotuarul celălalt al copilăriei şi am pipăit bancomatul să văd dacă au ajuns banii din şomaj. Nici o femeie nu a făcut mîinilor mele o declaraţie de dragoste, dar dacă bat din palme oraşul se trezeşte la viaţă.

marți, 15 ianuarie 2013

Nu reușesc să fac cuvintele să transpire

Mama pe care o credeam şefa păpuşilor, îmi spunea mereu, "lasă macrameurile la locul lor şi citeşte, tu vei trăi într-o lume nouă, unde nu vor mai exista asemenea aţe croşetate". Aştept de atunci să apară o nouă specie de oameni, să nu mai înveţe măsuri de autoapărare împotriva sărăciei, să nu mai meargă la expoziţiile cu fabricile ruinate. Aştept de atîţia ani momentul ca după ce politicienii îmbracă umilinţa în rochie de mireasă să apară un bărbat şi să o violeze pînă îi sar cerceii de la urechi. M-am săturat de cei ce nu se privesc prin interior niciodată. Nu înţeleg de ce ne acomodăm atît de uşor cu otrava, aproape mai repede decît convenim poziţiile din maşină cu o prostituată. Sînt stupefiat de uşurinţa cu care ne transformăm în combustibil pentru progresul insomniilor şi la uşurinţa cu care renunţăm la terapeutica viselor.
Voiam să trăiesc între nişte oameni care să aibă inteligenţa să separe părerile de idei, să caute secretele din trupul femeii şi să le aranjeze în poeme, să se semneze pe frunze primăvara ca să le poate recunoaşte toamna pentru a le pune în ierbar. Să nu se mai piardă locul întîi la îmbrăţişări, să nu fim curajoşi numai în anonimat, să nu tragem linii albe pe cei mai frumoşi armăsari ca Europa să spună că în ţară avem şi zebre. Mi-ar fi plăcut nişte concetățeni care să nu fie autodidacți în dragoste, să nu schimbe trimestrial țigările pentru a-și modifica data și locul cînd pot fi admirați.
Oamenii au rămas la fel, așa cum copacii cresc de secole rotunzi, exceptînd faptul că fiecare ramură are telefon mobil și păsările au abandonat cerul sateliților și transmit prin cîntec internetul. Acum viitorul este ceva ereditar, dacă tata și mama nu l-au citit pe Kafka sau Proust, nu citesc nici copii, dacă părinții joacă în telenovela funcțiilor publice, urmașii sînt figuranți pînă li se expiră termenul de creștere a părului pe corp.
Știu că excelăm în nerealizarea visurilor și uitarea idealurilor, dar am început să studiez slăbiciunile gîndirii lui Darwin, poate descopăr un nou mod de apariție al oamenilor, o nouă rasă de ființe umane. Este posibil să fi scăpat ceva din vedere, cum ni se întîmplă și nouă cînd sîntem îndrăgostiți, este posibil să nu fi analizat la microscop toate dorințele și absențele. Dacă oamenii transformă cuvintele în vietăți divine, de ce nu s-ar putea să transformăm cuvintele în oameni? M-am străduit, le-am asigurat o temperatură constantă, condiții bune de vizibilitate, un egoism adecvat, ezitări pe măsura actualului regim politic. Nu am reușit,  măcar să le fac să transpire.

