joi, 31 mai 2012

Cantine pentru săraci

Să vorbim în şoaptă. Chiar dacă nu sîntem într-un muzeu şi într-un sediu al pedeleului, atmosfera deprimantă, pereţii posomorîţi, hîrtiile aruncate pe jos îţi interzic să incerci încropirea unui zîmbet.
Lipsa tablourilor, obloanele ferecate conflictual, scaunele derăpănate, moţăind filozofic, dovedesc virtuozităţile inexplicabile ale pustiului. O armată dezarmată se retrăsese în grabă, lăsînd în urmă zădărnicii, vise postume şi un adevăr schilodit.
Parcă pînă acum cinci minute, aici a avut loc o şedinţă de autodemascare, s-au ascuţit săbii, s-a pus ordine în uneltele sinuciderii. Poveştile trecute, expediţiile nocturne ale constrîgerilor, umbrele implicate in diverse ticăloşii, au fost înghesuite în cartuşe, urmînd să-şi facă publicitate, detonîndu-le.
Ce ambianţă era aici acum cîţiva ani. Sîngele guvernamental făcuse din pedelişti nişte mutanţi ce avea numai dialectica banului furat. Desigur nu mă refer la tatăl Robertei  Anastase. Orişice pedelist de rînd avea în el puţină procuratură, puţină dezordine ministerială, puţină fragilitate judecătorească, dar şi o agenţie de protejarea gunoiului din ei.Furatul le dădea frisoane emoţionale plăcute, excitante.
Programul lor de igienizare morală, consta în înţelegerea viciată de a confisca oamenilor munca, visele, tihna.
Poporului îi oferea lista cu soluţii de supravieţuire în iad.
Acum, nu mai găseşti picior de pedelist în sediile din oraşe şi municipii. Clădirile sînt pline de cirezile fricii, au şters sigla de peste tot şi s-au dezbrăcat de culoarea portocalie. Au devenit nişte giganţi în miniatură, nişte bufoni care îşi acceptă sentinţele date de popor cu un aer burlesc. S-au sălbăticit din cauza deciziilor inexplicabile şi inestetice luate în aceşti ani . Corida sîngeroasă pe care a făcut-o cu noi a fost în afară ştiinţelor cunoscute. Suita de de decizii luate s-au dovedit anecdote macabre, improvizaţii cu miros de nămol.
Şi pentru că, nu cred că sediile pedeliste vor mai fi repopulate curînd, ar fi bine să fie transformate în cantine pentru săraci.

miercuri, 30 mai 2012

Victime colaterale

Odată cu prezentarea candidaţilor se pun în mişcare maşinile infernale ale denigrării.Aproape invizibile, cuţitele lor de tocat, posedă atîtea informaţii, că numai într-un tratat de utopie mai poţi găsi atîtea exerciţii despre îndoieli.
Cu mişcări scolastice , fără să se simtă avocaţii efortului, într-o logică proletară asemănătoare anilor cicizeci, aceste texte au efecte devastatoare. Modalităţile prin care aceste crucişătoare politice îşi distrug adversarii sînt multiple, atît de multe, cîte chipuri are puterea.
În primul rînd, se interesează dacă cel ce candidează, a fost în exil, la puşcărie (sînt multe asemenea cazuri) unde se găsea cînd au fost vîndute bijuteriilele economice. Dacă era în piaţă şi cumpăra cîteva legături de ceapă, atunci aşii deformării vor găsi rapid, o legătură între biografia candidatului şi înstrăinările studenţeşti a bogăţiilor ţării.
Grohăitul analizei demonstrează că există o declaraţie de iubire între vînzări şi comision. Dacă soţia acestuia, lucrează la biblioteca universitară este vinovată că nu a spus organelor de anchetă că ginerele lui Richard Wagner a fost Stewart Chamberlain.
Plăsmuiri faraonice, babilonii, aceste eminenţe cenuşii ale partidelor, stau pe cîte un dovleac enciclopedic şi mîrîie în spaţiu public ca nişte cîini erudiţi. Profesioniştii denigrării umblă prin beciurile intuiţiei, vorbind limba sanscrită, caută prin ungherele neverosimilului cu răutate mîhnită.
Apoi caută pe sub pavaje, în laboratoarele de chimie ale dezamăgirii, informaţii despre mamă , fiică etc. Deşi candidatul este judecatul, ideile lor nomade se îndreaptă cu corturi cu tot către alţii. În enumerarea asta bizantină intră şi cumnaţii, prietenii, cumetrii. Boala bolşevica a scuipatului trebuie să-i umezească pe toţi.
Ce ne facem cu adevăraţii impostori, cu moştenitorii ilegali ai averilor ţării, cu cei ce sting lumina în buncărul în care e depozitat tezaurul poporului? Ce ne facem cu cei care au făcut din arta furatului o capodoperă pleonastică? Desigur, aici nu mă refer la Blejnar sau şeful lui de cabinet pentru că ei nu sînt candidaţi.
Ce ne facem cu cei care încearcă să cucerească Niagara pentru că au la îndemîna televiziuni, cu cei care au plătit toată inteligenţa gazetelor locale şi centrale şi au cărat-o în cazărmi? Aceştia sînt şi se pare că vor rămîne, neistoviţi de curaţi, ceilalţi sînt victime colaterale.

