miercuri, 31 octombrie 2012

Acvaeseu

Şefa îmi spusese să termin pînă la ora unu "Regulamentul împotriva înecului" pentru departamentul lichid din cadrul partidului şi mă grăbeam să-mi termin treburile acasă. Deşi ştiam că păsările sînt în război de ani de zile cu compozitorii voiam să bag în repertoriul canarului meu cîteva melodii de jaz. I-am căscat ciocul şi i-am îndesat în guşă notă cu notă ca pe nişte boabe de struguri negre. Pînă să ajung în bucătărie să îmi pun un pahar de vin canarul răguşise, cîntecul lui semăna cu un trafic de anecdote pe o şosea suspendată. Adevărul că mă tem de ideile mele nespuse sau nescrise. Odată cînd am aprins felinarul care avea în loc de gaz singurătate să văd în interiorul economiei de piaţă m-am speriat. Ninsese de curînd şi toti barbaţii din  guvern cu spatele la popor scriau cu urină pe covorul subţire de zăpadă ordonanţe de urgenţă despre bunăstarea socială.
M-am apucat să scriu, articol cu  articol, regulamentul împotriva înecului, stabilind cîteva principii de bază. Era obligatoriu pentru toţi membrii de partid să ştie să înoate măcar pînă la marginea bazinului să nu se şteargă cu prosoape de alte partide. Cînd li se defectează plutirea să cheme serviciul partidului, nu ingineri specializaţi să iubească femeile sub apă. Dacă unii membri sînt tentaţi să fure oxigenul din moleculele de apă şi sînt prinşi de poliţişti comunicatul către presă să folosească cuvîntul acvafurat. Dacă o tînără de la partid nu-şi mai aude sîngele în apă şi cineva vrea să îl pornească, folosind drajeuri de desfăcut picioarele, să se întrebuinţeze termenul de acvaviol. La ultimul articol am introdus obligativitatea folosirii cuvinelor: acvaavere, acvabani, acvasărăcie etc. Telefoanele vor funcţiona cu apă şi nu vor mai putea fi interceptate. Poliţişti vor da amenzi sub formă de sticle de apă, totul va fi transparent. Am avut o dilemă cu voturile, dacă vor fi lichide nu vom şti cîştigătorul, dar am convenit că acesta poate fi aflat prin distilare.

Cînd am ajuns la partid şefa era cu o delegaţie de chinezi. Nefiind vorbitoare de chineză făcea gesturi disperate îşi împleticea degetele îşi ţuguia buzele. Mi-am dat seama că este o tranzacţie comercială pe muteşte. Dacă regulamentul contra înecului îl dă şi chinezilor, ce mă fac, vor muri toţi că bazinul are doi metri înălţime.

marți, 30 octombrie 2012

Haşurînd politicienii cu umor

Eu care am rulmenţi de rezervă la iubire, eu care ieftenesc frigul din amintiri în fiecare zi, nu credeam în ruptul capului că Tănase, marele comic, care îşi ţinea nasul pe spalier din cauza lungimii, va veni la noi în cartier, cum anunţau nişte afişe zgribulite lipite pe stîlpi. Auzind vestea, de emoţie aerul îşi micşorase volumul şi nu mai ajungea la toată lumea, vîntul se urcase prin poduri să nu îi facă Tănase vreun pamflet, iar cei născuţi de-a cumerzişul, ca mine, îşi încărunţeau mintea să gîndească mai înţelept. Şi păsările care umblau prin Europa, fără paşaport, ieşise să facă dragoste la vedere pe nişte chioşcuri fară ferestre, crezînd că sînt urne de vot. Jur pe singurătatea mea, că deşi ştiam că marele actor e mort, deşi bucuria îmi era oxidată pe toate părţile de multe substanţe, cea mai corozivă fiind sărăcia, voiam să recompună atmosfera de la revistă la mine în cartier, folosind actori noi.
Doream să aflu cine a lipit afişele, dar ştiind că nimeni, nu mai spune adevărul de la ultima eră glaciară încoace, că minciuna are filiale pînă şi în sediul guvernului, mi-am scos bateriile de la cămaşă ce îmi ţineau cuvintele calde, am luat două pastile contra curiozităţii şi m-am întors acasă. Se auzeau ceva zvonuri despre candidaţi: că unii au învăţat să meargă pe apă tot furînd, că alţii pot monta ţevi prin oameni să circule viitorul mai uşor, că se instaurează monarhia, pentru că la milioanele de săraci avem şi noi dreptul la un rege. După cum îmi ardea ţigara eram sigur că afişele cu Tănase reprezentau semnele de punctuaţie din scenariul vreunui politician.
A venit şi ziua trecută pe afiş prin care acesta trebuia să ajungă în cartierul nostru. Toată noaptea revăzusem studiul despre prostie şi modul cum aceasta poate produce cutremure în comportament. Citisem în fugă şi despre măsurile de siguranţă în situaţia în care vreo propoziţie exploada din cauza unei glume, despre bilaţurile cu îngeri în cazul în care Tănase a făcut şi raiul să rîdă. S-a dat jos dintr-o maşină cu pălăria şi nasul la locul lor, asistenţa aplauda furtunos, s-a îndreptat spre steagul din mijlocul parcului şi s-a închinat. Se vorbea că ar fi primarul deghizat, că ar fi un actor din Bucureşti ce susţine un candidat din colegiul nostru. Eu am crezut că este marele Tănase, venise în cartierul nostru să ne spună că umorul este o anagramă a politicienilor.

luni, 29 octombrie 2012

Protecţie hormonală

Am tocmit cîţiva poliţişti cu pistoale să mă apere de mercenarii toamnei. Fac prăpăd utilajele lor militare   demolează tot. Am aflat că sîngele meu ţine o corespondenţă secretă cu toamna, mi-a spus poştaşul cînd mi-a adus invitaţia pentru a inventaria locurile pustii din sufletele oamenilor. Cred că frunzele ştiu ce-i un abuz sexual  că vîntul le pipăie pe toate părţile  şi cînd constată că li s-au fleşcăit nervurile şi au tenul gălbejit le abandonează. Un nor cu carismă, disident al secetei, de-abia aşteaptă să facă noroi prin îndoielile noastre.
Adăugaţi o legendă


Poate din cauza aceasta mi-am adus aminte cînd într-o noapte încercînd să-i aflu aria sfîrcurilor cu gura mi-a povestit o parte din viaţa ei. Atunci, nu ştia să spargă întunericul cu zîmbete şi nici nu era şefă de partid. Avea cinsprezece ani cînd celulele au început să-i producă ozon. După ce părinţii s-au despărţit şi mama ei care lucra la departamentul de export al produselor zaharoase, era plecată cu săptămînile, trebuia să o îngrijească cineva. Nu o putea lăsa numai în grija imnului naţional şi a celor trei vişini din curte. Şi a găsit . Vărul mamei ei era un bărbat autoexilat la etajul trei al unei elegii. Trupul lui avea inteligenţa, apucăturile şi parfumul unei femei. Era o fiinţă născută după legile imaginaţiei, o uniune între o pasăre şi o suferinţă. În el se adunase toate absenţele proprii bărbaţilor. El a fost şalupa salvatoare pînă a terminat facultatea. 

Mulţi din jurul lor aveau o judecată încheiată ermetic cu nasturi gotici. Bîrfele aveau ochii atît de bulbucaţi că tot praful ce se ridica în urma maşinilor se aduna în ei. Mama ei o băgase între aceşti călugări pontificali: ÎI pusese paznic un bărbat ce nu putea iubi decît alţi bărbaţi pentru a o proteja de spontaneitatea unor tentaţii.
Uitasem pentru o clipă dezmăţul la care erau supuşi copacii, gîzele văduve ce îşi decapitase amanţii. Soldaţii toamnei înaintau cu bonetele trase pe ochi. Făceam pe cavalerul cu hainele mototolite de propriile dorinţi. Ea ajunsese şefă de partid cu ajutorul unui homosexual, dar eu de unde să găsesc o lesbiană să facă dragoste cu această toamnă pentru a o linişti?

duminică, 28 octombrie 2012

Gargară pentru a alege un drum drept

Ea plecase la reciclare în București să-și reeduce celulele, tinerețea care mai tîrziu va lasă un gol imens în urma ei. Mersul îi trebuia corectat, arta deschiderii ferestrelor spre stradă, era obligatoriu să învețe să se ferească de cuvintele cu ghiare, să asculte corul ateilor, să împăturească sărăcia fără să îi facă cute. Eram singur și pentru că nu avea cine să scoată bărbatul din mine, întindeam vîntul pe masă ca pe o hartă mișcătoare și căutam locul natal al orașului, scriam programe de marketing pentru privighetori, eliminam serpentinele din vise, numai pe cele ce devenise periculoase. Căutam argumente să declar fesele femeilor forțe civice, iar din diminețile deflorate de toamnă, niște însoțitoare civilizate.
Cînd s-a întors, își modificase pieptănătura, acum avea cărarea pe partea unde își ținea iluziile, arcul sinilor era mai tensionat, cred că putea să trimită o săgeată pîna în evul mediu unde apăruse democrația modului de a face dragoste.Mijlocul îi accentua cascada de la spate unde lumina spumega revărsîndu-se spre coapse. Era altă femeie, fuma cu țigaret, semn că cei din capitală voiau să o promoveze, convoca zîmbetele la comandă, își proteja sinii cu un fel de meditație de parcă ar ascunde în ei rezerve de heroină. Parcă o deochease o tufă de viță de vie, de cîte ori pleca să se întîlnească cu electoratul făcea gargară. La început, am crezut că este o modă, ulterior mi-am dat seama că este o strategie, un alt mod de a tapeta biroul de informații pentru alegători. La întîlnirea cu țăranii din localitatea „Colții progresului” și-a preparat o ceșcă de lichid prin strivirea unui kilogram de grîu încolțit, sperînd să îi miroasă gura, dar mai ales cuvintele a grîu. Cînd se întîlnea cu membrii cenaclului ce comercializau fulgi de zăpadă prin oraș, mesteca ore în șir petale de trandafiri, ținute la lumina stelei polare patru ore, cu ceferiști, aduna zborul a zece porumbei și îl fierbea într-o oală sub presiune pînă se transfoma în rouă și își aroma buzele. Făcea gargară cu esență de bosuioc, cu ceai din frunze cumpărate din piața de zgomote, cu apă din iazul în care dizolvă sute de stele, cu aerul ținut secret într-un sonet. Cu toții devenisem victimile mirosurilor stelare din cuvinte. Intimitatea gurii ei mă uitase demult.