luni, 14 ianuarie 2013

Pixurile

Acum cîţiva ani am fost la bursa de pixuri din Londra să achiziţionez zece seturi. Pe aceeaşi stradă am văzut că funcţionau  multe asemenea instituţii ale economiei de piaţă: bursa de ioni radioactivi, bursa de grîu, bursa de zgomote, de epiderme nemîngîiate. Credeam că dacă T.S. Eliot, Harold Pinter, Lord Byron au scris atît de convingător, unii obţinînd premiul Nobel, acesta se datorează şi uneltelor cu care au scris, pene de gîscă englezească, stilouri, pixuri. Acesta a fost şi motivul pentru care am mers cu bicicleta pînă în Anglia. Voiam să scriu şi eu cu aceleaşi tipuri de pixuri. Îmi trebuia un "ceva" de scris ca atunci cînd descriu anumite fenomene să subliniez acele părţi pe care oamenii, deşi le privesc, nu le văd.
La un vernisaj, un tînăr pictase un pîrîu ca pe o oglindă scămoşată, cum au femeile în vîrstă oglinzile, să nu se reflecte şi placa dentară cu care muşcă cuvintele. Eu priveam spre locul de unde izvorăşte să văd dacă apa reprezintă lacrimile unei femei schilodite de lipsa agentului termic sau de sub stîncile muntelui. O astfel de imaginaţie, de putere voiam să-mi dea pixul.
Erau multe feluri de pixuri, rotunde, patrate, sub formă de sticle, însă am cumpărat zece seturi, toate reprezentînd femei goale care îşi măreau sau micşorau sînii în funcţie de poziţia în care îl ţineai. După cîteva sute de pagini, am văzut că îmi iese bine, publicitatea la părul de pe picioare, partea poetică a feselor,  impresia artistică a sînilor lăsaţi liberi şi conductele principale prin care circulă iubirea, în rest confuzie generală.
Am aruncat toate pixurile aduse tocmai de la Londra. Mi-am amintit de o cunoştinţă de-a mea de la Valea Doftanei, mare făuritor de fluiere, Fluierele din lemn erau adevărate bijuterii, găurile prin care alerga respiraţia erau ca nişte inimi mici, sus pe unde suflai, lemnul avea sculptat forma unor buze de femeie. Mi-a meşteşugit din acelaşi lemn din care făcea instrumente muzicale un fel de pix. Avea personalitatea pădurii, cînd textele mă constîngeau mă scotea din necazuri, chiar dacă uneori nu voiam să ies din ele.
Pixul meu născut din lemn de cireş sălbatic, memorase de-a lungul veacurilor toate bucuriile şi suferinţele lumii, aşezîndu-le în cercuri. Cînd scriam,  doar obligam lumina să-i fie fidelă.

duminică, 13 ianuarie 2013

Cînd lumea mi se pare incompletă

Tînjesc după o lume în care cei ce visează pe trecerea de pietoni să nu mai fie claxonaţi. Dacă vrem să ne înscriem la concursul de examinat forma inimilor în timp ce se citesc ideile principale despre iubire, să nu ni se mai ceară adeverinţe că avem haine cu eticheta Versace, Lacoste sau Levi-Ştrauss. Deşi, am sentimentul că nu am făcut ce trebuia în această viaţă, îmi doresc să trăiesc între oameni cu amigdalele scoase, să poată să urle la mitinguri, fără riscul de a se inflama, iar suferinţa să fie considerată factor penal al subminării economiei naţionale. Trebuie supavegheată  tehnica de producere a bucuriei, precum şi umiditatea optimă ca să devină contagioasă. Fericirea şi libertatea de a împuşca pe străzi tristeţea să fie trecute în constituţie. Mi-aş dori că noile autoturisme să-şi oprească motorul automat cînd tinerii fac dragoste în ele, atît pentru reducerea numărului de accidente, cît şi pentru a evita ca gazele de eşapament să ne adîncească slăbiciunile şi să ne afecteze viziunile ecologice. Mi-aş dori ca ideile să fie ca nişte magazine cu ferestrele mari înşirate în centrul oraşului în care oamenii să intre şi să cumpere adevăruri. Pe rafturi să fie toate felurile de dreptate, dreptate de năuc, de judecător, de politician, de copil, toată lumea să fie mulţumită de abundenţa ofertei.
Oamenii care încearcă să stingă un incendiu să salveze cu prioritate cuvintele, apoi săruturile, păstrate în cutii cu mulaje,  după aceea neîncrederea cu studii comerciale la Harvard şi la urmă, cămaşile în care am avut îmbrăcată tinereţea.
Poate cel mai mult, îmi doresc ca şefii de state şi de guverne să fie femei. Adio războaie, adio conflicte fumegînde, omul public va avea acelaşi fel de ten, ca omul de rînd, ca fochistul sau heterodocşii. Tratatele vor fi semnate în bucătării, între tacîmuri, soldaţii nu vor mai avea epoleţi, ci nişte dreptunghiuri de hîrtie pe care vor fi notate femeile pe care le-au cunoscut, cine are mai multe linii trasate cu ruj, va fi mai mare în grad. Pămîntul s-ar simţi iubit, natura protejată şi pentru că se vor emite legi ca planeta să se învîrtă mai lent spre a se diminua ridurile, tinereţea va fi partea ultimă a  existenţei. Tichetele de masă vor fi eliberate către consumatori sub forma săruturilor, se vor face reduceri de preţuri la dormit, vom avea haine cu ultimile ştiri politice şi divorţuri, manichiuristele vor deveni motorul economiei de piaţă, vom fuma numai ţigări mentolate cu filtrul fabricat din păr emoţionat.
Va fi o lume unde copiii, la cinci minute de la concepere, vor indica mamelor unde să îi nască.