Votul ca infractor

Peste cîteva zile vom merge la vot. Această acţiune este o variantă îmblînzită a unui meci de fotbal.
Stadionul e puţin stînjenit din cauza prestaţiilor foştilor cîştigători, tribunele blazate mai păstrează cicatricile de la confruntările precedente. Destinul nu a fost îndurător nici cu gardul acestei arene naţionale. Cei care au pierdut acum patru ani, dar şi o parte dun suporteri, neavind o educaţie religioasă, l-au furat carămidă cu cărămidă (adevărul că au furat cam tot), să le fie frig şi foame ca pedeapsă că nu i-au votat.
Acest ceremonial democratic, scoate în relief atît prestigiul concurenţilor dar şi inteligenţa spectatorilor care votează. Jocul este mereu jumătate tehnic, un sfert macabru şi un sfert cumpărat.
Aceasta e esenţa universului, nimeni nu-i de vină de rănile istoriei, nimeni nu-i vină cînd adevărului i se schimbă sexul, cînd voinţei populare i se fac operaţii estetice, răspunzător de răul ce se întîmplă după alegeri este votul.
Ca într-o hotărîre divină, răul guvernamental vine de la votul băgat în urnă, dar şi votul nebăgat în urnă.
În concluzie, votul este izvorul bunăstării sau al sărăciei. Noi, românii, mereu am găsit un ţap ispăşitor pentru situaţia în care ne-am aflat la un moment dat. De douăzecişidoi de ani, într-o gîndire excentrică şi absurdă, votul e de vină. Votul, nu are capacitatea  de a produce potenţă pentru guvernanţi, votul  are o plăcere religioasă în a nu indica drumul providenţial celor care ne conduc.
În această epocă, în care demonstraţiile libertăţii au devenit toxice, votul este un dumnezeu autohton.
Pregătirile pentru alegeri sînt pe ultima sută de metri. Gazonul a fost tuns să se vadă tinereţea candidaţilor, steagurile flutură pline de curiozităţii peste portretele fardate cu promisiuni .
Pentru meciul ce urmează  antrenamentele au loc între două rugăciuni. Se aleargă din casă în casă , ca la maraton. Succesul e cu atît mai mare cu cît memoria alegătorilor nu se împuţinează înainte de vot şi continuă să rămînă prizonierii cadourilor pînă ajung la urne. Peste tot găseşti manifeste, schiţe  cu locurile nevralgice pe unde trec votanţii, trăsuri doldora de afişe, din care zîmbesc cu subînţeles, ţigani cu viori şi acordeoane. Aş spune că a venit momentul ca românii să înceapă o viaţă nouă. Singurul inconvenient îl reprezintă arbitrii. Aici la alegeri, nu mai avem numai trei arbitrii, ca la fotbal. Fiecare partid are arbitrul lui. Gînditori, cu doctrinele la subţioară, cu suferinţe intime pe frunţi, incearcă să intuiască primejdia din urne. Pentru ei, nu e sărbătoare. Aceşti detectivi ai democraţiei urmăresc fiecare gest al cetăţeanului. Au aparate de filmat, detectoare de intenţii subversive, sînt într-un balet politic permanent.
Dar cel mai expus atenţiei, îl reprezintă votul. Acesta e privit de toţii arbitrii obsesiv, să nu care cumva să camufleze ceva, să nu poarte ceva îndemnuri, să nu ducă în urnă vreo revoluţie neştiută.
După cîtă atenţie i se acordă, după cît e de suspectat, votul pare un infractor de drept comun.

luni, 28 mai 2012

Cuirasatul Băsescu

Cînd l-am văzut pe Băsescu în 2004 primul gînd a fost să-l compar cu un cuirasat.
Deplasamentul proiectat era de cca.şapte milioane de tone (voturi),. Avea o rază de acţiune teoretică lungă pentru a executa misiuni de apărare a bunăstării poporului. Armament, zece tunuri cu calibru de treisuteoptzeci de milimetri, blindajul de treisutedouăzeci de milimetri, cîteva mitraliere cu trăgători de elită, Blaga, Stolojan dar şi cîteva blonde ce improvizase din fustele lor steagul partidului.Se deplasa spre inima poporului cu patruzecişicinci de noduri.


Pe lîngă sistemul anti-torpilă existau tunuri grupate în organizaţii judeţene. Dispunea la bord şi cîteva mii de ţepe în care, spunea preşedintele, avea să-i tragă pe furăcioşi.
Timpul a trecut. Nu am văzut pe nimeni tras în ţeapă în piaţa universităţii, nu am auzit decît poveşti deplorabile venite din tabere (prea multe) de oportunişti.
O perioadă scurtă ne-am eliberat de sărăcie. Pe feţele noastre nu se mai distingeau petele deprimării. Ne construisem cu toţi mici idealuri. Era domnia lui Tăriceanu. Semn că premierul cunoştea bine secreţiile necazurilor, retorica durerii, modul cum se poate captura un destin decent.


Numai că preşedintele ţării a ţinut cu tot dinadinsul să ne fure superstiţiile din şifonere. A trimis pe urmele noastre mercenarii neputinţei, veşti nesigure, vînători cu cuţite politice. Pe străzi nu vedeai decît parastase şi lacrimi.
Imperturbabil omul care trebuia să protejeze poporul său şi nu dezmăţul financiar al miniştrilor ne-a anunţat că performanţele noastre în domeniul muncii sînt neîndestulătoare, chiar au o contagiune ce nu mai poate fi ameliorată. Nu sîntem făcuţi noi românii să creăm plusvaloare. După cum privea preşedintele  norodul prin camerele de luat vederi îţi lăsa impresia că e un străin duşmănos pus în fruntea ţării.


Şi ca un cercetător neîndurător al salariilor noastre  a dat dispoziţie să fie ghilotinate. Speranţele multora s-au îmbolnăvit de cancer. După ce ne-au înjumătăţit veniturile prin cartiere salariaţii au devenit partizani: Se retrăgeau din faţa sărăciei cu familii cu tot.
În acelaşi timp pedeliştii purtau haine de gală: Petrecerile şi dezmăţul aveau dimensiuni apocaliptice. Secolul douăzecişiunu era încă la început se putea fura orişice pînă să înţeleagă oamenii consecinţele. Istoria va fi scrisă după ce vor fi înstrăinate și amintirile.


Încet, încet ca într-o poveste cuirasatul a început să ruginească. Din sala maşinilor se auzea cum cazanele cu abur explodau unul cîte unul. Elicea s-a rupt, echipamentele de bruiaj electronic sînt acum pe post de bar de noapte.
Într-o cabina s-a făcut praf o conservă cu amintiri şi tot vasul s-a umplut de picmenţii securiştilor.
Puternicul cuirasat a ajuns jalnic. Avioanele de luptă care îl însoţeau, gen Frunzăverde, au aterizat pe aeroporturi inamice. Ţepele au putrezit; erau dintr-un lemn de esenţă moale.
A mai rămas din el o bărcuţă mică, fără colaci de salvare, fără hidrofoane pentru detecţia torpilelor.
Iar românii suflă din ce în ce mai tare în pînzele lui jerpelite. Vor să-l scoată din apele teritoriale în care au murit toţi peşti.


Politica pe portativ

Şi muzica a devenit un teatru de luptă. Atîtea secole de suferinţă, mărturisite şi azi de graniţele ţărilor, atîtea tensiuni insuportabile, au fost uitate. Prea repede au uitat unele ţări care, cu cîteva decenii în urmă, în loc să facă pluguri şi tractoare construiau juguri şi lanţuri.
E adevărat, că nici trupa Mandinga nu a fost un cor de îngeri. Melodia neavînd, nici mamă nici tată neavînd, nici carte de identitate cu domiciliul  stabil, pentru că nu şi-a făcut mutaţia în limba română, a devenit propriu ei inamic, a devenit un şantier de nelămuriri în care cîntăreaţa s-a accidentat.
Constat, că ţările bogate nu acceptă înfrîgeri, nici în  domenii celeste, nu acceptă dislocarea tihnei propriilor cetăţeni. Influienţa mondială, devine constrîngere cu eleganţă, cunoştinţele ştiinţifice în domeniul suav al armelor devin argumente de necontestat în stabilirea ierarhiilor, puterea pufoasă de vătaf stabileşte  care sînt idolii şi ce gen de muzică trebuie promovat.
Soldaţii forţei au priviri indecente; motiv pentru care gîndesc că nu e cel mai progresist gest să trimiţi printre tinerii lumi, stafii echivoce, ameninţări abrupte, să demonstreze că şi în cultura muzicală există centre de comandă. Cine ne-a votat la Eurovision au făcut-o din milă. Sub fiecare vot desluşeai clar, o frontieră trasată strîmb, o etnie nemulţumită, o ţară supărată că este prea la sud. Ancheta, făcută de votul de la Eurovision 2012, arată cît de debusolate sînt popoarele, cît de abuzive în nedreptăţi. O toleranţa estetică, o toleranţă muzicală vom avea după se va ţine congresul blîndeţii şi tinerii nu se vor mai lăsa camuflaţi de idei cu sensuri ascunse.
Urmărind, acest festival, am rămas cu impresia că notele muzicale erau interogate politic, iar sunetele  aveau ataşate aripile de plumb ale puterii.