sâmbătă, 27 octombrie 2012

Protest împotriva folosirii cuvintelor pe post de combustibil

După ce toamna și-a deschis șantier la mine în grădină, a adus macarale să dea frnzele jos, un buldozer cu care să oprească zborul păsărilor care își anunțau plecarea așezîndu-se pe ramuri sub formă de ceasuri, oamenii au început să aprindă focuri în curții. După cum se mișcau utilajele, obosite de ceață, după cum părerile de rău dădeau tîrcoale trandafirilor și  eczemele apăreau pe obrajii semințelor abandonate, neputincioase, părea că este un șantier pentru realizarea unui cimitir. Modul silențios în care se desenau mici cruci pe firele de iarbă, pe spatele gîzelor certifica această impresie.
Aproape nu îți venea să mai pompezi copii prin trupurile femeilor, celulele le ațipise, conturul zîmbetelor era neclar, chiar și liniile paturilor urmau traiectorii nesigure. Unii mai încercau să dreagă chipul toamnei, o piptănau, o rujau cu crizanteme, dar fără nici un rezultat, nu mai avea prietenie în mîini.
Revolta mea avea alte izvoare. Toții oamenii aprindeau focurile cu hîrtii scrise și cuvintele care pînă atunci fabricase lumină, emoții, senzații acum erau aruncate pe rug. Flăcările înconjurau cuvintele, iar ele ca niște mașini fără combustibil, nu mai puteau porni, se topeau în cenușă cu un vaier ce nu mai putea fi clonat. Conținutul lor se evapora, amintiri, surîsuri, rate scadente, programările în concediu, planurile secrete ale sufletului se transformau în fum. Cînd arzi cuvinte e ca și cănd ai arde un lan de grîu. În jur mirosea a farmacii cu pastile de trăit expirate. Concetățenii mei au această credință că dacă arunci în foc, frunze suferinde, rufe murdare, scaune pensionate, fotografii în care iubirea e surprinsă că mănîncă produse zaharoase din mîini străine, cuvinte îmbufnate sau propoziții ce conțin dureri de dinți, ard și drumurile pe unde vin nopțile să se cațere pe ei.
Am hotărît să aduc la cunoștință primarului și șefei mele de partid această nelegiuire. Mii de cuvinte, milioane de litere sînt incendiate toamnă de toamnă, numai ca oameni să nu înghită distonocalm pentru a-și liniști spaimele. Vreau să fie emisă o hotărîre de consiliu local prin care cuvintele să nu mai fie folosite în loc de benzină. Dacă chiar vor să aprindă țara și să audă cuvintele țipînd, să dea foc literelor ce compun denumirea partidelor.

vineri, 26 octombrie 2012

În paradis nu se ajunge fără să ceri

Surîsului meu dă-i orașul acela

în care fericirea nu este temătoare

dă-i cerul absent din trupul ei

poemele mele, nu au locuință 

da-mi bani să cumpăr

un pat lîngă fratele adevărului.



Dă-mi iubirea plugarului

ce rotunjește cartofii cu palmele

iar cu sîngele meu

trasează hotarele acestei toamne.

Marfarul cu dragoste

Credeam că după ce adorm trandafirii îi trece furia, îşi pune din nou ştergătoarele electrice în mişcare pentru a evita ca lacrimile să îi cadă în trusa de gesturi cu care îşi înfrumuseţează zîmbetele. Supravieţuisem multor prognoze meteorologice emise de dorinţele trupului ei, capriciilor cu care alerta tîrgoveţii din sticlele de vin şi nu credeam că va arde cearşafurile pe ca le-a netizit cu sînii. Pînă la urmă improvizaţiile în a trînti uşa şi a nu mai umbla în vîrful picioarelor era o victorie tîrzie. Multe din deprinderile sale devenise biblioteci ale plăcerii un fel de arhivă unde i se auzeau foşnetul mîinilor. Nu credeam că între viaţa mea şi a ei au crescut atîtea buruieni, cît timp am deschis umbrela ca amprentele becurilor de pe stradă să nu-i rănească umerii.
Îmi trimisese o scrisoare. După scrisul de pe plic mi-am dat seama ca vrea să mă determine să îmi leg arterele la robinetul din grădină şi pentru că întru-un cuvînt am văzut cîteva bucăţi de geam era un semn credibil că spărsese tote ferestrele ca să o vadă lumea care trecea pe stradă. Nu mai credeam de mult că toate cercurile din lume pot fi rozetele rotunde de la aragaz unde să îmi fac cafeaua, mai ales de cînd un popă care devenise ceremonios după cîteva pahare de vin îmi spusese că şi în situaţia în care Dumnezeu nu există, nu-i o pagubă aşa mare pentru oameni.
Se supărase că la partid am atenţionat un şef de gară că la noapte ar putea deraia un tren pe ruta Ploieşti-Bucureşti pentru că am văzut un bărbat uitînd un poem pe calea ferată. Pentru că era un tren plin de membrii de partid ce lipise afişe prin oraş, cu tabieturile speranţelor, mi-a dat dispoziţie să anunţ imediat salvatorul trenurilor, cel ce descoperise şi despărţirile, să îl mute o altă cale ferată.
Am deschis plicul, am căutat în interior să simt dacă e mai mult ozon printre litere decît în munţi, dar n-am găsit decît un fir de păr înfrunzit ca o nuia. La PS imi spunea că dacă trenul pe ruta Ploieşti-Bucureşti deraiază o să părăsească toate manuscrisele şi o să facă o plîngere către poliţie că în ziua de azi poeziile au devenit penale. Ea nu ştia că eu mă referisem la un marfar cu treizeci de vagoane cistrernă încărcate cu dragoste cu destinaţia sufletul ei.

joi, 25 octombrie 2012

Semnătura taurului

Frunzele s-au defectat rău de tot, de galbene ce sînt vor să intre în cutia de scrisori să citim despre toamnă în ele, din cauza ceţii cuvintele umblă în patru labe să vadă drumul, frigul rumegă pajiştile şi în loc de lapte lasă în urmă zăpadă. Trec pe lîngă mine , dau bună ziua şi nu mă recunosc, telefoanele bagă între silabe sîmburi de prune ca să nu mai auzim cum se vaietă iarba.
Ajunsesem la partid, voiam să iau liftul pînă la etajul patru, unde îşi are biroul şefa. În faţa mea un cetăţean cu bocanci de soldat în picioare, cu o traistă atîrnată de gît, aştepta în faţa liftului şi din cînd în cînd bătea cu dosul palmei în uşile lui. Între timp, au coborît doi tineri şi el a rămas la fel de consecvent poziţiei în care l-am găsit, uşile luftului s-au închis şi s-a ridicat de la parter. După ce am intrat în vorbă cu el, mi-a spus că bate la uşa liftului de o oră şi nu îi răspunde nimeni. Unora le deschide, spune el, dar mie nu vrea în nici un chip, o fi ştiind că sînt de ţara şi n-am voie în lift, apoi, eu nu ştiu să conduc decît caii, căruţe care merg în sus n-am avut. Ulterior am aflat că vrea să se înscrie în partid. Era sătul de laudele primarului, tot neamul lui facea parte din alt partid şi pentru asta se considerau cineva în comună. După ce şefa l-a cunoscut m-a rugat să mă ocup de dumnealui.
Cunoşteam bine localitatea Oamenilor de aici, din cauza munţilor, li se modelase tainele şi le făcea inaccesibile celorlalţi, orice vorbă era justificată prin fapte, fără bîrfe că deranja veşnicia din pietre, fără şiretlicuri că îi lătra cîini ciobăneşti. Aici, trebuia să nu fii vulnerabil ca să fii iubit, nimeni la munte nu se naşte ticălos, oraşul e cel ce consumă simţurile. A scos mai multe cărţi de identitate din traistă, fraţi, surori,  feciori, toţi mă priveau din poză nedumeriţi. Am o rugăminte , zice el, am acasă un taur de o mie cinci sute de kilograme, cel mai bun din comună, poţi să îl faci şi pe el membru de partid? Pot, de ce să nu pot, dar ştie să se semneze?

marți, 23 octombrie 2012

Aluniţa ca un semn al poeţilor

După ce am publicat în gazeta locală, Litere de nisip, harta aluniţelor pe corpul uman şi am recunoscut că mie mi-a ieşit una într-un loc ruşinos, nu ca politicienilor care din cauza furatului le apar pe obraz am devenit un subiect controversat. Unii au spus că este o hărţuire sexuală, că este o insultă adusă egalităţii dintre bărbaţi, că ar trebui să mă prefac că sînt nefericit şi nu în ultimul rînd că încalc regulile morale şi aşa pe cale de dispariţie. Cineva m-a întrebat ce limbaj folosesc cînd vorbesc cu aluniţa: medical , prin semne pentru că ce mi se întîmplă mie este o conspiraţie de fakir. Nu ar mai fi nevoie de pilule ca lumea să nu mai fie nefericită, ci de aluniţe. Uneori mă gîndeam să nu fie ereditară sau vreo diversiune a insomniei. De multe ori mă trezeam din somn să i-o arăt şefei mele de partid.
Părinţii mei îmi ştiau acest defect de la naştere şi îmi scriau aproape lunar să afle dacă după apusul soarelui simt vreo durere, dacă cei de la serviciu îmi dau salariul întreg din cauza asta, dacă atunci cînd pun frînă sîngelui văzînd o femeie frumoasă simt ceva junghiuri la inimă. Le răspundeam mereu la fel. Din cauza curentului dintre două ferestre mă simt singur, dar în afara faptului că sînt membru de partid sînt sănătos.
O colegă care îşi petrecea timpul mai mult prin gară  îşi punea iubirea la biroul de bagaje poate din greşeală o va lua cineva. Mi-a spus că ea că nu crede într-un astfel de noroc şi vrea să vadă. Mi-am dat pantolonii jos într-un birou în timp ce ea se uita prin gaura cheii din biroul alăturat să nu zică lumea că mă expun la gesturi neomologate. Ce o fi văzut, nu ştiu, dar a avut grijă să spună tuturor că eu ţin legătura cu natura prin mai multe locuri pentru că aveam aluniţe şi în alte zone. Acest centimetru pătrat de lux, suprafaţa aluniţei, a blocat informaţiile pe holuri, iar camerele de luat vederi au intrat în panică. La atîtea evocări picante mă simţeam furat înainte de a scoate banii de pe card. Mă simţeam tîlhărit înainte de a trece cu tezaurul ţării prin pădure. Devenisem un disident al cuvintelor. Noroc cu şefa mea de partid care venise să mă ia să mergem pe teren. M-a întrebat glumind dacă la  cenaclul unde se citesc numai poezii despre sex aluniţa mea se întărește.