sâmbătă, 12 ianuarie 2013

Fabrica de parfumuri

Ca să creez locuri de muncă pentru trandafiri şi să nu mai lucreze "la negru" prin tîrguri şi pieţe am hotărît să fac o parfumerie în cartier. Constatasem că piaţa declaraţiilor de dragoste este în scădere, nu se mai scriu pe hîrtie sau frunze, se transmit pe cale orală, pe fugă, pe scările tramvaiului, în baruri, la coadă la şomaj, iar eu am nevoie de aşa ceva pentru fabricarea parfumurilor. Să-mi iasă un produs vandabil, voi folosi şi o parte din cer, aceea unde îmi ţin eu stelele şi curcubeele se arcuiesc, după-amiezele din fructe, trecătorile de zahăr dintre două surîsuri, roua ce învaţă ierburile să curgă. Dacă lumea aceasta era o parfumerie, nu m-aş fi apucat să contruiesc aşa ceva, aveam alte idealuri.
Pereţii îi fac din prefabricate. Materiale de bază sînt: ionii pozitivi, dopurile de la sticlele de vin, diode ce au emis pe aceiaşi frecvenţă ca sfîrcurile amantelor, pietriş, numai din rîurile unde îndrăgostiţii îşi privesc denivelările din fantezii şi cîteva kilograme de apret. Clădirea va fi lîngă un sonet cu patru etaje unde un poet şi-a depozitat toată viaţa şi spre uimirea mea, nu are nici un vizitator. Nu am vrut să am vecini care să spele găinile zilnic pentru a ieşi ouăle albe, să fardeze gardurile împotriva hoţilor sau să aibă cîrtiţe în curte, eu ştiu de cînd eram copil, că iau zilele şi le ascund prin tunelele din pămînt.
Cînd am început să sap fundaţia, la o jumătate de metru, am găsit un cufăr plin de emoţii, cred că a fost al unui soldat plecat să-şi cucerească iubirea şi pentru că i s-a furat armamentul în tren, l-a îngropat aici. Nu l-am păstrat, să nu retrăiesc şi eu aceleaşi calvar, le-am donat Muzeului Militar. În continuare am săpat cu mare atenţie să nu dau de vreo telecomandă care să evapore hainele de pe oameni şi să fiu cel care pune bazele epocii nudului mondial sau de vreun telefon mobil prin care păsările se anunţă între ele spre ce meleaguri să-şi ia zborul. Cele mai frumoase momente din viaţa mea sînt greşelile pe care le-am făcut, cum este şi această parfumerie şi voiam să închiriez o flotă de vulturi să export produsele în toată lumea şi ţara mea, lihnită de foame, să cîştige premiul Nobel pentru încurajarea iubirii cu parfumuri.
Treaba merge greu, de-aia l-am şi întrebat pe Ion care mă ajuta la săpatul fundaţiei, mă băiete, de ce nu vii la muncă?
-Am fost medic, zice el, dacă voi muri, pe lumea cealaltă nu vreau să mai am vreo boală, nu ca politicienii ăştia care vor fi îngropaţi ca nişte cutii de conserve cu picioare, pline de năravuri şi măscări.

vineri, 11 ianuarie 2013

Cuvinte ce lenevesc



1. Mintea unora este ocupată de prea multe reverenţe ce pot produce dureri coloanei vertebrale. În această situaţie obedienţa devine un reflex ce nu mai poate fi controlat.