duminică, 27 mai 2012

Revolvere

Ţigăneala politică de la noi şi-a epuizat vigoarea. Ceap-urile decenţei au fost desfiinţate, lanurile paşnice ale dialogului au fost secerate, înţelegerea a fost diagnosticată cu o boală străină, caii frumoşi ai bunului-simţ ne mai fiind potcoviţi de mult s-au prăpădit.
Auditoriu s-a plictisit. Minciunile politicienilor au fost egalate numai de înălţimea recipientelor pline cu  scorneli din cuvintele lor.
Dacă un personaj, din clasa politică, i-ar spune unui român, hai cu mine în excursie la Varna (spun şi eu un oraş mai apropiat) nu l-ar crede, e frică să nu îl ducă în Cambogia să-i facă cunoştinţă cu urmaşii khmerilor roşii.
Dacă i-ar spune, de mîine îţi măresc salariul. Nu l-ar crede. Românul, ar prefera să aştepte două zile, să intre în audienţă la directorul băncii, să-i garanteze acesta că are banii scrijiliţi pe card.
Aici am ajuns. Oamenii văzînd, că sînt mutaţi dint-un cuib de vorbe goale în alt cuib de vorbe seci, ca nişte pui de găină, neajutoraţi, nu mai cred nimic.
Cînd îi văd cum se înghiontesc,cum se scuipă, cum îşi dau şuturi pe străzile ce duc către urne, îmi dau seama că miza acestui război nu o reprezinta profilaxia fericirii şi nici suplinierea cu sînge a unor paragrafe din doctrina de partid.
Miza acestei lupte nu-i o autobază plină cu basculante pregătite să care bunăstare în curţile oamenilor.
Averea e motorul de cinci sute de cai putere ce îi motivează să jertfescă atîtea cuvinte pe stadioanele campaniei electorale, agoniseala e patul candidatului permanent, conturile doldora de euro sînt cele ce dau  gust comodităţii.
Aud cum se fuge pe drumurile ţării cu afişe în braţe, aud tachinări nespectaculoase, îi aud cum nu mai au răbdare.
Şi copacii s-au emoţionat în vacarmul acesta politic, mă aştept să apară şi revolverele.

Viitorul a intrat în greva foamei

Nu vă lasaţi păcăliţi de politicieni. Chiar dacă unii fac parte dintr-un partid, iar alţii din alt partid, să nu credeţi că între ei există bariere genetice sau vreo formă de frontieră.
Nu, între politicienii din toate partidele, ca şi între doctrinele lor politice funcţionează principiul vaselor comunicante. Interesele, ca nişte molecule de apă grea, circulă de colo colo fără ca cineva să observe patogenia dezechilibrului, dozajul de sarcasm, proporţiile neruşinării faţă de opinia publică.
Apoi, cu o  cochetărie gravă, dau drumul unor robinete  din care curge un lichid asemănator cu drama omului de rînd. Nici unul nu-şi umple paharul. Aşteaptă să vină camerele de luat vederi să le filmeze substanţele cu care excită economia, să le filmeze afecţiunea faţă de neam, harnicia, utilajele cu care cîntăresc perspectivele tinerilor.
Cînd un partid e la putere, adică sus, prin canale nevăzute curg bunătăţi şi pentru partidul celălalt. Ei ştiu că poţiunile ecumenice, ce alunecă de la unii la alţii, îi vor ţine în viaţa pînă la următoarea numărătoare de voturi.
Eu, cred că se merita efortul să plătească un sudor (fie el şi de la FMI) şi să sudeze aceste ţevi comunicante de ţevile unor politicieni englezi, francezi etc. Am fi simţit şi noi, în discursurile  improvizate o geografie politică bine trasată, un model de comportament pe care să-l imite toţi compatrioţii şi poate în cuvintele lor am fi găsit, decantate, bobiţe mici de aur şi argint.
Aceasta e cauza pentru care speranţele noastre sînt pline de infecţii respiratorii, vigilenţa ne-a intrat în moarte clinică, binele public este o provincie fără apă, iar viitorul a intrat în greva foamei.

vineri, 25 mai 2012

Medicina şi creşterea pib-ului

De cîte ori un politician vorbeşte despre economie, cu o uşurinţă acrobatică apelează la termeni din domeniul medical. Ghidul de orientare în desluşirea nuanţelor economice îl reprezintă sala de operaţie, dispensarul, cortul cu răniţi din Afganistan etc.
O uzină de tractoare, băgată obligatoriu în faliment, este o femeie muribundă ce nu poate face faţă unor tinere viguroase, capitaliste, reprezentante ale unei fabrici de profil din Italia.
Agricultura noastră este văzută ca o babă cu broboada pe cap. Politicienii zic, că e nespălată ne mai existînd canalele de  irigaţii, mai mult, nu mai este bună de nimic, că nu mai poate face copii, e stearpă.
Petrolul cică ar fost, cu ani în urmă, un bărbat frumos, brunet cu ochii verzi ca munţii Carpaţi, făcea furori cînd păşea pe covorul roşu, flancat de tinerele rafinării europene. Acum nu mai este potent şi l-au vîndut drept sclav unor geambaşi austrieci.
Şi ca să fie ecuaţia cu multe necunoscute rezolvată i-au vîndut şi "seringile", fabricate la 1 Mai din Ploieşti, cu ajutorul cărora scotea flăcările din pămînt.
Despre industria de armament, se vorbeşte ca despre un tînăr cu sindromul down,  făcuse cancer la degetul care îl ţinea pe trăgaci, motiv pentu care a fost internat într-o clinică dintr-un submarin atomic.
Oţelăriile au avut o moarte violentă. La început au suferit de o boală discretă, neştiută, apoi li s-a atrofiat gîndirea. Din mîinile oţelarilor nu mai ieşiau decît bare de fier fleşcăite, erau bare de fier fără orgoliu, erau înfiorătoare, aveau desenate pe ele chipul zeilor daci. Abia am găsit două sîrme ruginite să-i sudăm o cruce.
Industria alimentară au operat-o în gît şi nu s-a mai putut hrăni, industria de încălţăminte calca strîmb şi au operat-o de platfus, nu s-a mai putut mişca, pădurilor le-au scos plămînii şi s-au sufocat.
Aşa vorbesc politicienii la televizor cînd vine vorba de creşterea pib-ului. Fac apel la termeni cu conţinut intuitiv şi înţelesuri morbide.
S-a ajuns la concluzia că medicina este cea mai apropiată rudă a economiei. Cu cîteva feşe şi cîteva cadavre ritmul de creştere al pib-ului va fi atît de mare că  la Bruxelles se va vedea ca un steag alb.