luni, 22 octombrie 2012

Asociaţia femeilor care nu acceptă insuccesul bărbaţilor

Zilele trecute a avut loc seminarul Asociaţiei femeilor care nu acceptă insuccesul bărbaţilor în sala Stafiilor de la Palatul Culturii. Pentru că eram singurul care putea înţelege cuvintele pe care cineva nu vrea să le rostească, dar şi pentru că ştiam să aflu volumul sînilor cu o formulă descoperită de mine prin telemetrie, m-au trimis pe să fac un reportaj. Mi-am luat cîţiva greieri din grădină pe post de spioni, cînd îi bag în priză   înregistrează tot în antene, semnele de punctuaţie care orientează propoziţiile ca nişte poliţişti, cîteva pachete de ţigări să scot cît mai mult fum pentru a demonstra că sînt bărbat. Ştiam că femeile după ce trec hotarul inimii bărbatului, fără paşaport,  îi tipăresc o carte groasă drept ghid de comportament, iar în anexe găsim numărul de vile ce trebuie achiziţionate, numărul de maşini şi multe altele.
La seminar erau delegate femei din toate structurile statului, chiar şi de la guvern. Doamna de la guvern voia hîrtie de scris cu un fundal toamnă sau reprezentarea unei după-amiezi că era trecută de şaizeci de ani. Reprezentanta de la statistică care ţinea evidenţa doctoratelor plagiate, a paşapoartelor false, a poeţilor necitiţi a ridicat o problemă delicată. Din studiile ei, reieşea că din cauza poluării numărul spermatozoizilor este în scădere şi că trebuie rapid dată o ordonanţă de urgenţă pentru remediere. Doamna de la protecţia socială a spus că din bărbaţii de azi, nu a mai rămas decît numele, multe doctoriţe pleacă peste hotare, tinerele se duc în Spania că acolo au libertatea să stea cu fundul în sus la adunat căpşuni. Nu înţelegea în nici un chip de ce unii bărbaţi poartă nume de femeie. O profesoară de istorie povestea că în evul mediu bărbaţii foloseau prezervative din piele de şarpe, dar aveau cîte cinci copii, o altă doamnă care îşi uitase şi ţîţele şi fesele acasă a ridicat problema prohabului care a dispărut la o mare parte din costumele bărbăteşti, dar şi faptul că a intrat capitalismul în bărbaţi şi le-a atrofiat simţurile. Şefa mea după ce îşi ridicase sînii ca să poată vorbi coerent, a spus:  insuccesul în pat se datorează femeilor care se cred bărbaţi, cînd veţi putea citi la lumina unui fulg de zăpadă, cînd veţi vedea cu degetele, cînd veţi dizolva zahărul din piele în ceaiul de dimineaţă pe care să îl bea, virilitatea va reveni la forma pe care o avea între cele două războaie mondiale.

duminică, 21 octombrie 2012

Teamă



Stelele se feresc

să plutească în mine,

le-aș putea pune roți

la poemele mele

le-aș fura lumina

să pipăi arborii

și zăpada

le-aș putea respira

poate, le-aș pune

să ia universul în spinare

și să îl care în părul tău!

Jurnal de bărbat

Țin mai multe jurnale, unul despre comunitatea celor ce locuiesc în metafore, altul despre anotimpurile simțurilor. Jurnalul despre clanțe este imprevizibil, în afară de amprentele celor ce fac excursii în dormitoare, notez misterele germinației și poziția față de soare a iubirii, dar cel mai important este jurnalul despre bărbații din cartier. Înregistrez cum reacționează cînd chiriașele din suflet plătesc chiria cu bani falși, cînd se lasă răscolite de febră altor priviri, efortul lor de a opri timpul făcînd un baraj din coapsele femeilor. Ei simt vibrațiile eliberate de trupurile ce doresc să facă dragoste cu ajutorul liniilor inimii din palme.
Bărbații își construiesc paturi din același lemn din care sînt făcute viorile pentru că sînt ignifugate cu cîntec, iar cînd singurătatea îi strînge ca o pereche de pantofi bagă la cuptor cuvintele și le dăruiește trecătorilor sub formă fursecuri.
Zilnic scriu în acest jurnal cum cele cinci sute de kilograme de furie din fiecare bărbat, pot fi stinse cu cîteva surîsuri. Cînd se supără îi pune fotorafia iubitei pe asfalt să o calce toate mașinile și toate tractoarele. Cînd îi vedeți vorbind siguri pe străzi, nu vă speriați, au învățat alfabetul ecoului din șoaptele femeilor și-l exersează printre blocurile orașului. Știu că cea care ignoră dragostea este o bancă de amintiri, dar o mînă între pulpele ei poate deveni un instrument muzical cu degete. Bărbații își fixsează ora din celule după echinocțiu din părul  femeilor și nu fac economie de îmbrățișări pentru că au învățat de la apă că acestea sînt furtuni liberi consimțite. Cînd ele se depărtează li se face frig și păsările trec granița fără pașaport.
Săptămîna trecută am uitat acest jurnal pe catedră,  la școala de fete din ultimul an de studiu, iar a doua zi cînd m-am întors după el, nu era nimeni în clasă, toate umblau prin oraș ca nişte asistente medicale să corecteze inima bărbaților suferinzi.

sâmbătă, 20 octombrie 2012

Caniculă în hotel

În hotelul în care am fost cazați se auzea atît zgomot în camerele alăturate că ți se inflama bunul simț, iar cheia de la ușa de intrare se bloca de cîte ori țipetele depășeau prețul pe care îl plătisem. Hotelul acesta parcă  a fost construit, numai noaptea, avea o culoare asemănătoare fundului mării, culoarele sugrumate, ferestrele mici ca pentru pentru niște oameni în vîrstă ce nu mai văd bine. Dacă l-aș numi, ”hotelul în care poți muri anonim”, nu aș greși mai mult decît un autor ce își intitulează volumul de versuri, anagramînd numele gazdei. Liftul era atît de needucat că oprea numai la etajele unde aveau camere, femei singure și decît să îi citesc instrucțiunile de folosire și să  mă îmbolnăvsc de zbor mai bine folosesc scările. Ca să stopăm hărmălaia asta, nu există decît o soluție, să îți dai sutienul jos și să te plimbi pe hol cinci minute, i-am șefei mele. Nu m-a băgat în seamă, și-a aprins o țigară ce avea filtru din versurile mele neacceptate de nimeni.
Acum că pe post de mirese pot fi și bărbații și orășelul acesta părea devastat de razele de lună, am coborît să cumpăr o sticlă de vin. Nu îmi mai trebuia nimic, în cameră aveam de toate, pe un cd aveam o mare parte a naturii în care încăpuse și cartierul meu, pe un altul puteam asculta cîntecul privighetorilor la preț redus, plus că era șefa cu mine și avea trupul brodat cu fluturi mici.
Pentru că aveam în mine un cîntec de nerăbdare și voiam să folosesc paharele turnate de mine din argint, după forma gurii șefei mele, m-am trezit cu sticla de vin în mînă în mijlocul altei camere de hotel. Era o cameră așezată identic cu a noastră, numai că se afla la un etaj inferior. O doamnă îmbrăcată lejer se uita la televizor și în clipa în care m-a văzut brusc a început să strige, hoții, hoțiiii... Ca să amplific furtuna pe care tocmai o iscasem, am scăpat sticla de vin și camera a devenit o bodegă improvizată. Lumea alertată de strigăte s-a înghesuit să vadă ce se întîmplă.
I-am explicat polițistului că sînt mobilizatorul șef la partid, aproape pesoană publică și lucrez cu un sfert de normă la gazeta locală ”Litere de nisip” din județul meu. Cred că voia să mă ducă la poliție pentru un interviu mai amplu, cînd printre zeci de gură cască apare o femeie aproape goală. Trupul ei alb ca al statuilor grecești a băgat asistența în stare de hipnoză. Directorul hotelului tipărea din buze cuvinte necunoscute, femeii de serviciu i se sudase fărașul de mînă, iar polițistului i se înmuiase cozorocul de la caschetă. Toți au uitat de mine ca de lucru neînsemnat .Așa mă salva șefa mea  din încurcături. Scria, în aer, sonete cu sînii ce produceau caniculă.

Senzație de toamnă

Aerul e puțină suferință
așteptînd luna
tăcerea, o prietenie nedeclarată;
m-am întors cu inima spre arbori
și frigul
a început să crească plin de dorinți
o, frigul, acest criminal alb
trebuie să apăr arborii
 sînt niște fluvii verticale
ce prelungesc veacul
trebuie să-i apăr
simt teama lor înaltă
cum îmi intră sub piele.

vineri, 19 octombrie 2012

Cei învinşi în loc de sex mănîncă două mere

Poporul adunat pe stadion aplauda dezordonat, peneliştii băteau cu mîna dreaptă deasupra şi stînga dedesupt, pesediştii invers. Era un zgomot asemănător cu cel făcut de plutoanele de soldaţi cînd prindeau patul puşti. Membrii de partid din toată ţara venise cu buzunarele pline de patimi. După rapiditatea cu care germina ura în ei, după cîte spînzurători aşteptau în jurul stadionului, nu cred că cineva din zecile de mii de participanţi se gîndeau la ţară. Tribunele miroseau a parfum franţuzesc amestecat cu transpiraţie, gazonului i-au pus un covor uriaş peste ochi să nu mai vadă jurnalulu de călătorie prin partidele a multora dintre participanţi. Furturile, tîlhăriile, comerţul cu tăcere, ferestrele pe unde putai privi coregrafia banilor publici au fost aruncate în pubelă, la un loc cu speranţele oamenilor.
Am văzut prima oară naţiunea adunată pe stadion să picteze pe un bob de orez un pod de unică folosinţă, între sărăcie şi pasiune. Timpul  lua în derîdere această generaţie pentru că liderii uitase Europa la vreo cîteva sute de metri de stadion.
Printre cei ce priveau peste gard, am întîlnit-o pe fosta mea profesoară de franceză, îmbătrînită, neîngrijită parcă i se făcuse transfuzii cu riduri. Nu ştiu dacă îi mai curgea sînge prin vene, cred că îi ningea în interior că avea mîinile reci ca o controloare de reni de la polul nord. Este adevărat că poţi să naşti fără să ai studii, dar să ai doctoratul luat la Paris şi să vînezi o jumătate de ţigară aruncată pe jos este o realitate aberantă. I-am spus că îmi pare bine că am văzut-o i-am dat numărul meu de telefon şi m-am îndreptat spre ieşire. Am avut senzaţia că am lăsat-o într-un cimitir.
În faţa mea un tînăr se cocoţase într-un copac şi pentru că nu puteam fugi din absurd, l-am întrebat ce caută acolo. Mi-a răspuns că vrea şi el să privească de la înălţime că nu ştie carte. Am ajuns acasă, mi-am aerisit respiraţia, am mîncat două mere în loc de sex aşa cum fac cei învinşi.