2. Sînt femei care îşi transformă dragostea într-un pretext al nimicirii bărbatului pînă devin inutile.


3. Cea mai inteligentă replică pe care o poate da o femeie unui bărbat este să-i răspundă cu trupul.


4. Iubirii nu poţi să-i porunceşti, decît supunîndu-te.


5. Cînd eşti acoperit de îmbrăţişările unei femei tot pămîntul ţi se pare îndrăgostit.


6. Două lanţuri, unul la mîini şi unul la picioare se numeşte bi-lanţ în dragoste.

joi, 10 ianuarie 2013

Nu mereu am pantofii prea strîmţi

Mi se întîmplă să nu văd merele din livadă cînd mă duc în calea vîntului să-l împiedic să mai intre în cartier. Produce grave confuzii adolescentelor în a-şi citi orarul de făcut dragoste, scris codificat pe pulpe. Dacă una dintre fete trece pe lîngă mine, pe care ieri, o consideram o copilă şi azi sînii ei ajung să aibă legitimaţie de  rănit lumina, dintr-o dată observ toate fructele, devin grijuliu şi lansez un concurs de adunat mere. Cîteodată, nu mai simt efortul pe care îl face planeta să ne care într-un concediu prelungit în jurul soarelui, îmi dau seama, atunci cînd am ameţeli şi cînd văd pămîntul cum respiră prin copaci şi ierburi. Am momente cînd nu observ că marţea sînt trei ceasuri rele şi rămîn captiv în braţele ei. Sînt situaţii cînd nu mă mai pot privi din interior, dragostea îmi acoperă ochii cu palmele. Tot marţea, constat că tinereţea mea a căzut de la balcon şi şi-a fracturat piciorele. Uneori nu-mi da seama că am greţuri pentru că toate ramurile pomilor din grădină au rămas însărcinate, că oamenii se aseamănă mai ales prin ce ascund, că unii au inimi de gheaţă, numai că apa provine din lacrimi. Degeaba îmi spune prietena mea, profesoara de fitness că n-am ridicat un deget ca să declar independenţa epidermei faţă de riduri sau că nu am dat în judecată farmacista care mi-a încurcat pastilele, în loc să-mi dea pentru contemplarea cometelor mi-a dat drajeuri pentru uzura idealurilor. Chiar dacă îmi pare rău că nu pot ţine iubirea legată pe şezlong să nu-şi ia zborul că are o aripă mai grea, cea cu inima şi poate produce un accident cosmic, recunosc că nu sînt atent tot timpul să spun celor de la statistică cîte ore fac dragoste oamenii la serviciu sau cît scepticism există în cei ce nu merg la vot.
Nu observ că nu am etichetă la hainele cu care privesc stelele, că micile valuri din pahar sînt făcute de zîmbetele ei, că atunci cînd ea bea un păhărel de tequila devine cel mai sigur loc de locuit din lume. Nu obsev multe, din acest motiv ştiu toate clasificările scepticismului, dar am curiozitatea copilului, care nu se duce la şcoală şi trage cu praştia, să filmez cu memoria toată desfăşurarea de forţe a politicienilor pentru a preda cursuri de nesimţire în satele şi oraşele ţării. 

miercuri, 9 ianuarie 2013

Pentru că ni se doreşte binele

Pentru că ni se doreşte binele, sărăcia a fost înscrisă în circuitul de Formula 1, am fost obligaţi să ne punem ideile la cură de slăbire şi să ne căsătorim cu femei mai în vîrstă. Guvernele care s-au perindat au băgat în insolvenţă fabricile de salivă şi au interzis scuipatul. Nimic nu s-a adeverit, hotărîrile au fost un sos de propoziţii programate genetic, doar să nu ne omoare, în rest am devenit mari specialişti în a da visurile afară din casă, am devenit savanţi în a ne păstra durerile în pivniţe, cu masca pe figură.. Ne e la îndemîna să cumpărăm o lentilă care să ne arate adevărul cum îl dorim noi, nu cum este. Nici nu vreau să-l mai ascult pe prietenul meu care în ficare zi spune "lasă că mă spînzur mîine că azi este prea înnorat". Pe strada mea, au venit nişte popi de la partid şi ne-au dat cîte un afiş la fiecare pe care scrie cu litere chirilice "Fericit este cel ce se mulţumeşte cu puţin" şi la cîteva săptămîni toţi vecii mei aveau la poartă cîte un trabant. Aveau şi cîte o baghetă în mînă ca să-i dirijeze să intre cîte cinci, şase în el.
Pentru că ni se vrea binele, femeile nu mai au jartiere ca să nu ascundă vreo versiune nouă de făcut dragoste, ne-a confiscat materialul din care ne făceam zîmbete, cutiile de chibrituri în care ne păstram fericirea au fost transformate în mici cazemate în care depozităm singurătatea. În librării se găsesc numai dicţionare ale politicienilor veleitari ca să le înţelegem vidul din cuvinte. Într-unul scria că deputatul X seamănă cu Adam Puslojic la modul cum deschide gura şi cu Şerban Foarţă în a folosi aceleaşi litere din alfabet, pentru a-şi zidi autoportretul.
Vremurile sînt la fel tot timpul, guvernele le fac grele, aruncînd în aer o gravitaţie otrăvită. Dacă te uiţi prin casă, nu găseşti decît medaliile ratării, nu dai decît de hîrtii mototolite cu ideile principale pentru înjurături, nu vezi decît pahare cu un lichid negru în care viitorul se dizolvă instantaneu.
Pentru că ni se vrea binele, viscolul de pe cîmpuri ni l-a urcat în pod, ne-au descoperit nişte puncte în palme să ne bată cuie în care să-şi agaţe promisiunile, plînsul a devenit ereditar , după ce încetează bunica, începe mamă să plîngă şi apoi eu. Ne-au intimidat păsările, ora la care răsar ierburile a fost modificată, în aer au împrăştiat un nisip faraonic şi cerul a devenit sfărîmicios, ne-au anesteziat buzele ca să nu mai putem urla. Ne-au scris în fişa medicală că dacă mai mergem la mitinguri o să ne umplem de riduri sau dacă mai punem întrebări o să fim catalogaţi mic-burghezi. Zeii s-au sălbăticit, iar binele este un SRL fără cod CAEN.