joi, 24 mai 2012

Cuvîntul care asfixiază

Cu o amăgitoare biruinţă, candidatul, încerca să pună pe umerii auditoriului chilograme de adevăr. Partidul din care provenea, avusese o răbdare istorică istovitoare, nu mai intrase în parlament de zece ani. Eu, care optez să-l citesc în tramvai, ore în şir, pe Bertolt Brecht, eram predispus să-l cred.
Însă adevărul lui era plin de altercaţii ,era un reţetar de ingrediente şi făină din care nu puteai să faci decît gogoşi. Abia după aceea aflai dacă sînt comestibile şi zahărul cu care erau pudrate, sugera albul vanităţii sau colaborarea cu vreun praf neştiut ce stabileşte echilibrul dintre moral şi imoral.
-Aici, în acest cartier, vremea nu va mai fi posomorîta din cauza sărăciei, pisicile cu sănatate îndoielnică vor fi donate doamnelor bărîne cu dioptrii majore, comenta candidatul.
-Nu voi mai da voie ca preoţii să se amestece cu ciobanii, apa pe care o vom bea de aici încolo va fi exclusiv ortodoxă, nu mai dăm voie la fel de fel de ape pline de prejudecăţi. Dacă pîna acum concetăţenii mei ,adică voi, nu puteaţi vedea nimic, de azi înainte totul va fi transparent ,transparenţă totală... şi w c-urile pe care urmează să le construiesc vor fi din sticlă.
Apoi, lua în analiză taverna conceptuală în care trăia adversarul .Nu mai avea gard la casă, îl metamorfozase în lemne de foc, în registrul de scadenţe ale adversarului politic, scria că trebuia să fie la muntele Athos şi iată că e prezent aici. Nu în în cele din urmă a dat, cu răutate, drumul iepurilor de casă în grădinile vecinilor să le roadă morcovii şi speranţele.
Pentru noi, cei care îl ascultam în picioare lîngă scenă, avea o grijă deosebită. Trebuia să nu citim gazetele locale mincinoase şi mai ales sa nu credem că hainele cu carte e îmbrăcat adversarul politic  sînt ale lui.
Cu o spontaneitate telefonică ne mărturisea că aceleaşi veşminte le-a purtat şi în campania trecută şi a căştigat alegerile. Sigur sînt croite de vrăjitoarea Mefistofelisa.
Veşmintele ar fi sursa inspiraţiei din platforma program a adversarului.
Candidatul orbecăia ca un corespondent de război într-o băltoacă imensă.Grija părintească pe care o purta dicursului său făcea ca vorbele să i se rostogolească greoi, ca nişte roţi de tractor, cînd in faţă cînd în spate.
Parcă era trimis de cineva să compromită concreteţea ascunsă în cuvintele lui.Voia cu tot dinadinsul să modifice genetic sensul cuvintelor, ca după aceea, el, candidatul să fie singurul ştiutor al secretelor comunicării.
Propoziţiile erau legate clandestin între ele şi pregătite şcolăreşte să divulge prostia.
M-am retras, dacă mai întîrziam puţin, cu siguranţă, noianul de cuvinte al candidatului m-ar fi asfixiat.

miercuri, 23 mai 2012

SMS

Am primit un sms de la un beţiv, s-o fi îmbătat de la  mirosul florilor de salcîm:



Sînii tăi răneau lumina
aerul învăţa îndoiala,
vaza cu flori
îşi afla sfîrşitul într-un vis
afară, porumbeii
reinventau albul
între liniştitele livezi
păsări aprinse
confirmau cerului
neştiute suferinţi
lumea se retrăgea misterios
dinspre noi spre părinţi,
uitarea încerca 
insistent să te cheme.
dar tu, nu voiai
să părăseşti
aceste poeme.

Eternitatea din urne

Aceste legi nu sunt bune. Au fost votate de un partid somnoros.
Se apucă unul specialist în macovenisme să strige: legea scăpătării nu-i bună, legea prosperităţii bisericilor nu-i bună, legea umilinţelor nu-i bună, legea bordelurilor nu-i bună.
Le încarcă intr-o furgonetă şi le depozitează într-un beci, pe o stradă lăturalnică. Se asigură că mediul este aseptic, pune un lacăt mare cît indiferenţa şi speră să nu mai iasă niciodată din aceasta sală de reanimare.
După patru ani vine un alt partid la putere. Acesta, are o foarfecă mare, imensă, seamănă cu foarfeca aceea pe care o foloseau nemţii la tăiatul noilor graniţe.
Începe. Legea această este insuportabilă taie-i picioarele, aceasta are în ea neputinţă retează-i bretonul, aceasta lege este necruţătoare luaţi-i capul.
Şi tot aşa pînă cînd în hăţişul de legi, creat în patru ani, rămîn nişte goluri energetice, în care se revarsă, fel de fel de dogme.
E o lipsă de luciditate totală, în continuarea vieţii pe aceste meleaguri, este un adevăr nesuferit, ne aflăm mereu într-un muzeu al restauraţiilor.
România, este singura ţară din lume în care eternitatea durează de cînd vine un partid la putere şi pînă pleacă.