joi, 18 octombrie 2012

Ironia dintr-o adolescentă

Cineva îi încetinise mersul soarelui în celule şi adolescenţa ei se amînase pînă la limita maximă prevăzută de lege. Avea aproape treizeci de ani şi cînd traversa strada îi aducea cîte un braţ de iarbă zebrei pe care călca uşor să nu o scoale din somn. Cînd ziua închidea ochii, îşi punea o perucă adusă din Africa să nu o recunoască noaptea, vara protesta în faţa mării pentru că talazurile îi deranjau păpuşile adormite în cărţile de educaţie sexuală.
La partid era responsabilă cu arta cartografierii dezamăgilor. Harta pe care însemna evenimente zilnice era imensă, acoperea ţara de la un capăt la celălalt, dar din cauza copilăriei ce îi rămăsese între degete, liniile trasate cu creta erau foarte relevante. Cînd fotografia liderii partidelor făcînd dragoste, în depărtare se vedeau copii cu deficienţe, cei mai mulţi, nu aveau viitorul dezvoltat normal şi purtau ochelari să vadă răsăritul, multora dintre ei, nu le crescuse aripile după cerinţele aerului şi ea desena pe hartă aeroporturi părăsite.
Trusa de gesturi pe care o purta cu ea era a unei adolescente, expunerea la contradicţii ca la fotograf, modul cum îşi  orna zîmbetele, fesele ce îi carau rezerve de valută, ospitalitatea pulpelor, fusta scurtă de poştăriţa ce împrăştie în cartier, numai scrisori de iubire, sîni erau ca două provincii înmiresmate ce nu ştiau dect limbajul luminii. Îşi mai rodea unghiile cînd nu ştia pe unde să traseze tranşeele singurătăţii, dădea tîrcoale unor cuvinte ce aveau forma unor flacoane pline cu nectar. Scria texte pe care le trimitea cuiva imaginar de pe lună, rîdea de verbele asimetrice ale poeţilor, studia ore întregi fenomene bizare, cum ar fi timiditatea în comunitatea ierburilor sau bunul şimţ din boabele de struguri ce ne ajută să vedem lumea roz.
Mă hotărîsem voiam să o invit la mine acasă, să o adorm şi să o examinez mai atent.Eram curios să aflu cum poate ea cu şodurile să stîrnească atîtea vibraţii, încît restul lumii nu se mai vede, cum poate rupe cu respiraţia petale de trandafiri.
M-am învoit de la partid, am memorat broşura despre trecerea graniţei către o adolescentă, din pămîntul unui ghiveci de flori am făcut un mulaj ce reprezenta un început, adică o sămînţă însărcinată, am fiert substantivele pe care aveam să folosesc să nu aibă vreun microb. Mi-am extras emoţiile cu un cleşte, am dat frigul afară din cearşafuri şi am întrebat-o, pe la ce oră să o aştept mîine. Cel mai bine, îmi răspunde ea, pe la ora şase că se trezeşte şi copilul, ajunge şi soţul meu acasă, să putem veni împreună.

miercuri, 17 octombrie 2012

Dezavantajele unui refuz

În vara aceasta am salvat o fată de la înec. Distanţa dintre moarte şi fată, dar şi depărtarea dintre mine şi cele două,  avea grosimea unei umbre. Apa este o strîgere lesbiană ce face să te înstrăinezi de tine, deschide ferestre spre meleaguri halucinante. Apa ţine mereu să ne amintească că odată am fost rude şi toţii am fost lichizi. Pe drumurile ei încolăcite, nu poate merge decît unul care nu îşi iubeşte trupul. După ce am dus adolescenta la punctul sanitar de pe malul lacului am plecat acasă pentru că lăsasem cîteva pseudonime la poartă să văd care dintre ele are mai multă  de notorietate. Le stabileam ierarhia în funcţie de numărul de scuipaţi primiţi, cel care era mai puţin umed era întîmpinat de cuvinte îmbrăcate în costume populare şi declarat eligibil.
Eram încă la poartă cînd un domn îmbrăcat elegant se repede la mine, mă ia în braţe, mă strîngea atît de tare, încît am crezut că vrea să smulgă de aici şi să mă urce în noua Arcă a lui Noe. Erau părinţii fetei. Am stat de vorbă aproape o oră. Am aflat că domnul era ministru, iar doamna director la firmă de asigurări şi doreau să mă recompenseze. Întîi mi-au propus un post de inspector în minister că văz doamne semăn cu un prieten de-al lui, că îmi cumpără un ziar,că pot fi înalt funcţionar al cultelor, adică un fel de magaziner al rezervelor morale ale ţării. Mai avea puţin şi îmi propunea să fiu şeful fabricii de zăpadă sau responsabil cu păsările din Herăstrău. Le-am spus că nu mă pot îndepărta prea mult de casă că îmi scade pulsul, mă înroşesc la făţă cînd văd că tramvaiul, nu ştie să se întoarcă din drum, apoi, eu colecţionez emoţiile trandafirilor de care au nevoie mirii şi femeile care iubesc tot timpul. Am mulţumit pentru oferte, le-am dat numărul meu de telefon şi i-am condus la stradă unde îi aştepta limuzina ca ovictorie a economiei de piaţă.
Uitasem gestul meu de acum cîteva zile prin care îi interzisesem fetei să se înrudească cu apa pentru totdeauna, dar şi faptul că îi dădusem lacului nota patru la purtare. .Voiam să sparg uşa la debara îmi intrase tinereţea acolo şi se încuiase pe dinăuntru cînd aud telefonul. Era doamna ministru, mă întrebă dacă am pîine, dacă mi s-a ruginit tabla de pe casă, dacă am citit declaraţia universală a fîntînilor şi cîte şi mai cîte. A doua zi din nou, de data asta era domnul ministru, că a citit un material scris de mine despre combaterea sărăciei cu  ajutorul  fabulelor şi i-a plăcut mult, că a vorbit cu un prieten de-al meu care i-a spus că am tranşee în curte să pot apăra de singurătate şi în final, că mă invită la Bucureşti să mergem la Muzeul dorinţelor brutale. Acestă dramă mi se întîmpla zilnic, devenisem o enciclopedie de răspunsuri, numai că le-am salvat fata din întîmplare. Ultima dată, doamna ministru m-a întrebat dacă nu mă interesează un loc de veci la cimitirul Bellu pe aleea înecaţilor.Atunci, am aruncat telefonul într-o scorbură şi am jurat că nu voi mai merge niciodată să înot.

marți, 16 octombrie 2012

Întunericul din iubire

Dacă maşina de făcut tuneluri intră confortabil în garajul depravării, mulţimea de tobe, trompete şi minciuni, al unui politician, nu ar avea loc. În ţesuturile oamenilor încap visurile unor plutoane de soldaţi, fabrici întrgi de narcotice, spălătoriile de lux ale raţiunii. dar şi croitoriile ce cos cu versuri rănile sufletului.
Domnul B. politician ce umbla cu cardiograma la el, pentru a demonstra electoratului că din cauza greutăţii legilor votate, inima lui are nevoie de cenzură, îl vedeam aproape săptămînal la familia care locuia deasupra garsonierei mele. De cîteva ori l-am salutat la intrarea în bloc, mă întorceam de la ghena de gunoi unde vărsasem găleata cu tristeţi. Se uita la mine ca la un furaj estetic sau ca la un aisberg care vede prin tavan. Doamna D., unde urca polticianul, era un testament de uimire al naturii, dacă i-aş fi adunat frumuseţea bob cu bob, de pe sîni , şolduri sau picioare cred că aş încropit de un panou solar,producător de curent electric. În ochi, avea nişte subsoluri albastre, nesfîrşite şi pentru prima oară m-am gîndit dacă frumuseţea, nu este cumva vătămătoare. Domnul B., cu aerul unui fals în desfăşurare ce îi crispa surîsul urca la etaj, iar şoferul intra jumătate în portbagaj şi aranja pungi după un opis. După vreo oră cobora politicianul şi urca şoferul cu pungile. După cum ştiu eu să evaluiez minorităţile naţionale dar şi în funcţie de viteza de deplasare a şoferului, cred că îi căra provizii familiei D., cît unei părţi a societăţii de consum. Noroc că domnul D., nu era niciodată acasă şi era spaţiu suficient. Într-o zi, familia de deasupra mea m-a invitat la ei să-i împart în silabe denumirea sofisticată a unei localităţi din Africa de Sud.  Politicianul reprezenta interesele României în aflarea lungimii cercului polar. Doamna D. voia să-i dea un SMS, dar cuvîntul nu se lăsa frînt. După ce am domesticit telefonul şi a acceptat şi silabe, m-au întrebat dacă nu vreau să gust puţină brînză de elan sau carne de marmotă. Mi-au oferit şi carne de vită de Kobe, bere făcută din apa gheţarilor, i-am refuzat politicos motivînd că eu nu suport importurile şi am coborît în garsoniera mea unde, încă mai trăia un greiere românesc.
I-am povestit şefei mele ce au vecinii  în frigider. E normal, spune ea, soţul are ordine de deplasare în toate localităţile din ţară, pe timp de un an, semnate de el , ca doamna să fie liberă şi să îl aştepte cu civilizaţia gesturilor la uşă. Acum am înţeles de ce îl vedeam pe domnul D., numai cinci şase ori pe an. Parlamentarul îl trumitea în acest exil erotic să nu aibă coşmaruri virilitatea lui, iar doamna D. accepta acest întuneric.

luni, 15 octombrie 2012

Şcoala de amor

Pe director l-au găsit mort în lada de zestre a mamei  sale. Se spunea că a murit în timpul unei cascadorii, voia să vadă cît rezistă în burta de lemn a mamei sale ca tratament împotriva viciilor.Unii comentau că e urmărit de poliţie pentru o infecţie pedagocică, netrecută în declaraţia de avere, alţii că a luat un pumn de  pastile împotriva fricii pentru că deţinea toate parolele la programele şcolare ce îţi garantau că poţi ajunge proxenet celebru. Voia să plaseze fetele singurătăţii unor oameni cu bani, dar cele mai multe dintre ele poeţilor, în schimbul unor volume de versuri.
Cu o săptămînă în urmă, eram la sediul Asociaţiei intelectualilor cu imaginaţie elegantă, cînd m-am trezit cu directorul şcolii la birou. Tocmai îi explicasem unei profesoare bătrîne că prohabul, n-are nici o legătură cu numărul de linguriţe de cafea care trebuie pusă la o ceaşcă. Am lăsat totul baltă pentru că era unul din cei mai buni directori din cartier. A început cu o laudă la adresa mea. Am auzit că dumneavoastră ştiţi să potcoviţi cuvintele, îmi spunea ca unui fierar anonim, că sînteţi dotat de guvern cu un microscop ce vede insatisfacţia pe chipul literelor şi vreau să vă destăinui ceva. A început să îmi fie frică, am cîteva colege necăsătorite care dau meditaţii acasă la ele. Problema este că elevii au între patruzeci de ani şi cinzeci de ani, iar orele de meditaţie au loc între douăzeci şi unu şi douăzeci şi trei, noaptea. Un cetăţean, pe care eu îl recomandasem, m-a ameninţat, spunînd că şi-a vîndut apartamentul să facă meditaţie la matematică şi după ce a ajuns la ecuaţia de gradul doi cu două necunoscute , nu îl mai primeşte la ore. Am o reclamaţie şi împotriva profesoarei de limbă franceză care în programa de studiu sînt prevăzute exerciţii de dicție cu girofarul între dinți, de îndoit limba, de  folosire a gurii pe post de cuptor al plăcerilor şi ea din cauza lipsei convingerilor, nu preda aceste capitole. Cea mai gravă e situaţia cu profesoară de biologie care le-a promis materiale stimulatoare, licori pentru marirea curajului, filme cu instantanee despre mersul în genunchi. În pauze îi punea pe elevi să îi aspire praful de pe lenjeria intimă cu buzele.Acum toţi sînt nemulţumiţi, deşi după ce au trecut prin cabina de probă de la şcoală, nu au avut nici o obiecţie. Unii dintre elevi sînt politicieni şi au pretenţii mari. Ca să înveţe într-o legislatură toate cunoştinţele de la o materie vor două profesoare sau chiar trei. I-am spus că voi informa conducerea asociaţiei noastre, pentru că şi cadrele didactice făceau parte din această ligă şi îl voi pune la curent cu decizia luată.
Iată, s-a sinucis. În biletul pe care l-a găsit poliţia scria că nu a putut suporta şantajul subconştientului şi a ales să fie propriul lui univers, dar şi datorită faptului că unele eleve îşi arogase dreptul de a fi profesoare.