marți, 8 ianuarie 2013

Oraşul din mijlocul sufletului

Uneori este atîta linişte în sufletul meu că îmi este teamă ca lumea să nu se fi apucat de murit, nu ştiu ce se întîmplă, nimeni nu mai merge cu liftul, deşi e pe gratis, nici un botez de planetă, nici un politician umblînd prin deşertul radioactiv al minciunilor. Pentru a înlătura această stare de lucruri, cu elanul unei dimineţi de vară, mă apuc să întemeiez un oraş în sufletul meu. M-am specializat, am şi o carieră de unde scot lumină pentru construcţii, odată între două respiraţii ale unei femei am înfiinţat o grădină de orhidee.
Oraşul va fi pe malul unui lac albastru ca turiştii rătăciţi să se privească în oglinda lui şi să-şi găsească hotelurile, bagajele pline cu gînduri secrete şi alifiile pentru visare. Fiecare cetăţean va trebui să poarte în geanta diplomat un kilogram de pămînt în care să-şi păstreze rădăcinile, curţile vor fi delimitate de ploi, halbele de bere vor fi petale de trandafir. Nu vor fi taxe şi impozite că avem vecini pădurile de brazi sau că stelele ne vizitează fără paşaport. Vitrinele vor fi confecţionate din coperţile uriaşe ale cărţilor de istorie ca să fim toţi contemporani, să nu mai fim îngrijoraţi de trecerea timpului ai cărui paşi scutură frunzele prin cartiere. Metroul va avea gurile de intrare prin pivniţele noastre, scrisorile vor fi transportate de păsări care nu ştiu să citească, în loc de lanterne vom folosi sîngele.
După ce voi termina oraşul şi voi obţine toate aprobările de la primărie, locuitorii vor trebui să adopte un protocol valabil şi pe lumea aceasta şi pe cealaltă. Cetăţenii vor umba îmbrăcaţi în hainele părinţilor, toate străzile vor avea plăcuţe de orientare, în aşa fel scrise să se poată citi şi în oglinzile retrovizoare. Idealurile nu se vor expune, decît în locurile în care poliţia comunitară face cursuri de alfabetizare, iar logodnele vor avea loc la graniţa unde încep miresmele. Expediţiile ierbii vor fi autorizate, numai cînd ramurile vor rămîne însărcinate şi  globulele roşii vor învăţa să se dividă şi pe întuneric.
În acest oraş pot intra femeile care ştiu sărutul francez şi cei care au cunoştinţele necesare să scrie o prefaţă frumoasă unui sărut.

luni, 7 ianuarie 2013

Un tren cu doi pasageri

Noul an, nu ştiu din ce cauză, apare numai noaptea şi îl întîmpin cu prudenţă. Am o stare ca şi cînd aş începe o partidă de şah cu un mare maestru şi îmi imaginez că va cîştiga partida de cînd m-am aşezat la masa de joc. Pentru orişice început de an am o strategie. Mai întîi îmi operez vocea. Cunosc un medic care mi-o împrospătează cu bisturiul. Mă întreabă, în timp ce nişte asistente medicale, cărora li se vede primăvara sub piele, se uită permanent spre el, dacă vocea să-mi fie înţeleaptă, duioasă sau ironică. De fiecare dată îi răspund că vreau un glas ca lui Paul Valery, deşi ştiu că nu-i reuşeşte niciodată. Apoi, îmi schimb toţi nasturii. Pe cei cu care închei speranţele îi înlocuiesc primii, după aceia îi cos pe cei de la amintiri, dezamăgiri. La nasturii de la pantaloni, nu umblu pentru că femeile, nu i-ar mai recunoaşte şi aş risca să fiu pedepsit pe nedrept cu indiferenţa. După aceasta actualizez idealurile, fanteziile , orarul ninsorilor, zilele de audienţă în care iubirea mă lasă să o proclam învingătoare, chiar şi pe covor.
A doua zi după ce anul îşi intrase în drepturi, am schimbat la un text, bateria electrică cu care îl pornesc şi s-a întîmplat ceva curios cu mine . Am început să văd cu tot trupul, fiecare celulă avea ochii ei. Aveam aşa de multă vedere în mine că îmi era teamă să nu congelez lumina, cîţiva trecători întîrziaţi m-au ocolit. Acum vedeam clar cum sînii se rotunjesc de emoţii, în interiorul ei vedeam cum cerul se organizează în anotimpuri şi săptămîni. Mă gîndeam că dacă va trebui să port ochelari, aş avea nevoie de o fabrică să producă lentile. Vedeam şi lucrurile din jurul meu care nu există, dacă m-ar întreba cineva ce culoare au ochii mei, mi-ar trebui un veac să-i răspund. Cînd plîng lacrimile mele curg din tot trupul, aproape am devenit un loc de întrecere pentru corăbii. Atîţea ochi şi o singură trecătoare spre Dumnezeu. Sînt ca un tren alcătuit, numai din ferestre ce dă ocol lumii pe la ecuator, transportînd doar doi pasageri, pe mama şi tata.