Istoria cămărilor

A venit un alt partid la putere. Imediat filozofia partidului cîştigător a fost pusă în aplicare. Prima axiomă, controlul cămărilor.
Cu lanternele aprinse, numără borcanele de zacuscă,cîte au mai rămas, cîntăresc cartofii (cartofii poporului) puţini de tot pe un raft prăfuit. Nici o bucată de brînză, nici un jambon, nici măcar un minereu, fie el şi de cupru. Apa minerală, nu mai există, ori a fost băută, ori a udat cu ea străzile din Bucureşti. După un studiu temeinic şi amănunţit se constată, spre mirarea ştiută a tuturor, că s-a furat tot, cămările neamului sunt goale şi mucegăite.
Cu o răutate de bucătar răspopit, partidul scoate buldozerul competenţei.
Mai întîi, îl dau afară pe şeful cămărilor. Acesta şi-a falsificat diploma, ba mai mult, cînd şi-a dat doctoratul în prepararea magiunului, a copiat texte întrgi dintr-o carte de bucate germană după care se prepara prînzul deţinuţilor de la Auschwitz.
Pe adjunctul şefului cămărilor, ce avea în grijă borcanele cu miere, l-au trimis la reciclare. Era şi foarte inteligent, după ce împărţea mierea protipendadei , umplea borcanele cu ceară şi aşa îţi lăsa impresia că poporul are tot timpul miere.
După ce i-a dat afară pe toţi, şefi de depozite,şefi de CFR, că au şi ei restaurante în vagoane, şefi de cantine unde sarmalele se pregătesc numai cu curent electric ieftin (ei chiar au fost trecuţi în  DEX,drept băieţii deştepţi) au împărţit ce mai era în cămara străbună şi au ieşit pe televizoare să propovăduiască cu o sinceritate dureroasă, starea deplorabilă a cămărilor.
De atunci şi pînă în zilele noastre cînd a venit la putere USL, graficul de directive privind furatul a mers ca pe roate. Ne-au lăsat impresia unor genii în ale furatului, a unor hoţi cu studii la zi în sudul Italiei. Ei au dat după sute de ani, cea mai bună definiţie a însuşirii de bunuri fără muncă, cu o probitate profesională impecabilă. A fost ca pe vremea lui Caragea.
Sincer, cred că USL va face ceva şi pentru oameni, dar am o dilemă aproape filozofică, cînd vor rămîne întregi cămarile poporului român?

marți, 22 mai 2012

SMS

Am descoperit un sms, european:


În zîmbetul tău
cuvintelor le miroase 
gura a lămîiţă
şi 
primăvara
se intimidează
de prospeţimea ei.

Românul ca bibliotecar

Cel mai bun bibliotecar e chipul omului. Pe obrzul lui, poţi să găseşti scris mileniile înrămate în pietre, găseşti istoria desenată sub forma unor parabole. Durerea îi sta ca un mărăciniş profesional în colţurile ochilor.
Am vrut să fac această arheologie pe faţa vecinei mele de optzeci de ani. N-am văzut mai nimic, doar cîteva pietre îngrămădite sub o lacrimă.
Am zis cu voce tare, asta e adevărată casă a sărăciei. Mă aşteptam să descopăr o adevărată istoriografie. N-am văzut nimic. Mi-am dat seama că nici un virus sau bacterie nu pot supravieţui sub acelaşi acoperiş cu sărăcia.
Pe chipul vecinei mele, am văzut cum realitatea purta cîrje, gratiile frigului erau dese, moartea pătrundea puţin cîte puţin şi i se răsfira între gene.
Ce să zic, aştept ca din gurile noilor guvernanţi să izbucnească lumina şi noi de fericiţi, să rupem file din cărţile    pe care le-am tezaurizat şi să ni le punem drept aripi.

Simularea ca ziar

Am un imbold maliţios să scriu despre simulare. Politicienii, simulează vigoarea, potenţa. Deşi sunt autori de destine umane, au apucături frivole, scriu ziare mincinoase şi apoi îi obligă pe cetăţeni să facă abonamente. Unii dintre ei s-au pictat în biserici, printre apostoli, în preajma lui Dumnezeu. Ca să stăpînească vuietul polemicilor politice şi să fie totul clar, pe Iuda l-au pus redactor-şef. Un prieten al meu spunea: dacă vrei să vezi faţa poporului tău nu privi spre oglindă şi în ziarul de ieri. Acolo vei găsi interviurile grandomaniei, sinucideri, litanii, bolboroseli etc.
Şi femeile simulează că au orgasm, babele care nu mai au dinţi, simulează dureri de dinţi.
Judecătorii se fac că nu mai cunosc stofa adevărului. Profesorii cunosc mai bine taina odăilor decît istoria sălilor de curs de la Cambridge.
Doctorii fac grafice sentimentale doamnelor internate fictiv. Savanţii mărturisesc secretarelor, muchiile matricelor pe unde umlă, nebuni, spermatozoizii, directorii spun la televizor că au citit romane care nu s-au scris.
În această monotonie didactică românească, nimeni nu mai scrie fabule, deşi străzile sunt pline lupi înfometaţi şi vulpi ochioase.
Dacă vezi un soldat cu puşcă în staţia de autobuz, te gîndeşti că poate face o simulare şi chiar se poate împuşca.
Cred că pentru noi, simularea în toate domeniile, e asemenea unui ziar scris prost, dar pe care îl citeşte toată lumea.

vineri, 18 mai 2012

SMS

Am primit un mesaj, cred că este de la un alegător optimist:




Nu voi da veacul afară din scoici
nu voi scoate străzile la pensie
nu voi ascunde marea în călimară
nu o să decapitez zeii
să-mi spună unde-i capitala prospeţimii,
iubirea s-a înscris în clasa întâi primară
copacii au fugit în rădăcini
prin flaut vântul umblă cu sfială
ţineţi minte, noi pentu noi 
suntem o spânzurătoare ideală.

joi, 17 mai 2012

Democraţia gusturilor

După revoluţie s-a deşteptat în mine o democraţie a gusturilor. De atunci sunt mai îngăduitor cu extravaganţele fie ele culinare, literare, sexuale, etc. Cîteodată înţeleg şi extravaganţele statului capitalist românesc, dar nu atunci cînd în căutările lui subterane fură din buzunarele pensionarilor. Nu atunci cînd statul semnează cu dezinvoltura unei curve capodopera sărăciei, teatru trist ce se joacă în cele mai multe case româneşti. Înţeleg  că şi literele din tipografii s-au adaptat  acestei libertăţi ce ne-a drogat minţile.


După revoluţie o parte din simţuri mi s-au atrofiat. Spre exemplu: nu mai pot asculta muzica populară compusă de unii în stînele abandonate. Nu mai pot asculta tînguirea preoţilor din biserici  cind ştiu că  după slujbă trăiesc nelinişti dumnezeeşti între ţîţele vreunei enoriaşe. Am rămas şi cu  alte   curiozităţi. Acum îmi plac femeile cu fundurile mari şi rotunde. Privindu-le ai impresia că vezi jumătate din planetă. Mai mult, dacă pui mîna şi frige îţi lasă impresia că eşti în Africa, dacă e rece sigur eşti Antartica.