duminică, 14 octombrie 2012

Iubirea sub formă de șa

Curiera nu suporta treptele, dacă ar fi putut să le bea ca pe niște valuri exacte de apa ar fi făcut-o. Se deplasa întotdeauna cu bicicleta, o formă a fericirii pentru ea și denivelările îi produceau tahicardie. Rotunjise libertatea sub forma a două roți și ca aceasta să aibă cu ce gusta drumul îi pusese papile gustative din cauciuc. Așa cum alte femei au grijă exagerată pentru secrete, peruci sau lenjeria intimă curiera proteja bicicleta. O spăla zilnic cu ariel, îi ungea lanțul cu cremă de față, îi descînta ca să nu fie melancolică, o învățase să scrie opturi iar duminica o ducea la biserică să fie iertată de păcate. Cînd mergea pe bicicletă, dacă o privai din spate, îți lăsa impresia că strînge între coapse un bărbat uscățiv care stă pe spate și ține mîinile ridicate asemenea celor două coarne.
Era cunoscută la partid, căra gîndurile șefei mele împachetate în plicuri. Cînd se publicau broșuri de reificare, cînd se stabilea o zi liberă pentru albine sau era sărbătoarea ambalajelor ea informa locuitorii din cartier. Strănuta niște rotițe mici, mergătoare, cînd își stîngea părul în coc îl prindea cu o jumătate de spiță de bicicletă. Urca în autobuz, în tren cu bicicleta, la mitinguri, la luptele de cîini, la ghena de gunoi era însoțită de acest bipedă mecanică. O colegă glumind spunea că i-ar plăcea și ei un astfel de bărbat că nu face purici, nu sforăie, nu scuipă pe jos și nu îi trebuie prezervativ. Cineva ar fi văzut, acasă la ea, că doarme în pat plină de diode și becuri să o țină caldă. Se auzea că  își făcuse testament, dacă va muri, bicicleta să fie donată muzeului internațional al iubirii.
În urmă cu cîteva zile, șefa mea a chemat-o urgent să ducă listele de candidați la centru. I se explica unde și cui să îi ducă documentația, cînd de sub fusta ei, cam largă, s-a auzit un zgomot. După ce a făcut un pas în lateral am văzut șaua de bicicletă jos pe podea, subțire și lunguiață, îmbrăcată într-un ciorap de mătase, părea surprinsă ca o femeie prinsă la femei. S-a făcut o liniște mecanică.

sâmbătă, 13 octombrie 2012

Alfabet cu fuste şi pantaloni

S-au ieftenit biletele la lift pînă la prima dragoste, de aici mai departe se plăteşte în bonuri de masă. Nu mai foloseam mijloacele de transport în comun, circulam numai cu păsările, punîndu-le drept volan busole. Am vîndut şi praştia din vitrină, cîteva poziţii de luptă cu regretele, jilţul din scînduri de mesteceni în care aşteptam să vină inspiraţia. Voiam să fac rost de bani pentru noul meu proiect european. Pentru a pune în practică visele era nevoie de un nou alfabet, rufele nu se mai spălau bine deoarece apa, nu mai înţelegea nimic, colacii de salvare din sărăcie se desumflase, aerul nu mai suporta să fie încătuşat în minciuni. Cu banii strînşi am cumpărat trunchiuri de copaci. Le-am făcut autopsia să nu lipsească vreun cerc sau să îşi fi făcut tipografie în vreo scorbură după care i-am transformat în litere.Literele erau de înălţimea unui om, aveau rezonanţa unei viori, o căldură nepămîntească în ele de le puteai săruta.
Pentru o scriere reală a vieţii, alfabetul meu avea reguli stricte. Mărimea literelor să fie între un metru şaizeci de centrimetrii şi un metru nouăzeci de centrimetrii, în locul vocalelor de azi înainte vom pune femei, consoanele vor fi părţi din natură, adică litere din lemn sau din trandafiri, iar ca semne de punctuaţie vor fi folosiţi bărbaţii. Dacă e nevoie să folosim majuscule, vom putea folosi academicieni, scriitori, baschetbalişti şi foarte rar bărbaţi îndrăgostiţi pentru că pot deturna sensul cuvîntului. Dacă vreau să scriu, mama, invit două litere M din lemn de magnolie, iar în locul literelor A pun surorile gemene din cartier şi astfel cuvîntul devine mult mai emoţionant. Dacă avem nevoie de semnul exclamării la sfîrşitul unei propoziţii punem un adolescent. Dacă fraza vorbeşte despre lipsuri ca punct punem un cerşător, în locul semnului de întrebare aşezăm un spion, ca virgulă un bărbat impotent, cînd trebuie pauză punem un om mai în vîrstă.
Am descoperit şi cîteva deficienţe alfabetului meu. Cînd i-am şoptit şefei mele de partid să mergem în căpiţa de fîn să refacem drumul ierburilor, toate semnele de punctuaţie au părăsit cuvintele şi au venit să se holbeze cum ea se dezbracă.



vineri, 12 octombrie 2012

Informatorul cu frunze

Pentru că nu puteam să îi interzic să iasă din curte, îi pusesem gratii în sînge să nu intre cineva peste ea. Ca să o pot proteja mai bine să nu nască în somn, să nu leşine după ce termină de citit tratatul de sexologie sau din cauza picioarelor ei lungi să sară gardul la instituţia de făcut versuri cu rimă de vizavi ,am plătit un informator să mă ţină la curent cu tot ce se întîmplă, dar mai ales cînd taie lacrimile în două să poată cîntări timpul.. Informatorul era alunul de la poartă şi îl plăteam în veveriţe. Era un eminent cunoscător al vîntului, cunoştea toate legile publicate în monitorul oficial privind starea naturii, amic cu toţi copacii din pădure, acolo învăţase primele clase primare despre ecologie şi morala vegetală. Din Platon n-a înţeles decît că îi plăcea dialogul că  el ştia numai jumătate din cuvinte şi interlocutorul cealaltă jumătate. Alunul îmi spunea tot ce face şefa mea,  că dimineaţa îndulceşte ceaiul cu versuri, că nu transcrie corect cîntecul păsărilor, mai pune de la ea cîte un do sau re. Într-o zi, a găsit în curte un pui de arici printre flori şi de teamă să nu le înţepe petalele l-a pus într-o cutiuţă şi i-a căutat mama prin pădure o săptămînă, pînă a găsit-o. Altă dată, se pregătea să meargă să cumpere pîine, privindu-se în oglindă a constatat că îi rămîsese numele mic de nu îi mai încăpeau sînii în el . Pînă nu a chemat o croitoreasă să rezolve problema, nu a ieşit din curte. A spălat cele două gîşte albe pe care le avea cu ariel pentru că erau murdare, altă dată a pus o călimară cu tuş negru în cuibul unor rîndunici ca să îşi vopsească penele că se decolorase de atîta cîntat. Bandaja rănile de pe picioarele albinelor, în loc de busuioc la icoană punea mici ferestre din frunze, pieptăna cele cîteva spice de grîu pe care le avea după  coafura voievozilor.
Alunul era îngrijorat de un domn cu barbă, baston şi pălărie neagră care venea în fiecarezi şi îi punea cîte un plic în cutia de scrisori. După descriere ori era popă ori vreun maharajah  care venise în cartierul nostru să facă prospecţiuni privind rezervele de sărăcie. M-am gîndit că a văzut-o cum împrăştie amurgul cu părul ei, negru şi lung, că are o gură frumoasă ca o pompă mică de extras nectar şi s-a îndrăgostit de ea. La sugestia alunului i-am scris o scrisoare, folosind aceleaşi litere pe care le folosea ea cînd concepea un refuz.
"Nu îi mai trimite golurile din ceasuri sub formă de mere ca să îi araţi cît eşti de emoţionat, nu îi mai promite plimbări ci iahtul prin rouă că nu ştii să îi adormi florile de pe burtă cu gura. Dacă nu te linişteşti îţi trimit un nor plin de zăpadă şi o să pun toţi copacii să trădeze să se facă întuneric în gîndurile tale."

joi, 11 octombrie 2012

Jumătate din mine a plecat în călătorie

Plecase în călătorie, m-am uitat cu luneta după ea să văd ce face, dar din cauza amintirilor netrăite, nu o puteam vedea. Acasă, lăsase totul baltă, lanterna cu epitete, cursul de condus tramvaiul la marginea oraşului, aparatul de ascultat sîngele cînd s-a contaminat de dragoste erau aruncate după nişte muşcate care refuzau orişice picătură de apă, voiau să se sinucidă. Luase cu ea imaginaţia, cele mai elevate gesturi pe care le moştenise de la mătuşa unui trandafir, iar mie îmi pusese un bilet pe masă care mă înştiinţa că metaforele de care am nevoie le voi găsi în broşura cu investigaţii despre patriotism. Îşi uitase şi vîrsta, buletinul de identitate acasă şi ca să nu le vadă cineva le-am ascuns între cărţi. Mulajele mîinilor foştilor iubiţi erau aruncate în pivniţă alături de borcanele cu murături şi aristocraţia liberală a damigenelor cu vin. Ea îşi ţinea şi ceasul tot în pivniţă, spunea, că aici minutarul păşeşte mai încet din cauza întunericului şi de altfel, nu suporta în casă, decît ticăitul  inimii sale.
O carte era deschisă la pagina unde eroina, tocmai se dezbrăcase şi se admira în oglindă. Dacă nu închideam eu cartea şi o băgam la căldură într-un furou de-al ei, exista riscul să moară de frig pentru că în tot textul, nu se vedea nici un bărbat prin apropiere. Cînd am făcut inventarierea poeziilor lipseau foarte multe şi de-abia atunci am înţeles de ce nu era lumină în cameră.