duminică, 6 ianuarie 2013

Visînd am devenit un locatar incomod

Pentru a putea trece examenul de a privi zăpada visînd, deşi zăpada mă cunoaşte de la părinţi şi ar putea fi mai indulgentă, pentru a fi mai convingător trebuie să-mi fac un program de studiu al inocenţei, un orar de exerciţii fizice pentru iubire. Nu vreau ca după cîţiva ani sa văd dragostea mergînd în baston. Am sărit peste vară care mi se pare o casă închisă şi neaerisită, am sărit peste şantierele demolatoare ale toamnei, dar cu iarna e mult mai greu. Aici toate lucrurile tac, dar cel mai trist este că sînt infinite şi ca să-ţi asiguri un loc de visat trebuie să susţii o probă scrisă fumînd şi o probă orală sărutănd. Ca să poţi trece examenul acesta trebuie să ai noţiuni elementare despre laptele mamei, trebuie să ştii că vioara stă deasupra apei datorită notelor muzicale  topite în ea, nu pentru că este din lemn, să fi învăţat că iubirea reprezintă riscul cel mai mic de a te rătăci în lumea aceasta,iar cuvintele, nu sînt decît nişte ambarcaţiuni cu pînze ce ne transportă sîngele între cele două maluri ale luminii.
Cînd pleacă vreo femeie din mine şi am pieptul fisurat ca să nu o mai audă vecinii tropăind pe scări îi capitonez pantofii cu fulgi de zăpadă. Paşaportul către cer pe care îl am, încă din copilărie are coperţile dintr-o magie albă. Cînd mă îmbăt cu poeme  şi trîntesc uşile prin apartament, vine administratorul blocului şi-mi spune că îmi măreşte suma de la întreţinere cu echivalentul în euro al zgomotelor pe care le produc dacă nu nu mă liniştesc. Şi nu mă liniştesc,văzînd zăpada cum îmbracă pomii şi casele de parcă ar fi ţoale omeneşti, toate visele pe care sînt în stare să le produc le bag în celelalte apartamente pe sub uşă prin gaura cheii ca să vadă şi ei cum se face împerecherea cu văzduhul, nu toată ziua să stea în faţa televizorului să vadă dacă nu cumva guvernul a dat o lege care să le interzică dreptul de a mai fi tandri. Totuşi, ca să vadă că sînt un locatar cumsecade şi nu am obloanale trase la fereastra bunului simţ ca politicienii, mi-am montat sirene la pantofi pe care le fac să ţiuie după ce mă îndepărtez de bloc, la circa o sută de metrii. Apoi din perdele pot liniştiţi să-şi facă elegii.
Dacă nu voi trece examenul acesta cred că voi fi evacuat din bloc ca un copil ce a intrat în sala de cinematograf fără bilet.