În această nouă democraţie a gusturilor o ierarhizare s-a produs şi în plăcerile mele politice. Fără să mă cramponez de multele lui neveste îmi place de omul politic Tăriceanu. Cel mai mult mi-a plăcut la el hotărîrea cu care parcugea drumul lung şi crîncen al Cotrocenilor. Cînd îl vedeam că se întoarce mai bărbat şi mai viteaz decît plecase parcă aveam şi eu rating mai mare în inima femeilor de pe stradă. Apoi, n-am văzut la el nici o fisură educativă, nu s-a ascuns sub coviltirele obedienţei. Este un adevărat om de stat( fie vorba între noi  avem cam puţini). De l-ar ține Dumnezeu așa măcar pînă la prima viitoare nevastă.


Ce să zic, pe vremea lui am trăit bine. Avea viziuni pozitive, era un stîlp al neamului și nu maltrata şedinţele de guvern cu jargouri iefine.
Bizareria la noi o reprezintă şi faptul că nu acceptăm ca oamenii să fie şi imperfecţi Nu dorim să aibă precarităţi în modul de comportare să folosească metode neaşteptate în abordarea binelui public.
Nu-mi plac conducătorii speculativi ce vînd numai iluzii. Nu-mi plac şefii care se cred arhitecţi umani, dar nu ştiu decît să hrănească oamenii cu  fatalităţi.

Vă mărturisesc că nu avem dovezi suficiente că noua democrație a gusturilor ne vor indica poporului drumul spre Olimp.

miercuri, 16 mai 2012

Lansare de broşură

Nu ştiu cum te simţi sau ce simţi cînd eşti lângă un laureat al premiului Nobel pentru literatură cum i s-a întîmplat lui Gabriel Liiceanu la Ateneul Român. Atunci, filozoful român,  căuta să-i găsească orizonturile interioare proaspăt încoronatei cu acest titlu Herta  Muller, venită pentru cîteva zile în ţara natală.
În schimb am dat mâna cu toţi Preşedinţii României şi nu m-am umplut de mai mult patriotism decît aveam, am cunoscut un număr însemnat de prim-miniştrii ai ţării şi nu m-am molipsit de viziunile lor, nu am simţit că alături de ei trăiesc o  epopee a binelui.
Am stat la aceeaşi masă cu politicieni vopsiţi şi revopsiţi, zgomotoşi, furăcioşi, care au în minte o lume pe care o cară cu un tren al nebuniei de colo colo ca s-o ameţească. N-am simţit decît nişte bacterii ce încercau să se urce pe mine, dar le cunoşteam bine erau din mahalaua unde copilărisem.


Am cunoscut femei politician:  pentru mine doamnele erau nişte cofetării ambulante pline de dulcegării, pline de cotloane populate de inşi dubioşi. Meritul acestor femei era lipsa de inspiraţie.
Am avut prieteni ţigani, evrei, orăşeni, ţărani, oameni care mănîncă la cantina săracilor, bogaţi cu ghiuluri cât oul de struţ, mafioţi ce au conturi deschise în Elveţia, in Turcia, în Angola, dar am rămas acelaşi produs românesc curat şi sicer cum m-a făcut mama şi cum m-a prelucrat mahalaua din Colentina.
Nu sunt filozof, nu sunt profesor universitar, nu am doctorat, dar pot spune că sunt un Gabriel Liiceanu în a observa necazurile, sărăcia oamenilor. Ştiu  unde începe mediocritatea şi unde nu se mai sfârşeşte.
Sunt un Liiceanu provincial pentru că am puterea să observ  în  colcăiala categoriilor periferice şi nevoiaşe cum se înalţă un orizont uman şi cald.


Nu ştiu de unde vine Dumnezeu şi nici nu ştiu unde se duce, nu ştiu ce-a vrut să spună Heidegger despre voluptatea inteligenţei, despre samînţă de grîu ce ţine ascuns în ea un cer atît de necesar oamenilor.
Cunosc bine însă teologia lucrurilor minore, hazul de şanţ, bazarul de răutăţi cel găsim expus în birourile din primării şi ministere, glumele ce se fac pe centurile oraşelor concepute de Boc. Ştiu cum se poate descrie o femeie în vîrstă ca să te refuze sigur, ştiu cum poţi innobila o adolescentă ca să ajungă regina balului.
Eu cred că v-am convins ca peste trei săptămâni, odată cu rezultatul alegerilor locale să veniţi la biblioteca din strada Speranţei, unde voi lansa în nume propriu, broşura "Apel către lichele" ediţie 2012.

marți, 15 mai 2012

Gena

Urmăresc cu o naivitate religioasă, descoperirile savanţilor: s-au găsit genele bătrâneţii, genele mătreţii, a beţiei, a  iubirii etc. Nu vă ascund, că aceste descoperiri îmi dau o senzaţie de protecţie. Mă simt mai protejat, corpul meu secretă mai multă serotonină.
Dar mă întreb, cât mai durează descoperirea genei politice?
M-am săturat, în toţi aceşti ani, să-i văd pe oamenii politici cum resuscitează minciuna, gură la gură, să-i văd cum descarcă cu basculantele, suferinţe în sufletele oamenilor.
Am avut o discuţie cu mai mulţi medici despre această genă bizară. Au concluzionat că în manifestul breslei lor, de la Hipocrat pâna azi, sunt prevăzute numai procedurile de vindecare şi salvare. De această genă schizofrenică nu au auzit şi la urma urmei , ei privesc politica ca pe o boală nevidecabila numită popular, lepră. Boala asta rade tot, salarii, medicamente, ipsosul care îţi întăreşte oasele ce se frâng, e un fenomen macabru.
Staţi domnilor, zic, dacă voi nu vă ocupaţi de gena sărăciei, de gena şmecheriei, de gena colecţionarilor de bani publici, de gena furatului, a vicleniei, a fraudei, noi, poporul, ce ne facem?
Voi nu vă băgaţi, teologii nu se bagă, filozofii nu se bagă ; ne lăsaţi în gura acestor vulpoi care ne aduc din patru în patru ani, alifii retorice, teoreme găsite prin Insula Paştelui pe care le experimentează pe noi, ne teleportează nevoile imediate in apartamentele vrăjitoarelor, numai să-i votăm.
Nu se mai poate, gena răbdării a murit. Misterul creşterii economice este ca şi misterul cosmic, toate se sfârşesc în bucatărie, pe masă, în farfuriile la care privesc copiii  cum stau goale ca nişte edificii rotunde şi părăsite. 
Priviţi, le spun medicilor, chiar acum o să-i scriu noului prim-ministru, să lase deoparte creştinismul, cursele automobilistice şi alte bazaconii ce nedumiresc planeta şi să aloce bani pentru sănătate, iar voi savanţii României să găsiţi de urgenţă gena politică şi să o izolaţi.
Staţi, nu-mi daţi acum un răspuns, aş deveni prea entuziast şi aş da foc la toate tratatele de logică.
Vă aştept exact la ora când începe generaţia viitoare.