Eu eram îngrijorat şi voiam să anunţ şi poliţia că jumătate din mine era cu ea. Toate săruturile mele din ultimii ani erau între sînii ei, în pielea ei albă se amestecase toate celulele mele purtătoare de dragoste, înălţimea mea de un metru şi nouăzeci de centimetrii încăpuse într-o lacrimă ce o purta în colţul ochiului. Numele meu, nu mai avea nici o independenţă, nici o claritate, se combinase cu literele din numele ei şi rezultase nişte sunete noi, necunoscute. Cînd ne culcam strîngea noapte între noi aşa de tare că aceasta de teamă să nu se sufoce se ascundea în penele de pernă şi nu ne mai despărţea, decît un praf cosmic.
Ce mă fac, dacă ea se urcă pe munţi cu mine, eu sufăr de sindromul înălţimii, de frică o să-mi albească părul pe picioare. În biserici, nu intru că sînt ateu, dacă se duce la mare, nu ştiu să înot, nu pot să merg cu hidrobicicleta, în restaurante mi se decojesc nasturii, iar la prezentările de modă eu nu suport decît femeile ce îşi confecţionează fuste din coji de fructe. Voiam să sun la salvare sau la pompieri să mă salveze din ea , dar cînd şi-a pus ochelarii de soare, nu am mai putut vedea pe unde mă cară sîngele ei.

miercuri, 10 octombrie 2012

Cu dragostea la morgă


Am interzis să ies pe străzi. Trebuie să păzesc toamna să nu-mi strice ceva prin grădină. Privesc cum convoaiele de femei visătoare caută colonişti pe lună să le împrumute bani să îşi cumpere căldură pentru zîmbete. Multe doamne au nevoie le montez aparate de făcut vibraţii în muşchii fesieri, dar le instalez numai celor care nu sînt religioase la ora de dragoste şi nu produc eclipse de soare  pe cearşafuri. Cînd nu are nimeni nevoie de mine lucrez la o arhivă a trandafirilor în pulpele şefei mele. E o arhivă ultramodernă cu senzori de surîs, cu buton de sonerie la sfîrc. Intrarea e cam strîmtă însa pare  opera miraculoasă a unor fluturi. De cîteva zile piersicul a început să tuşească cred că i-a rămas vreun os de primăvară în gît sau a răcit din cauza minciunilor pe care le aude la televizor. Nu îi văd prea bine cercurile pentru că acolo îşi notează el suferinţele, sondajele de opinie, meniul de la cantina săracilor. I-am analizat hipofiza,rinichii, totul parea în ordine. Cred că strănută din cauza alegerilor ce urmează să aibă loc.
 
Cînd îi completam reţeta aud din curtea vecinei strigăte, ţipete. Mi-am lăsat competenţa medicală lîngă piersic şi am fugit spre locul zaverei. Vecina mea goală puşcă ieşea pe uşa casei, care dădea direct în stradă, cu un bărbat şi el gol, atîrnat de gît. Lui i se vedea spatele plin de aluniţe cu picioarele atîrnate pe lîngă genunchii ei. Ţipa atît de tare de parcă germinase în ea urletul unui lup. Apăruse şi prietenul meu profesorul de religie. Se oprise şi cîţiva trecători, parcă eram la Muzeul figurilor de ceară. Bărbatul era rece ca gheaţa, rămăsese încleştat de femeie şi cu tot efortul nostru nu am reuşit să îi despărţim.


Mai tîrziu ne-am lămurit. Electricianul din cartier, cunoscut ca evazionist în dragoste, mic de statură, venise să îi repare maşina de spălat. Ca să îi facă proba s-au dezbracat amîndoi pînă la piele. Au introdus hainele în cuvă şi au pornit maşina de spălat. Timp de două ore electricianul a făcut o revizie a senzorilor femeii de pe burtă şi umeri. Brusc, a făcut infarct. A rămas înţepenit în trupul ei. Văzînd că nu mai coboară din leagănul celulelor sale, că i se face frig şi nu îi poate desface mîinile, s-a ridicat cu bărbat cu tot din pat şi a ieşit în stradă. A venit ambulanţa şi i-a dus aşa îmbrăţişaţi la morgă. El mort, ea vie şi între ei dragostea nedumirită.

marți, 9 octombrie 2012

Mobilier contra infertilităţii

După ce guvernul mi-a interzis să mai vînd poezii în gări, pe străzi , în căminele de bătrîni că nu am autorizaţie comercială, că activitatea mea ar fi similară cu distribuirea de droguri, că instig la colonizarea speranţelor şi pot răni zîmbetele femeilor, m-am reprofilat. La partid s-a închis după alegeri, se va descuia peste patru ani, după un nou ciclu experimental cînd oamenii vor absolvi alte patru clase de sărăcie. La şomaj, nu m-au primit că am venituri, înregistrez privighetorile din grădină şi le folosesc la nunţi în loc de orchestră şi că fac taximetrie cărînd lacrimile oamenilor pe ruta Ploieşti-Bucureşti.
Am o nouă activitate, construiesc mobilier împotriva infertilităţii. Fiind singurul autodidact de pe strada mea în cîteva săptămîni m-am specializat în geopolitica dormitoarelor, în dactilografierea scrisorilor de intenţie pentrul făcutul copiilor şi stabilirea unui repertoriu de bătut la uşă al viitorului. Sînt cel mai bun practician în survolarea grădinilor la volanul păsărilor cu îndrăgostiţii pe perna din spate, dar şi în procesul de potolire a sentimentelor pentru a le clasiciza.
M-am aprovizionat cu scîndură pentru dormitoare, de la gaterul ce prelucrează lemn din dealul ispitirii, un pic mai sus de podgoria ce ascunde în ciorchini erori de lux, cuie am luat de la magazinul de dezacorduri. Pentru cearşafuri am adus pînză din orient, uşoară, dintr-un material secret antisupărare şi care suportă recapitulări din zilele trecute. Mi-am completat trusa de scule cu mătase pentru rotunjirea şoldurilor, cochilii de băut vin, un ciocan mereu în stare de reverie, şurubelniţe cu rîs utopic. Ca să aflu unghiul de cădere al trupului femeii în pat şi dimensiunea galantarelor cu invenţii ale bărbatului am efectuat foarte multe calcule. Am ţinut cont de viteza de curgere a cuvintelor pe firul de telefon, probabilitatea de a răni gîndurile ascunse, leşinul nasturilor, orele la care apar săruturile, momentul cînd se salivează zăpadă, dar şi calitatea filtrului de ţigări făcut din versuri. După ce am înmulţit imaginaţia cu un buchet de crizanteme ecuaţiile mi-au arătat că patul, cea mai complicată piesă din mobilier, trebuie să fie înclinat. Partea unde vor fi pernele trebuie să fie mai joasă cu zece centimetri, decît partea de la picioare, ca dragostea să poată curge de la sine. Stînd cu capul mai jos gîndurile trăiesc mai urgent, sîngele vine la vale. Pentru că iubirea este o nălucă cu multe hachiţe, văzînd că s-a modificat axa pămîntului în raport cu poziţia patului, fiindu-i teamă să nu se răstoarne universul, acceptă să se dividă.

luni, 8 octombrie 2012

Legionarii din cartier

Octombrie, drumurile descălţate se scurg prin ceaţă către nord, cerul s-a arcuit fără succes încercînd să protejeze lumina în faţa păsărilor care o duc să facă ordine şi pe alte meleaguri. Vîntul calculează cît de adîncă e apa în fîntînă să nu se înece cînd se va ascunde aici din teama  frigului. Sărăcia îşi fură singură din agoniseală şi după ce ia o pilulă contra deschiderii maxilarului găseşte un pat confortabil în rezultatele trimestriale devastatoare ale ţării. E cam trist, ar trebui să mai treacă cîte o femeie frumoasă pe stradă, să mai lumineze bordurile, ferestrele blocurilor, nu ar fi rău ca primarul să le facă o programare.
Cu toată ceaţa din jur, şefa mea de partid mi-a dat dispoziţie să iau casierul şi să punem afişe în cartier. Casierul era un element coregrafic la partid, mîna dreaptă o avea din naştere pînă la cot, părea o bucată de lemn cu semnul mirării la capăt, iar la mîna stîngă, nu avea decît trei degete, două le pierduse într-un accident de bicicletă. Uneori mi se întîmpla şi mie, din cauza secetei numele meu intra la apă şi îmi rămîn mîinile pe afară nu mai pot pipăi pe nimeni, nu mai pot semna nici o hîrtie pentru că mîinile mele nu mai făceau parte din cartea de identitate. Îmi revin după ploaie, dar şi aşa, le ţin între pulpele unei femei cel puţin o săptămînă ca să le încălzesc şi să mă obişnuiesc din nou cu ele. Avînd experienţă, i-am ascuns casierului mîna dreaptă în litera X şi mîna stîngă în litera L ca să poată duce afişele. Am luat găletuşa cu aracet pe care l-am diluat cu două călimări de cerneală, că apa era oprită şi o pensulă. Pensula era făcută din părul unei doamne dată afară din partid care şi-a smuls părul din cap de supărată. Dacă am văzut cum stă treaba, am început să producem pensule, excludeam cîte o membră de partid săptămînal, plus că mai aveam şi doamne care făceau sponsorizări în păr.
Lipeam afişe pe stîlpi, pe garduri, unde găseam cîte un loc care avea aceleaşi convingeri ca ale partidului. Afişul reprezenta două ţîţe, într-o stare de spirit optimistă, cu sfîrcurile cît zmeura ce luau cu asalt viitorul. Pe unul din sfîrcuri scria rotund "Eşti fiul meu" pe celălalt "Aceasta e ţara ta natală". Am avut şi cîteva incidente, un beţiv s-a aşezat pe un afiş după ce îi dădusem cu aracet şi umla cu el lipit de fund, iar unei doamne casierul i-a lipit un afiş pe spate că nu plătise cotizaţia. Se zvonea că doamna care avea un măgar bătrîn acasă îi amesteca în lucernă pastile de viagra, din această cauză zicea casierul, "lasă să vadă şi măgarul cum arată ţîţele".
După cîteva sute de afişe lipite, am constatat că jumătatea de mînă a casierului, îmbrăcată în litera X, lăsa pe afiş un semn ce semăna cu o zvastică, era ca şi cînd fascismul intrase între ţîţe. A doua zi citesc în gazeta locală "Călăuza progresului"; "Un grup de legionari au încercat să destabilizeze cartierul "Case naive", lipind afişe la şcoală, dispensar şi frizerie. Deocamdată scotocim fiecare casă şi împrejurimile. Aveţi grijă, să nu vă rănească animalele sau să vă pună vreo bombă în coteţul găinilor. Nu fumaţi, nu fotografiaţi, iar doamnele pot umbla şi fără chiloţi, pentru că toţi legionarii sînt homosexuali."