sâmbătă, 5 ianuarie 2013

Visul ca o expoziţie în bucătărie

Într-o dimineaţă m-am trezi cu copacii transformaţi în bărbaţi şi cu florile preschimbate în femei, anunţînd Europa că din cauza sărăciei vor să preia puterea în ţară. Aveau o nefericire verticală, luau pastile ca fructele lor să aibă gust, florile beau roua cu un biberon nestandartizat, unii copaci se spînzurase că pămîntul în care creştea era analfabet, albinele stăteau numai prin baruri şi se gîndeau doar la sex, cerul era prea jos şi nu puteau respira.
Domnii copaci, avînd o nelinişte cum numai în versuri mai găseşti, purtîndu-şi cercurile la brîu ca pe nişte curele late, umblau pe străzi, ţineau mitinguri în pieţele publice, încercînd să-i găsească luminii o locuinţă. Domniţele flori cu gene lungi, cu buzele sărate ca şi cînd ar fi fost la mare, pregătite să primească iubirea în gazdă, rămîneau visătoare.
Alegerile parlamentare se hotărîse să aibă loc la ora cînd poporul avea cea mai mare inteligenţă şi sinceritatea, nu ar mai putea genera iluzii morale. Bărbaţii vor vota cu fructe şi femeile cu petale. Păsările au numărat voturile mai repede decît calculatoarele hackerilor. Cînd soarele era cel mai aproape de noi, parlamentul a fost constituit şi prim-ministrul a fost ales bărbatul transformat din cel mai frumos brad din munţii Carpaţi.
În prima şedinţă, ne aşteptăm să dea o lege prin care preţurile să fie atît de mult micşorate, încît să nu îşi mai recunoască părinţii, speranţele să formeze un zid chinezesc împotriva ameninţărilor de orice fel, ploaia să fie liberă să-şi facă în oraş o fabrică de submarine penru transportul viselor prin toate porturile lumii. Poemele să poată fi ţinute în sutiene, iazurile îngheţate să poată fi folosite la vizionarea filmelor 3D, timbrele pe scrisorile de dragoste să aibă pictate nuduri. În noua lege, să fie stipulat clar că nu vom mai şlefui statui, decît pentru armăsarii ce aleargă mai repede, decît motocicletele, să fie interzise jucăriile erotice, altfel copiii se vor naşte cu verighete pe degete. Miniştrii să nu mai fie numiţi după rapiditatea cu care îşi igienizează stomacul, înjurăturile să fie stabilite prin lege, iar acolo unde este posibil să fie transformate în rugăciuni, medicamentaţia  împotriva sindromului înălţimii să fie gratuită. Nu ştiu la ce să mă aştept, la o decepţie comodă sau la un succes dureros.

vineri, 4 ianuarie 2013

Inima mea are format A4

Aş fi dorit să scriu despre femeia care ţinea picioarele strînse ori de cîte ori se apropia de un trandafir şi începea să rîdă ca şi cînd mirosul acestuia ar fi gîdilat-o la ovare, dar dacă tata citea din întîmplare un asemenea text, ce să-i răspund, că sîngele meu are sens unic şi nu îi plac semnele de circulaţie? Prima lui grijă ar fi să fost să-mi corecteze însemnările, în locul cuvîntului "femeie" să treacă "iapă", asta iubeşte el cel mai mult, caii, iar cuvîntul "trandafir" să-l înlocuiască cu "ştiuletele de porumb". Referitor la "ovare", nu ar face nici o modificare pentru că nu ştie cu se ocupă şi nici nu bănuieşte unde ar putea fi văzute. Nu intuieşte că în interiorul femeii există un univers unde se împrospătează dimineţile. Mai degrabă, ar crede că este un termen din biblie şi nu ar îndrăzni să să se atingă de aşa ceva. Nu a citit, decît cîteva pagini din cartea sfîntă, dar de cîte ori o deschidea îşi lua puşca lîngă el să nu cumva diavolul să-l ispitească şi să adoarmă.
Nu am reuşit să scriu mai nimic, despre femei, despre dragoste, de ce poartă ele în loc de chiloţi o aţă dilatată, că mi-a fost ruşine de tata. De mama, mai puţin că m-a spălat pe spate, în albie, pînă au strîns destui bani să-mi cumpere un costum de haine şi să nu visez dezbrăcat.
Aş fi putut să descriu cum se freacă femeile cu boabe de piper pe picioare să nu le mai crească părul, despre cît de des îşi schimbă adresele cînd sînt triste, despre arta pe care o au de a şopti celulelor bărbaţilor să se cristalizeze. O doamnă fermecătoare, căsătorită cu un scriitor celebru mai în vîrstă decît ea cu mulţi ani, mi-a spus că aş putea deveni o speranţă literară dacă aş dormi singur în pat şi cu lumina aprinsă, să pot nota şi noaptea tot ce se întîmplă pe cer, dacă vreun delfin se accidentează în razele de lună pătrunse în mare sau dacă guvernul vrea să facă adăugiri Noului Testament. Dar ce mă fac cu tata, care îmi înlocuieşte cuvintele cu altele din gospodăria lui? Mă trezesc că vaca se sărută cu vecinul, că purceaua navighează pe google, că pisica s-a balonat din cauza metaforelor. Nu m-aş mira să citesc, după corecturile lui, că femeia a fost depănuşată,  în loc de sîni să spună ulcioare cu ambrozie, în loc de coapse, iarbă somnolentă. De ruşine să nu citească şi tatăl meu toate aceste lucruri le-am scris în inimă.