S M S

Azi am primit un sms de la un fluture, cred că îl puteţi citi şi voi, e tipărit pe aripile lui;




Mi se pare că am auzit iarbă dezlegîndu-se
mi se pare că cineva umblă printre consoane
să le frăgezească,
scoală-te repede
şi pune dimineaţa la uscat,
dă drumul păsărilor să cânte
şi apoi cere foaia de parcurs
spre ţărmul prospeţimii
pe unde-ai mai umblat.

luni, 14 mai 2012

Agentul electoral

Vecina mea, care nu mai e o cadâna, a trecut de optzeci de ani, o aud strigând:
-Vino, la gard!
Comandă de ofiţer german. Apropiidu-mă de ea, gîndeam, că atât casa cît şi bastonul în care se sprijinea, fac parte din aceeaşi familie  cu ideile ei. Dar dintre toate curiozităţile, bastonul vecinei mele mă impresionează,  parcă este un şarpe gânditor, este  formidabil.
Carămiziu, înstrăinat de tradiţii, pare atât de mândru, de parcă pâna acum cinci minute, a susţinut steagul revoluţiei franceze. Bastonul de lîngă fustele ei,pare atât de mândru de parcă cunoaşte tot  misterul  pădurilor româneşti.
Cu el îmi băte în gard.
-Da, ce s-a întâmplat ?
-Se poate aşa ceva!
-Ce anume, spun eu,derutat.
-E o ruşine. Aştia cu alegerile au dat zahăr, ulei, nici numai stiu ce...
-Şi...
-Cum şi? până să ajung la poartă au terminat tot, tot, tot...
-Aoleu, zic, ascunzîndu-mă după un prun tânăr.
-Şi să ştii, au dat şi găleţi şi perii. Iată, devenisem vinovatul universal.
-Coana Zina, a luat de la toţi. Până să ajung eu, că sunt oloagă, toate s-au terminat.
-Ce-a fost, a fost, vor veni şi alţii, mă scuz eu.
-Păi de-aia am venit. Se vorbeşte pe aici, că îi cunoşti, cică ai fost de-al lor.
-Mamaie, ţip eu supărat, pe vremea mea nu umblam cu asemenea măscări.Ai auzit? Baba, nu numai că era sclerozată, era şi surdă.
Dar ea , nimic, poate vorbeşti cu ei, când mai vin să-mi dea şi mie ceva, poate îmi pui o vorbă bună, de ce să dea tot la bogaţi?
-Să le spui, că am vorbit cu cineva să mă ducă la vot cu căruţa, ai înţeles?
Din patru în patru ani trăiesc aceeaşi tragedie cu vecina mea. Mă roagă să vorbesc cu şefii partidelor(pe care nu-i cunosc), să oprească şi la poarta ei sau să-i reclam la prietenii mei care au funcţii în guvern.
Nu pot s-o refuz. Cînd o privesc, văd în ea o lampă ce se stinge puţin cîte puţin, o tăcere enormă, vocea ei parcă vine din adâncul unei peşteri. Pare o femeie care de-a  lungul vieţii ei a plătit toate despăgubirile de război ale României.
Ma urc în maşină, îi dau telefon unui prieten să-l întreb ce dau ei de pomană cu ocazia alegerilor şi plec la hipermarket. Burduşesc două sacoşe. La întoarcere mă gândeam la rana mea, rana unui înger ruşinat  de chipul schimonosit al acestei epoci.
I le-am dat. Faţa i s-a netezit instantaneu ca întru-un miracol făcut de Rafael, vocea nu-i mai părea seculară, parcă şi bastonul i se mai îndreptase.
Am rămas nedumerit. De ce-o fi crezut vecina mea că nu e iubită de partide? De ce-o fi crezut ea că nu merită darul viitorilor aleşi?
Să-i fi spus ceva bastonul din înţelepciunea lui?


duminică, 13 mai 2012

SMS

Am primit un sms printr-o creangă de cireş, iată-l;


Cu mult înainte
de apariţia patefonului
străbunii mei descoperiseră
naiul...
câteva crengi
ce memoraseră
toate bucuriile
şi suferinţele lumii.

Bârfe

-Adevărul este întotdeauna insuficient la Palatul Victoria.

-Nu ştim, dacă este bine, să intrăm în viitorul lui Ponta,sau să rămânem în trecutul lui Băsescu.

-Până acum, dacă stăteai în preajma lui Udrea erai în deplină siguranţă, acum eşti deja condamnat dacă îi deschizi uşa la bijutier.

-Calomniile, sunt binevenite pentru politcieni, pentru că chiar dacă nu le-au înfăptuit, sunt pregătiţi în orişice clipă să o facă.

-La guvernare, minciuna, este cînd amantă cînd nevastă.

-Dacă aş avea o împărăţie, l-aş pune şef pe  Boc, ăsta ar tăia salariile sluşbaşilor lunar şi de fiecare dată ar pune doliu la poarta, în semn de respect pentru cei ce urmează să moară.

-Năstase, poate să-i dea sfaturi bune lui Ponta numai dacă premierul nu are aur la el.

                                                                                                                                                                                                            