duminică, 7 octombrie 2012

Labirintul de mătase

Pentru că economia este în recesiune am scos la licitaţie trusa de scule cu ajutorul căreia şlefuiam singurătatea. Am pus vîntul în circulaţie să nu le fie prea cald trandafirilor şi am plecat spre casa şefei mele de partid. Era foarte supărată. Primise o sancţiune deoarece lipise pe gardul preotului din cartier un afiş. Afişul de mărimea unei pauze între două săruturi reprezenta un fel aparat de kilometraj ce măsura viteza luminii în jurul unor sîni carismatici. În partea se sus a afişului nişte litere, nemîncate de un deceniu, informau trecătorii cu următorul mesaj, "Bucătării populare cu meniu fix". Şi eu eram supărat. Mi-am amintit ce am păţit la botez că din cauza sărăciei. M-au botezat cînd eram deja mare; în primul rînd, nu au venit ursitoarele să rupă sigiliu spre camera de făcut dragoste să văd cum pot aprinde focul speranţei cu minciuni, cum pot îmbraca viitorul în constelaţii dispărute. Apoi, preotul m-a scos la plimbare prin biserică ud leoarcă să vadă toată lumea din biserică că am o aluniţă pe puţă.
Era o vreme prielnică să vezi în păsări distanţele parcuse în ultima sută de ani, iar toamna pentru un salariu de mizerie făcea pe autostopista, circulînd în frunze pe ruta sud-nord. Îmi pusesem cismele pe care le primisem în dar de la inventatorii de mituri. Mi-am luat şi deltaplanul în cazul în care ea foloseşte cuvinte cu aripi să mă pot ţine după ele şi să nu cad în vreo prăpastie. Ştiind unde mă duc mi se deformase puţin mersul. Păşeam ca un faraon spre locul unde avea să-şi construiască piramida. Ceasul o lua înainte. Dacă cineva mi-ar fi dat haina la o parte ar fi văzut inima ca o erată ce se străduia să corecteze textele grăbite din sînge.
Am intrat în curte şi le-am dat bună ziua copacilor, numai că ei erau foarte preocupaţi să-şi numere cercurile din interior. Voiau să vadă dacă vreunul este turtit din cauza secetei şi a înregistrat greşit ultimul sondaj de opinie. În cameră, trupul ei retras din îndatoririle zilei scria ultimile articole din legea vibraţiilor şi geamurile se aburise puţin.
Ai adus patentul să îmi scoţi furia din trup şi să îmi măreşti decolteul inimii, mă întreabă, producînd o eclipsă de soare pe cearşaf. Ca să nu-i mai stau în calea privirii am intrat în ea şi mi-am pierdut urma.

sâmbătă, 6 octombrie 2012

Numere sărbătorite

Octombrie, ca un inel de ceaţă, obligă zilele să îşi mcşoreze talia pentru a putea trece mai departe în ordinea stabilită de cineva de sus. Soarele nu mai este în stare să facă tratamente de supravieţuire, i s-a diminuat auzul şi văzul, nu mai poate gîndi geometric în ciuda tuturor sondajelor de opinie făcute de vrăbii. Merele simt o durere în seminţe şi nu mai pot imita electronii comestibli, strugurii se pregătesc să elibereze tornadele de reclame pentru beţivi, vîntul se urcă pe acoperişuri să nu mai audă ierburile tuşind.
Eram acasă la şefa mea de partid, încercam să punem la cale o strategie de colonizare a grădinii, cu trandafiri. Un nor venise să-şi privească picăturile în geam, dar nu mai aveam focuri de stins, nici iubiri luxate sau drumuri greşite să le inund. În paharul cu vin îmi pusese o ramură de alun să pot trage linii drepte pe coala de hîrtie unde urma să dăm viaţă proiectului.
Vor fi cinci rînduri de trandafiri în lugime şi patru rînduri în lăţime, spune ea, emoţionată. De la gard laşi o distanţă de cinci metri şi pînă la casă patru metri. Desenul meu semăna cu un pluton de ostaşi care nereuşind să cucerească marea încercau să ia cu asalt o fîntînă. Între butaşi să fie un spaţiu de cincizeci de centimetri, iar între rînduri patruzeci de centimetri, continuă ca o fundamendalistă a perpetuării trandafirilor. Are o obsesie vizavi de cifrele patru şi cinci, mă gîndeam, o fi cifrul de intrare în inima cuiva, sau numărul maxim de lacrimi pe care poate să le scoată un politician, ochiul drept fiind mai productiv. Poate din cauza secetei de anul acesta s-au micşorat şi cuvintele cu cinci microni pe lungime şi patru pe lăţime sau în casa asta nu sînt acceptate substantive mai mici de cinci litere şi epitete de patru litere. Poate asta este dimensiunea optimă a  zîmbetului ei, cinci paşi pe lungime şi patru paşi pe lăţime, pentru a face bărbaţii să sîngereze. Număr nasturii de la bluza ei şi constat că sînt cinci, iar pe şoldul dinspre sud îi ţineau fusta strîsă pe fund patru nasturi. I-am măsurat cu privirea buzunarule de la piept ce-i făceau reclamă sănilor, cinci centimetrii pe patru. Nu am avut curajul să îi măsor şi sufletul, dar sigur e de cinci kilometri pe patru kilometri. Mi-am amintit că stătea lipită de mine, stînd în picioare, cam cinci minute şi ca şă îşi desvelească lumina din trup îi trebuia patru minute.
Ce mă priveşti ca o piramidă, spune ea, sînt născută pe patru mai. Acesta era misterul, îşi sărbătorea ziua de naştere în fiecare zi, aranjînd lucrurule din jur sub forma de cinci şi de patru. Trebuia să îl întreb pe un matematician, cum poate să încapă un trup atît de frumos în două cifre.

vineri, 5 octombrie 2012

Trenul ca un amant gelos

Plecasem cu şefa mea de partid într-un sat apropiat să mai cooptăm noi membrii de partid. Îi căram pieptenele, rujul şi amintirile, eu eram acela care îi întreţineam şi adevărul, ungîndu-l cu fel de fel alifii, după care îi dădeam cu fixativ să rămînă drept. Casele cocoţate pe deal ca ultimile litere ale alfabetului, erau sărăcăcioase şi zgribulite de parcă plătise datoriile la stat în avans pe zece ani. Singura care aducea viaţă în aceste locuri era o cale ferată  ce alerga cu paşi egali spre salină, deşi iarba crescută între traverse îmi spunea că locomotiva plecase în exil la topit.
Mi-am amintit de gara de lîngă cartierul meu, unde transformasem aşteptarea într-o meserie. Trenul trecea îmi tăia visele în lungimi de un metru ca să pot măsura lungimea iubirii şi ca să ţin o evidenţă strictă a timpului, necesară plecărilor şi sosirilor, lipeam minutele între ele cu ţigări.
La plecare, şefa mi-a zis să iau şi cortul cu mine că după cum nu mai rămîneau florile gravide era semn că toamna se pregătea să mutilize frunzele. Am un cort făcut dintr-un material contra dormitului, foarte bun să adăposteşti provizoriu dragostea în el, dar nu l-am luat, gîndindu-mă cîte nevoi are poporul acesta, atît i-ar mai trebui să-i arate şi şefa mea trupul gol. După cîteva ore în care nu reuşisem să convingem, nici măcar un electron  corupt să facă adeziune,  ne întorceam, numărînd traversele caii ferate. Pentru că dăduse numărul de telefon la toţii trandafirii o sunau să vadă dacă din cauza oboselii i s-a schimbat ordinea în celule , dacă i s-a decolorat zîmbetul, dacă i-au ameţit cuvintele din cauza înălţimii. Mergea în faţa mea şi simţeam că are în şolduri instrumente muzicale nedescoperite ce îi provoca aerului mici infirmităţi cu vibraţiile lor şi după cum îşi stînsese părul negru, parcă încerca să intre într-o picătură de rouă.
La un moment dat, s-a lăsat uşor între şinele de cale ferată şi mi-a făcut semn să mă apropii. Avea şapte nasturi la bluză ca zilele săptămînii. Primul pe care l-am desfăcut a fost cel ce reprezenta ziua de luni, cînd am descheiat şi nasturele de marţi, sînii au izbucnit afară şi lumina lor mi-a întrerupt respiraţia. Am ajuns la nasturele de duminică, nu îmi mai era dor de nimeni aveam alura unui premiant, dar mi-am amintit că noi oamenii am fost odată ape. Alunecam în sîngele ei şi luasem drept ghid un înger, universul părea o prăvălie unde se vindeau sticluţe cu parfum, spaţiul din zîmbetul ei îmi strîgea uşor umerii.
Brusc, s-a auzit un şuierat de locomotivă, era un tren cu zeci de vagoane pline de sare. Eu am rămas într-o parte şi ea în cealaltă. Priveam nedumeriţi cum roţile trenului ne tăia iubirea, la fel cum buzele îndrăgostiţilor împart timpul în două.