joi, 3 ianuarie 2013

Interzis minorilor

Iubirea este o iniţiativă privată. A devenit o provincie a capitalismului. Este ca şi cînd ai deschide acasă o fabrică de produs narcotice. Nu ai nevoie de un compartiment de aprovizionare cu materiale sau de unul de desfacere. Nici casele de modă, nu au ce căuta într-o asemenea afacere pentru că aici de la patron pînă la cel ce încuie uşa, să nu iasă vreun surîs pe strădă, muncesc goi. Se face pontajul pe baza hainelor rămase pe hol,  în acest mod făcîndu-se şi verificarea dispăriţiei vreunei funcţii sau a vreunei privire provocatoare. Cei care nu corespund nudului standard vor fi trimişi în şomaj. Dacă s-ar găsi cineva să contabilizeze emoţiile proiectate pe pereţi, din cauza suprasolicitării ar deveni un foc de artificii. Într-o astfel de activitate, tinereţea se transformă în metafore, folosind aceleaşi mijloace tehnice pe care le foloseşte lumina cînd produce imaginaţie.
 Nu înţelegeam, în nici un chip, de ce în cartea prietenului meu, apare o femeie, în toate scenele, stînd cu spatele. Mai mult, doamna respectivă, nu avea nici oglindă retrovizoare să vadă ce se întîmplă în jurul ei şi în univers.
Cursurile post-universitare pe care le-am urmat la Institutul Pudicităţii Moderne m-au învăţat că o femeie stă cu spatele pentru a-şi proteja sînii, să aibă cu ce dărîma melancolia, sau cînd are lumină în gură de la un sărut şi nu vrea să o înghită să nu rămînă însarcinată. Stă cu spatele cînd este îngrijorată că grădina ar putea să dispară de la locul ei într-un vis şi este nevoită să o poarte cu ea pretutindeni, cînd desoperă sub preş, la intrare în casă, o mulţime de vise fără să ştie ale cui sînt. Stă cu spatele cînd vrea să se învoiască la tacîmurile din bucătărie, cînd să se desparte de sine cîteva ore pentru a vedea dacă lumina din palmele unui bărbat îi stă bine pe şolduri. Orice femeie stă cu spatele cînd în cămară amintirile se pregăresc să protesteze că nu au mai fost aerisite de mult, cînd nu-i vorbeşti cu trandafiri în gură ca să i se lărgească decolteul. Mi-e ruşine să-i dedic un poem în timp ce stă cu spatele la mine, să nu zică că distanţa dintre versuri are exact dimensiunea feselor ei.

miercuri, 2 ianuarie 2013

Confortul din alimente



1. De revelion, i-am pus unui politician o grenadă mică,de ultimă generaţie, într-o bomboană pe care a înghiţit-o cu lacomie, cum îi este obiceiul. După aceea i-am spus, evacuează doctrina din tine că în curînd o să explodezi.


2. Am făcut revelionul pe malul unui rîu împreună cu cîteva sticle de vin, iar femeia căreia îi cunosc bine relieful  pe partea cealaltă a rîului într-o vilă cu un patron, ce spunea că are în proprietate cîteva aurore boreale. Spre ziuă am ţipat cît m-au ţinut puterile, cucoană, vezi că te dezbracă fără ca tu să simţi.


3. În timp ce părinţii aşezau masa de revelion după un scenariu avangardist, cei doi tineri care se plimbau în jurul mesei ca două planete îndrăgostite s-au oferit să se ducă după vin în pivniţă. După ce au făcut dragoste băiatul îi spune fetei, e mult mai frumos la voi în pivniţă, decît în sufragerie.


4. Toate bucatele pe care le consumam la un prieten, spunea el că sînt la fel de dulci ca soţia lui. Într-una din zile cînd m-am dus la bucătărie să iau un pahar de apă, nu mică mi-a fost uluirea cînd am văzut că doamna complet goală învîrtea într-o cratiţă. Ea aşeza moleculele din bucate după ordinea în care iubirea îi cucerea celulele.


5. Cîteodată simt cum mama îmi umblă prin sînge cu polonicul în mînă, întrebînd-mă dacă ciorba este prea fierbinte.

marți, 1 ianuarie 2013

Vitrina cu viori


  1. Timpul este un xerox care face atîtea copii din noi pînă cînd tricourile cu care sîntem îmbrăcaţi seamănă cu cele ale părinţilor noştri.
  2. Timpul este bucătarul care serveşte la cină propriul nostru trup şi nu spală vasele murdare, nici după noaptea de revelion.
  3. Timpul îţi lasă impresia că eşti într-un lift ce urcă în văzduh să îţi cumperi o trusă de machiaj.
  4. Cînd femeia de lîngă tine a rămas însărcinată de zece minute şi după alte zece minute îţi spune că vrea să aibă gemeni, înseamnă că pe lumea aceasta timpul, nu face nimic într-un moment nepotrivit.
  5. Timpul este menghina turnată din vise ce ne subţiază trupul şi ne transformă gesturile în zboruri de mătase ca să putem pătrunde între coapsele unei femei fără să îi deranjăm lumina ce o acoperă.