joi, 10 mai 2012

Păduricea

Dacă acum suntem transformaţi din cetăţeni în consumatori, ăsta e mersul manipulat al istoriei, mă aştept în scurt timp, ca din omnivori să devenim vegetarieni .În vremurile, despre care vreau să vă povestesc, uitasem viciile comuniste, trecusem brusc de la starea de  flori artificiale bântuite de frică, la starea de şoimi regali, aveam lanterne din flori,tipăream dimineţile şi le împăştiam pe străzi, era înălţător.
Şi atunci încercam să ne reformăm, încercam să transcriem făra greşeli visurile noastre în palmele discipolilor. Când şeful meu de partid venea în judeţ, trebuia să-l aştept la hotar, hotar străjuit de o tablă decolorată şi ruginită, strâmbă poate de atâta suferinţă, pe scria   mare, judeţul cutărica.
La intrarea în acest areal,aştepta o pădurice, ruşinată de propriu ei dezgust dar şi mândră că şantierul teoretic al naturii, apără iarna de zăpezi şi vara de căldură, libertatea drumului.Acest pâlc de copaci văzuse multe. Toţi bucureştenii care, grăbiţi, uitase să-şi facă nevoile acasă, se opreau aici. Dacă nu aveai bani să iei cameră la hotel, veneai cu mândra aici. Intrarea era liberă, ăsta era avantajul lumii postmoderne sau poate a lumii ecologiste.Păduricea se integra şi ea rizomic în dezamăgirea ce avea să vină peste noi. Arborii ei se lăsau cuceriţi de tandreţe; sub ei se petreceau evenimente incomode pe care trebuiau să le memoreze(rahaţi, chiloţi, sutiene, nasturi, etc.)
Cănd şeful meu de partid, care era al doilea om al ţării, ajungea la graniţa judeţului mă invita în maşina lui, ca pâna la destinaţie să-l "informez".
Ca de fiecare dată, după câţiva kilometri, începeam să-i povestesc despre spitalele noastre cernite, despre sărăcia originară(din cauza sărăciei toţi ne simţeam fraţi), despre durerile casnice din şcoli, despre înverşunarea nopţii ce umblă pe uliţele desfundate din sate.
Îi turuiam despre toate acestea cu o ţinută de elev conştiincios, cu o lumină pe chip, calmă, cu mândrie că un om foarte important al României, înţelege. Era ca şi cum, soldatul din mine, îi raporta generalului că dacă nu se ridică oblonul de la brutărie, întreg batalionul va muri de foame.
Grandoman, se uita spre mine şi nu-i venea să creadă că pot descrie asemenea ilustrate jerpelite.Mă lovea uşor cu cotul amintindu-mi că anvelopele maşinii pot avea microfoane şi toate "aberaţiile" mele pot ajunge în jurnale. Mă scotoceam , nervos , prin buzunare să văd dacă nu am uitat sa-i spun ceva şi mă resemnam.
Ca de fiecare dată,şeful meu, era solemn ,grandios, coborâtor parcă din marea galerie a figurilor istorice ale ţării noastre; îşi pipăia haina, apoi scotea un telefon mobil ,mic cu sclipiri burgheze.După ce îl butona,   îl ducea la ureche, îl palma, ca şi când ar fi urmat să vorbească un secret de stat.
- Alo, tati,tu eşti... nu te aud bine, sunt în maşină, m-a invitat Maldoror la el în judeţ(nu ştiam ca judeţul e al meu, aflam de fiecare dată când şeful meu venea în vizită de lucru).
Urma o pauză, unde bănuiam că fiica lui îi spunea să-şi păzeasca statutul de mare om de stat.
- Alo, alo...dar cea mică ce face? Se referea la nepoata lui de doi anişori.
Urma o nouă pauză.
Atunci l-am văzut pe cel de la SPP cum întoarce capul şi se uită la mine curios. Mă relaxasem. Ma gândeam ce să-i spun domnului despre drumurile judeţului, ...
 despre copiii instituţionalizaţi, cânddd...un miros puternic şi greu, asemeni unui elefant nevăzut îmi loveşte nasul.
M-am îngălbenit.Mi-am dat seama că păduricea îmi făcuse iar figura, dar de data asta îmi oferise chiar regele căcaţilor.
- Alo, tati ,zice şeful meu, ai grijă cu ce o ştergi la fund să nu o răneşti, ai mare grijă.
Stai, mă încurajez eu. Mirosul de rahat a venit prin telefon; am citit şi într-o revistă ştiinţifică.
Am lăsat geamul maşinii, m-am prefăcut că scot capul afară să privesc câţiva muncitori ce băteau tabla pe turla unei biserici noi.
Am rămas totuşi cu o fobie. De câte ori se apropie de mine un politician, ceva nu e în ordine.
Cred că trebuie să mă duc la un medic.

marți, 8 mai 2012

Sfecla furajeră pentru politicieieni

Nu sunt de acord cu existenţa grădinilor zoologice din toată lumea. Pentru mine, leii, tigrii, maimuţele, toate animalele ce trăiesc pe planetă sunt nişte idei frumoase ale naturii> Ele reprezintă barocul civilizaţiilor apuse. Pentru mine aceste animale reprezintă izvorul curajului uman, reprezintă spectacolul sacru al unor divinităţi pe care omul străvechi ascuns în noi le iubeşte.
Din aceste inocenţe ale naturii ne-am împrumutat numele pe care îl avem trecut în cartea de identitate şi poate chiar semnătura. Dacă cineva ar săpa în numele noastre ar găsi strigătele lor de bucurie şi durere. Libertatea noastră izvorăşte din ele. Gândirea lacurilor, înţelepciunea munţilor, agilitatea cîmpiilor toate acestea se trag  din spiritul lor.


Dar ce ne facem cu măgarii şi măgăriţele? Ce ne facem cu măgarii ce rag în spaţiile publice, cu măgarii ce se ascund în labirinturi şi siluiesc speranţele noastre? Ce ne facem cu magarii ciocan ce sparg cariere, cu măgarii nebuni ce dau dispoziţii aberante?
Ce ne facem cu măgăriţele care îşi lustruiesc copitele prin dregătoriile statului? Ce ne facem cu măgăriţele care se ocupă de capturarea "armelor " masculine numai pentru a intimida norodul?
Măgarii mizează pe dotările lor indecente(maşini vile etc.), măgăriţele pe laptele lor afrodisiac. Iată de ce îi propun guvernului  să dea o ordonanţă de urgenţă prin care să infiinţeze o grădină zoologică naţională unde să adune toţi măgarii şi măgăriţele şi să-i hrănească numai cu sfeclă furajeră.

sâmbătă, 5 mai 2012

Sârma


            Pentru oamenii politici dreptatea nu este o categorie filozofică tabu, pot zice chiar, nu e o instituție a democrației, o fortăreață ce apără colectivitățile. 
            Unii, trec pe lângă turnurile ei mărețe și eterne ca pe lângă o stradă fără nume unde locuiesc numai mincinoși, alții nu au în imensitatea limbajului lor asemenea noțiune.
           Dreptatea, a ajuns să fie invocată de ei, înainte cu câteva zile, când mâinile oamenilor devin clești compostatori pentru vot, dreptatea pentru ei este un mausoleu arhaic unde își au sediu hoții.
            Dregătorii neamului tratează dreptatea ca pe o bucată de sârmă. Dimineața, strâmbă această sârmă într-acolo, încât apropiații lor să vadă unde sunt depozitați banii publici, la prânz o strâmbă într-acolo unde se vede trecând tranziția asta fără sfârșit, iar seara cum vrea amanta. 
            Și noi, devenim nesiguri, suspicioși și ceasurile așteptării ce le păstrăm la mână se lărgesc până la marginea pustiului. 
           Politicienii de stânga îndoie această sârmă, care e dreptatea, spre stângă, cei de dreapta, spre dreapta, rămâi zăpăcit. În acest mod ne indică drumul pe unde s-o luăm, mințindu-ne mereu, că la capăt vom găsi o farfurie plină de bunătăți.
        Dar sunt și politicieni care, dintr-un somn profund de stînga, dimineața se trezesc ca fiind politicieni de dreapta. 
            Să vedeți atunci cum arată sârma dreptății. Tot strâmbând-o când la stânga, când la dreapta, când în sus, când în jos, săraca sârmă s-a tot încolăcit, până ce a devenit un ghem confuz.
            Dreptatea pentru ei este ca o conversație ce se amână mereu, e ca o lună neagră ce se dizolvă în apa pe care o bem.