joi, 4 octombrie 2012

Bani pentru autostrăzi

Mi-am înscris iubirea la şcoala de şoferi profesionişti. Făcuse şcoala de şoferi amatori, dar nu aprofundase materiile de bază, cum ar fi conducerea pe timp de noapte cu doi instructori sau parcarea cu spatele lîngă inimă. Nu învăţase să lege şireturile la pantofi celor pe care îi accidentase pe trecerea de pietoni şi mai tot timpul mergea pe contrasens. Din atîtea semne de circulaţie, nu reţinuse decît floarea soarelui ce anunţa că imediat urmează o grădină cu multe duminici şi un semn cu aripi împăiate ce indica o aşezare de  deltaplanuri proiectate să aterizeze în pat. Şcoala era pe o stradă cu lumină domoală şi avea mai multe secţii; pentru condus tramvaie, locomotive, căruţe. Pentru păsări avea o secţie în care se preda într-un dialect dispărut, să le ajute să emigreze. Ştiind cît este dragostea de înaltă, am ales să înveţe condusul pe verticală, adică un fel de a conduce liftul plăcerii, de la pămînt la cer.
I-am spus profesorului, după ce termină şcoala, nu mai vreau să îi citesc cinzeci de pagini de poezie ca să îşi dea fusta jos că mi se dilată cartea de identitate şi nu mai ştiu cum mă cheamă, să nu îmi mai dărîme cu şoldurile stativul cu perfuzii pe care îl întrebuinţez să mai înviorez metaforele. După ce îi daţi carnetul de conducere vreau să fie o profesionistă desăvîrşită să îşi folosească zîmbetele la capacitate maximă, să fie pregătită pentru orişice călotorie dus-întors între două respiraţii şi să nu mai facă economie de aripi. Nu vreau să îi mai aduc orchestra din cartier să îi cînte pînă i se încălzesc mîinile sau ne avînd ţigări să aprindă cuvintele din partea din care iese fum. Nu vreau să mai dea semeseuri amintirilor că în următoarele secunde va fi violată sau să îmi trimită ilustrate desenate pe cochilia melcului, acesta fiind şi poştaşul. Învăţaţi-o fascinaţia orientului, cum să folosească interjecţiile cînd este dezbrăcată, cum să îşi aşeze adjectivele în jurul sînilor. Dacă după aceste cursuri profesioniste mai umblă prin casă cu ciorapi pe ea sau ia frigul din frigider şi mi-l aşează pe burtă sau mai produce eclipse în pat îi fac reclamaţie la oficiul pentru protecţia conumatorului. Apoi, cînd tace o ia ceasul înainte şi pierd din lungimea iubirii, vinul îşi pierde bunăvoinţa de a accelera simţurile, iar trandafirii din vază trăiesc o viaţă mediocră de scorţişoară. Să înveţe puţină politică, să nu ia pasageri decît dacă au legitimaţie de demnitar, să nu rămînă sudată de scaunul limuzinei şi mai ales să nu-şi mai arate insuccesele trupului în oglindă.
Mai avea cîteva zile pînă la absolvire cînd am citit în ziarul de specialitate "Şoferul are potenţa în roţi" că a fugit peste hotare, cu cel ce punea jaloanele în poligon, din cauza şoselelor prea înguste de la noi.

miercuri, 3 octombrie 2012

Petrolul poate fi extras şi din femei

Am primit o înştiinţare de la partid prin care eram somat să donez sînge unui tei din cartier că după cum arată poate influienţa negativ alegătorii. Fusese lovit de o basculantă plină cu afişe electorale de se vedeau cercurile  pline de ani în el fără să fie nevoie de autopsie. Prea mult sînge nu mai aveam în artere, îl folosisem pe post de combustibil într-o iubire din trecut, dar îl completam din cînd în cînd cu vin să nu mă vadă lumea pe stradă că îmi lipseşte ceva. De abia mai puteam colora un zîmbet cu sîngele pe care îl  mai aveam. Femeile cînd mă vedeau treceau strada, copacii închideau ochii, sîrmele de curent electric se distanţau să nu le fur din energie.  Chiar în ziua în care motam un candelabru în căsuţa cîinelui şi descoperisem că fustele pot fi croite din coajă de măr, să fie material comestibil din cap pînă la picioare, m-am hotărît să emigrez.
Pentru că prietenul meu vulturul şi aşa nu avea ce face, stătea pe o stîncă singur şi aştepta să mai cadă cîte un om din cauza sărăciei, m-am urcat la volanul lui şi am plecat. Nu văzusem niciodată pe ce parte stă iubirea într-o femeie neagră, cum pot lumina nişte ţîţe negre. Am hotărît să zbor într-o ţară cu negrese şi pentru asta am acoperit busola, să nu mai vadă nimic. Citisem într-un tratat de medicină că dragostea neagră este mult mai dulce ca dragostea albă, absoarbe mai uşor razele de soare , iar părul de pe corp e din zahăr negru.
Am ajuns seara, vulturul s-a parcat sub un palmier şi eu am adormit pe roata de rezervă a vulturului. După un zbor atît de lung a trbuit să-i fac o revizie, praful de pene l-am aspirat cu gaura neagră din emoţiile mele, i-am uns aripile cu substanţa rămasă după evaporarea speranţelor şi i-am tăiat ghearele să fie mai uşor.
Ajunsesem bine, ne-am dat seama după faptul că ei nu aveau locuri artificiale şi inutile cum ar fi, "casa căsătoriilor" sau primării, oficii de statistică. M-am apropiat de una dintre femeile de aici şi cînd am atins-o mi s-a părut că mă frige, avea atît petrol în pielea ei că puteai alimenta toate limuzinele din cartierul meu. Voiam să o seduc. Am luat un băţ şi i-am desenat în nisip ţara de unde vin eu sub forma unei inimi cu o casă în interior, ea mi-a desenat un cort în mijlocul unei păduri, eu i-am desenat numele meu ca o husă cu carouri albastre, ea mi-a desenat numele ei ca o lebădă pe care a înegrit-o cu un cărbune, pe un lac. Ca un apropo, am desenat un cal cu toate părţile lui componente, potcovit cu flori de măceş, ea a desenat o iapă ce pupa calul. Şi-a dat seama că vin ditr-o ţară unde sîntem un fel de sclavi, mi-a luat băţul din mînă şi desenat un pat cu două personaje în el. Înţelesesem, dar dacă prin frecare lua foc petrolul din ea, cum o mai puteam stinge?

marți, 2 octombrie 2012

Cazaţi-vă într-un vers liber

Eu şi şefa mea aveam misiunea să verificăm construcţia unui sonet, autorizaţia, aprobările, să urmărim dacă rimele au fost legale, dacă s-a furat vreo silabă şi tot acest control, pentru că ultimul cuvînt din al doisprezecelea vers se termina în "...ionar". Cei din Bucureşti considerau că este o gravă insultă adusă liniei ideologice  a patriei.
Deşi, era o construcţie de tip englezesc, catrenele din care erau confecţionate paturile sau sextetele de la uşi aminteau de Francesco Petrarca. Ne-am cazat în al patrulea vers  din strofa a doua. La acest etaj era o lumină asemănătoare celei pornită în văzduh cînd nuferii deschid ochii, aici, nu exista ziua precedentă, istoria era un depozit de emoţii la capătul podgoriei.
Din cauza tablourilor de pe pereţi, a gresiei de la bucătărie sub formă de inimi, a ferestrelor mari ce păreau nişte lacuri verticale, brusc, mi-a venit să fac dragoste. Şefa mea îmbrăcată într-un halat de mătase, nu şi nu. Am insistat, am pus şi macii din primul vers să o roage, refuz total.
Nu îmi stă în caracter, dar am ameninţat-o. I-am spus că dacă nu este de acord, o să merg la o farmacie şi o să cumpăr pastile pentru zîmbete şi îmbrăţişări, o să-i trimit sutienul la reciclare să fie mai îngăduitor, în fiecare cuvînt o să bag o grenadă fabricată din petale de trandafiri. Am să o spun lumii că noaptea se transformă în apă curgătoare. O să informez autorităţile de specialitate că are cunoştinţe în rîndul ultimilor cititori de poezie din această ţară pentru a putea fi daţi în urmărire internaţională.
Nu ceda nici un centimetru. Mă implora să vorbesc mai încet că mă aud şi versurile din ultima strofă.
Am să dau şi un comunicat de presă, am să îl scriu pe penultimul tău surîs: că încălzeşti tot cartierul cu o instalaţie improvizată pe unde îţi circulă iubirea, ca oamenii să facă economie de cărbuni, că vrei să schimbi numele străzii cu numele unui fost iubit al tău care se ocupa cu limpezirea cuvintelor şi a murit strivit de anonimat. Voi mărturisi, că ţi-ai confecţionat zeci de scări să ajuţi primăvara, să urce în copaci fără să plăteşti taxe la fisc.
Este adevărat, sonetul era atît de frumos că toată lumea se uita la el admirativ. Apoi, se baza pe faptul că ea ştia întotdeauna ora la care răsar ierburile, avea un orar al ploilor, în fiecare dimineaţă îşi făcea transfuzii de sînge de la un trandafir. Era informată de porumbeii din titlu sonetului despre vizitele neaşteptate ale primului ministru cînd acesta venea să taie panglica la darea în folosinţă a unei cărţi.
Nu ştii că este inerzis să faci dragoste într-un sonet, zice ea, dacă era o construcţie cu vers liber, mai treacă-meargă. Dacă pe aici, sînt camere de luat vederi ascunse sau radare de dormitor, mîine ne vedem în revistele de scandal. Scrie în statutul sonetelor, în camerele unui astfel de monument artistic, nu poate fi iubită, decît limba română.

luni, 1 octombrie 2012

Şedinţa cu sprîncene negre

Şedinţa începuse.Şefa de partid anunţa mai întîi invitaţii la această dezbatere, privind creşterea numărului de membrii de partid. "Alianţa divorţaţilor cu neveste mai tinere cu cinsprezece ani", "Asociaţia mutilaţilor prin despărţirea de copilărie", "Stabilimentul dispensarelor fără medici" erau numai cîteva dintre organizaţiile invitate. Şefei mele nu-i scăpa nimic, din acest motiv se şi spune că femeile au ochi şi la spate şi le este indiferent că fac dragoste pe la spate sau prin faţă că ele oricum ştiu tot. Încerca să mai facă cîte o glumă din cînd în cînd, numai că umorul de azi are cei doi bulbi goi. Mulţi din sală proveneau de la alte partide, dar îşi modificase scrisul şi fuseseră acceptaţi, fetele de la tineret se agitau să ia liftul la etajul doi al primăverii, într-un colţ cineva în negru aducea a călugăriţă şi ştiam că acestea nu au uter, iar cei fără uter nu au voie să facă politică. În mijlocul sălii, un grup de agricultori fluturau foi de porumb lungi şi ascuţite ca pe nişte pancarte pe care puteai citi "Jos cu hoţii de mălai", "Jos cu vacile ce rumegă după orarul făcut de guvern". În lateral, cîţiva membrii de partid din satul Prudenţa, sat în care înainte de căsătorie tinerii îşi logodesc costumele, scandau "să fim atenţi pe unde mergem că viitorul e o bubă". În timp ce vorbea un delegat de la Bucureşti care sforăia şi cînd era treaz, pompierul de serviciu abia respirînd se oprise lîngă masa prezidiului, gesticulînd ca un nebun. Îşi desfăcuse picioarele, încerca să arate că ar avea ceva între ele, se chinuia să vorbească cu trupul, dar nu cunoştea limbajul ăsta sofisticat. Auzisem nişte strigăte, dar ştiam că aceste sînt interzise printr-o ordonanţă de urgenţă. În zece secunde eram în sala unde se dădeau carnetele de partid că de aici venea zarva. După ce am văzut ce se întîmplase, nu mă mai puteam reconstrui din uimire. O tînără membră de partid născuse pe birou gemeni, un băiat şi o fetiţă. Nedumerirea venea din faptul că bebeluşi erau negri ca două boabe de cafea trasate cu un creion chimic. Zvonul a făcut repede ruta diplomatică şi şedinţa s-a suspedat.
O să notez în jurnalul meu că numărul membrilor de partid s-a mărit cu doi, că a fost o şedinţă cu sprîncene negre şi că americanii ăştia, de la unitatea militară din apropiere, au fost dotaţi cu creioane chimice cu două mine.